Baciul Vasile din Bârsana

                                                                            de Gheorghe Pârja

Mă bucur să fiu în armonie cu amintirile profunde din istoria Maramureșului. Unele uitate, altele mijite în coloanele unor cărți. Am rămas câțiva care mai cutreieră labirintul vremilor, pentru a nu uita fapte aparent simple, dar cu o mare încărcătură istorică. Unele au fost puse sub sechestru din pricina unor întâmplări mai ciudate, comentate de instituții actuale. Un asemenea episod este legat și de Maramureș. Este vorba despre legătura filosofului, sociologului, economistului și profesorului de etică, Mircea Vulcănescu, cu Baciul Vasile din Bârsana.

Prima poveste o știu de la regretatul meu prieten, geologul Vasile Bologa. Apoi, de la preotul Gheorghe Urda. Care cu acribie, la întâlnirile de la simpozioanele de la Săliștea de Sus și de la Bârsana, a evocat întâmplarea. Am reținut aceste rânduri dintr-o comunicare a părintelui Urda, care explică celebra prețuire a filosofului pentru mândrul țăran de pe Valea Izei. Scria părintele: „Întemeietorul sociologiei românești, marele profesor Dimitrie Gusti, în secolul trecut, în cadrul cercetărilor sale monografice în satele românești, a venit și în comuna Bârsana, împreună cu studenții și asistenții săi, în anul 1931, timp de câteva săptămâni. Mircea Vulcănescu l-a însoțit, fiind asistentul onorific al profesorului. Și câtă vreme a stat la Bârsana a fost găzduit la Baciul Vasile. Profesorul dorea ca studenții și asistenții să locuiască la localnici, ca să cunoască mai bine firea și tradițiile gazdelor, pe care apoi le discutau împreună și le notau în monografiile lor”.

În acest fel, spunea preotul, între filosof și țăran s-a produs o apropiere deosebită, de o aleasă omenie, o legătură religioasă și sufletească. Mircea Vulcănescu, de o rară inteligență, a fost captivat de gândirea limpede, înțeleaptă, a Baciului Vasile, acea filosofie țărănească transmisă și îmbogățită oral de la o generație la alta. Cu ocazia cercetărilor monografice, se făceau fotografii. Astfel, Mircea Vulcănescu avea o fotografie a Baciului Vasile pe care o păstra pe biroul lui de lucru. Asta mi-a confirmat-o și fiica filosofului, Măriuca Vulcănescu, la dezvelirea bustului tatălui ei, din fața școlii din Bârsana.

Am crezut că s-a deschis lumea. Mai ales că citisem lucrarea lui Mircea Vulcănescu „Dimensiunea românească a existenței”, lucrare deosebită, racordată la prețuirea lui Constantin Noica. Când să ne primenim sufletește de înțeleapta întâmplare, au venit ordine din Capitală ca numele școlii gimnaziale din Bârsana să nu mai poarte numele filosofului, iar bustul să fie înlăturat. De ce?, vine fireasca întrebare. Cică în 1946, a fost arestat în lotul doi al celor ce au făcut parte din guvernul lui Ion Antonescu și condamnat de un fals Tribunal al Poporului. În pledoaria de apărare, filosoful a spus că dă seama de toate faptele vieții sale unei autorități morale, Baciul Vasile, din Bârsana Maramureșului.

Vremea tulbure a făcut din Mircea Vulcănescu o victimă a unui destin tragic. Despre care voi scrie cu alt prilej. La Colocviile de cultură de la Săliștea de Sus, părintele Urda mi-a adus aminte de un episod la care am fost martor. Era în anul 1983, când am ajuns la Bârsana, coborând de la Ieud, dimpreună cu Vasile Vetișanu, directorul Institutului de Etnografie și Folclor, Gheorghe Focșa, directorul Muzeului Satului, și poetul Ioan Alexandru. A venit vorba despre personalitatea lui Mircea Vulcănescu și legătura lui cu Bârsana. S-a născut întrebarea: cum îl chema pe Baciul Vasile? Preotul Gheorghe Urda a făcut cuvenite cercetări în documentele parohiei, la șirul de neamuri din comună. A aflat că îl chema Bologa Vasile.

Așa am făcut legătura cu prietenul meu, geologul Vasile Bologa, care avea pasiunea cercetării fenomenului etnografic maramureșean. Din discuțiile noastre prin ani, geologul, cu rădăcini de familie în Bârsana, a lăsat să se înțeleagă că nu este străin de numele real al Baciului Vasile. Purta numele lui. Mircea Vulcănescu s-a stins din viață într-o celulă a închisorii din Aiud, în anul 1952. Unul dintre colegii de suferință, epuizat, se va prăbuși pe podeaua rece. Biruit de milă și dragoste, Mircea Vulcănescu se va întinde pe podeaua de piatră, iar cel epuizat îl va așeza peste el să se încălzească.

Urmarea avea să fie fatală. Vulcănescu s-a îmbolnăvit grav de plămâni, de unde i s-a tras moartea. La cei 48 de ani ai săi, Vulcănescu a lăsat un testament tulburător: SĂ NU NE RĂZBUNAȚI! Să nu uităm nici cuvintele din celebra pledoarie din fața improvizatului Tribunal care l-a condamnat la opt ani de închisoare: „Ție, Baciule Vasile din Bârsana Maramureșului îți dau astăzi, aici, mai presus chiar de această curte, socoteală.” Da, a fost victima unui destin tragic!

P.S. Din lipsa unei fotografii a Baciului Vasile din Bârsana, ilustrez acest text cu lucrarea pictorului Traian Bilțiu-Dăncuș de Ieud, AM FO ȘI-OI SI.