sâmbătă, 31 mai 2025
Scrisoare pastorală
Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi
Anul XXV(2025), nr. 541(1 –15 Mai)
Dragii mei enoriași! Hristos a înviat!
Între Mithraşi Hristos. În una din zilele trecute, ascultam o emisiune
la postul de radio ,,România-Cultural”. Un românaş de-al nostru stabilit
într-o ţară nordică îşi prezenta o teză de doctorat, pe care o realizase
şi o susţinuse de curând în străinătate. Teza fusese apreciată şi notată cu
calificativul maxim. În teză era tratată tema cultului lui Mithra la români.
Facem precizarea că Mithra a fost o zeitate cinstită în cadrul unui cult
necreştin în spaţiul sud-est european în primele veacuri ale mileniului
întâi. Românul de care vorbeam făcea o serie de afirmaţii mai mult decât
aberante, revoltătoare chiar. Două dintre ele ar fi destul să ilustreze acest
lucru. Susţinea sus şi tare că religia creştină a fost impusă de către
autorităţile politice româneşti poporului român începând din secolul al
XIV-lea, odată cu înfiinţarea statelor româneşti. Până atunci românii ar fi
avut religia lui Mithra, respectiv cultul mithraic.
O gogomănie mai mare decât asta
nici că se putea afirma. Oare, românul nostru nu auzise el că aici a
propoveduit Evanghelia unul dintre primii Apostoli ai Mântuitorului,
respectiv Sfântul Apostol Andrei în secolul I? Oare, n-a auzit stimabilul
de sutele de martiri creştini din secolele I-XIV, care şi-au dat viaţa pentru
că L-au mărturisit pe Hristos, pentru că au recunoscut că sunt creştinişi nu
şi-au lepădat credinţa în ciuda tuturor persecuţiilor? Nu auzise, oare,
stimabilul de nenumăratele urme de biserici şi mânăstiri datând dinainte de
formarea statelor româneşti descoperite de arheologi pe teritoriul românesc?
N-a citit istoriile vechi, mărturiile cronicarilor străini despre creştinismul
nord-dunărean şireprezentanţii lui de seamă? N-a aflat că la sinodul I de la
Niceea din
A doua dintre gogomăniile spuse de
stimabilul era aceea că toate colindele noastre româneşti nu sunt altceva decât
cântări de cult mithraic. O prostie mai mare decât asta nici că se putea!
Oricine ar cerceta colindele noastre, ar putea vedea cu uşurinţă că peste 90%
din ele au conţinutcreştin. Am putea spune că ele sunt o adevărată Biblie
versificată. Că există şi colinde cu conţinut istoric, social, moralizator
etc., e foarte adevărat, dar toate sunt în spiritul învăţăturiicreştine, adânc
înrădăcinate în conştiinţa poporului român, creatorul acestor nestemate.
E foarte adevărat, că în
folclorul românesc se mai găsesc reminiscenţe ale unor vechi religii care au
existat înainte de apariţiacreştinismului. Acestea sunt foarte importante,
pentru că ele vorbesc despre vechimea şi continuitatea neîntreruptă a poporului
român pe aceste locuri. Sunt adevărate relicve de arheologie spirituală. Cu ani
în urmă am cules folclor din nordul judeţuluiMehedinţi. Numeroase materiale au
privit Cântecul Zorilor. E vorba de bocetele sub formă de versuri cântate la
înmormântări. Sunt niştecreaţii extraordinare. Ei bine, într-un astfel de bocet
am găsit un element interesant. Se spunea acolo că Mântuitorul Iisus Hristos
umblă călare pe cal mohorât şi adună de la porţi sufletele celor morţi spre a
le duce în lumea de dincolo. Nicăieri în Sfintele Evanghelii şi în învăţătura
noastră creştină Mântuitorul nu apare călare pe cal şi nu are acest rol de a
transporta sufletele morţilor dintr-o lume în altă lume. Am înaintat ipoteza că
e vorba de o reminiscenţă a cultului Cavalerului Trac, o zeitate care a fost
cinstită în părţile noastre prin secolul IV. Iată, că o frântură din acea
religie s-a păstrat în cântecul nostru funebru, dar a fost creştinată de către
autorul anonim. În felul acesta putem să vorbim de fărâme ale religiilor vechi
necreştine păstrate în folclorul şi etnologia românească, dar nicidecum că
acestea au predominat la români până în secolul al XIV-lea, când noi am fi fost
creştinaţi.
Gogomăniile spuse pe post de acel ,,doctor” mi-au lăsat un gust amar.
Ascultându-l, mi s-a zămislit în minte imaginea unui copil, care strigă după
mamă-sa că este curvă, încurajat de râsul şi aplauzele derbedeilor de pe
marginea drumului.
*
Hristos a înviat! Redăm mai jos o poezie cu acest titlu
semnată de Domnul Mircea Dorin Istrate. Sperăm
să vă placă!
Hristos a Înviat! Au spus cu bucurie
Din adâncimi de suflet smerite neamuri toate,
Știind că pentru-a noastră promisă mântuire
EL însfințit-a crucea, ne spele de păcate.
Născut dintr-o Fecioară, al Domnului trimis
Venit a fost în lume ne-arate dreapta cale,
Povețe să ne deie, ca raiul cel promis
Să-l merităm la urmă, cu toate ale sale.
Și-n cele ce făcut-a în viața-i pământeană
Credința EL a pus-o la toate temelie,
Ca noi să știm de-a pururi, ca leac la
orice
rană
Aceasta e și fi-va, de-acum până-n vecie.
Că toate celelalte, minciuna și trădarea,
Trufia, lașitatea, necinstea de pe lume,
Înalță pentr-o clipă averea și mărirea
La cela care fi-va vremelnic, doar un nume.
De viața am trăit-o în bună rânduială
În dragoste și-n cinste cu sufletul curat,
La dreapta judecată al nostru nume dară
Va veșnici în raiul, de-atâtea lăudat.
Urmați-i așadară porunca pentru care
EL, Jertfitorul nostru, atâtea-pătimit,
Din moarte către viață urcat-a ce-a cărare
Ca-n noi să reînvie, de-acum pân-la sfârșit
*
Obiceiuri de Paști(II)(Continuare din numărul trecut).Din
textul ce ni l-a încredințat cu câtva timp în urmă Domnul Prof. Univ. Dr.
Theodore Bucur din Douai(Franţa), mai redăm un fragment: ,,După slujba de la miezul nopţii de
Paşti(la sfârşitul căreia, la ortodocşi, se înconjoară biserica pe ritm de
cântece religioase şi cu lumânări aprinse în mână), lumea se strânge pentru a
lua ,,Paşti”, distribuite de angajaţii bisericii/mânăstirii: cuburi de prescură
înmuiate în vin sfinţit de preot. Odată ajunşi acasă, stăpânul casei distribuie
,,Pasti” fiecărui membru al familiei, pe inima goală, după un ritual precis:
cel care primeşte, rosteşte ,,– Hristos a-nviat!” la care stăpânul casei îi
serveşte ,,Paşti” cu replica ,,– Adevărat ca-nviat!” Doar după ce toţi din
familie(şiinvitaţii eventuali) au luat ,,Paști”, toată lumea se poate aşeza la
masă. Se începe cu rugăciunea Tatăl nostru rostită în general de tată sau de persoana cea mai în vârstă, urmată
de ritualul ciocnitului ouălelor, alese de fiecare comesean din coș. Ouăle se
ciocnesc în părțile mai alungite. Cel care ține oul rostește : – Hristos
a-nviat ! iar celălalt lovește sec, replicând : – Adevărat ca-nviat ! În
general, rămâne un singur învingător la masă, adică unul cu oul nevătămat, deci
în imposibilitate de a-l gusta, doar dacă i se dă un alt ou pe care-l sparge
singur. Se decojesc ouăle, se mănâncă cu cozonac, ridichi, ceapă verde,
slănină, telemea, măsline, șuncă, drob de miel (făcut din măruntaie de miel cu
multă verdeață). După ciorbă se servește friptură de miel, vin și deserturi,
îndeosebi prăjituri realizate de amfitrioana casei, ajutată de fetele sale. În
Ardeal, în a 2-a, a 3-a și chiar în a 4-a zi de Paști, tinerii se perindă din
casă în casă, pe la colege de școală/muncă și mai ales pe la fetele îndrăgite,
pentru a le ,,uda” cu parfum sau cu apă de colonie. Este un bun pretext de a
face cunoștință (dat fiindcă viața cotidiană și timiditatea sunt obstacole
firești unei interpelări spontane), de a conversa, de a se veseli. Odată ajuns la
ușă, tânărul întreabă : “– Voie la udat?” La afirmativ, el pronunță,
adresându-se părinților fetei, o poezie de genul : “- Am auzit c-aveți un
trandafir frumos, și-am venit să-l ud să nu se vestejească, mulți ani să
trăiască!” În timpul acesta stropește fata, în creștet sau pe decolteu, cu
parfum. În semn de recunoștință, gazda invită tânărul la masă, la un pahar de
băutură și o prăjitură, iar câteodată, în funcție de ora sau de considerația de
care se bucură tânărul, chiar la masă (cozonac, ouă roșii, aperitive, ciorbă,
drob și friptură de miel, uneori sărmăluțe și prăjituri de casă, ceea ce
semnifică o mare considerație, încredere și intimitate din partea gazdelor).
Înainte de a părăsi gazda, i se oferea tânărului, spre alegere, un ou roșu sau
vopsit de fată. Prichindeilor li se dădeau ouă și bani. Este un adevărat
spectacol să-i vezi pe puștani, cum își etalează bățos, ca un trofeu, pungile
pline cu ouă adunate după ,,cuceririle” matinale, cum își numără banii adunați,
se iau la întrecere la ciocnit ouă sau la aruncatul cu monezi și ouă la țintă:
în cazul în care moneda pătrunde în ou, traversând coaja, oul aparține
învingătorului; dacă nu, moneda este recuperată de proprietarul oului. În
majoritatea satelor udatul se practica spontan și în grup, cu găleata, pe la
fântâni situate în vadul satului.
În
unele sate săsești, în noaptea de Paști, există obiceiul plantării unui
mesteacăn de către tineri în curtea/grădina fetei pe care o simpatizează sau o
îndrăgesc. Cu cât dragostea ce i-o poartă fetei este mai arzătoare, cu atât
mesteacănul trebuie să fie mai vânjos. Sunt fete frumoase, care au privilegiul
să descopere dimineața mai mulți mesteceni plantați de tineri concurenți. Dar
ce lecție de ecologie, când fetele mai urâțele sau fără ,,căutare” află în curtea
lor dimineața o întreagă pădure de mesteceni, încropită cu trudă noaptea de
tatăl/frații ei pentru a ,,spăla rușinea” familiei. Oricum, sărbătorile de
Paște ortodox sau Paști la catolici și protestanți sunt o ocazie neprețuită de
bucurie, sub razele de soare din ce în ce mai blânde, zile în care oamenii merg
cu plăcere la biserică. Această sărbătoare strămoșească a devenit treptat un
pretext de schimbare a garderobei, de înlocuire a încălțărilor obișnuite cu
papuci negri de lac. Ți-e mai mare dragul să-i vezi pe oameni zâmbind, ca și
când ar anunța primăvara, pe vecinii cei mai ursuzi vorbindu-și cu respect, pe
copii alergând și zbenguindu-se pe ulițele măturate și proaspăt udate pentru a
îndepărta colbul, pe fete rimelate și rujate, frumos coafate cu fundițe în păr,
cu fuste colorate și cu flori în mână: zambile puternic mirositoare,
lăcrămioare sau lalele și mai ales liliac(numit boroștean în Ardeal, dacă-i
vorba de liliac sălbatic).
În literatură. Ouăle de Paști au
inspirat creația fecundă a multor scriitori și poeți autohtoni. Mă opresc doar
la poezia hazlie La Paști a lui George Topârceanu
:
,,Astăzi
în sufragerie,
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite și mânjite,
Zece ouă înroșite.
Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat :
– Nu vă ninge, nu vă
plouă,
Ce vă este, frățioare, ce
vă doare ?
Stați gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu ca să mă
ierte,
N-ați fi ouă … – Suntem
fierte !
Zice-un ou rotund și
fraise,
Lângă pască cu orez.
Și, schimbându-și brusc
alura,
Toate-au început cu gura :
– Pân’ la urmă tot nu scap
!
Ne gătește de paradă.
– Ne ciocnește cap în cap,
Și ne zvârle coaja-n
stradă …
– Ce rușine, ce dezastru !
Preferam să fiu omlet.
– Eu, de m-ar fi dat la cloșcă,
Aș fi scos un pui albastru
…
– Și eu, unul violet …
– Eu, mai bine-ar fi să
tac :
Așa galben sunt, că-mi
vine,
Să-mi închipui că pe mine,
M-a ouat un cozonac
! …”
*
,,S. O. S.”
pentru vremea noastră. Un text extraordinar,
semnat de Doamna Judecător Adriana
Stoicescu, ar trebui să ne dea de gândit fiecăruia dintre noi și tuturor
laolaltă:
,,Marea dramă a
omenirii nu este nici covidul și nici ciuma.
Nu este nici HIV
și nici măcar un război.
Toate sunt
depășite, ca intensitate și consecințe, de imensa, fabuloasa, de nepătruns
prostie.
Oamenii devin,
pe zi ce trece, mai proști.
Nu ne tâmpim
pentru că mâncăm soia sau, dimpotrivă, prea multă carne, ci pentru că am
aruncat toată înțelepciunea omenirii la gunoi apoi i-am dat foc, nu de alta,
dar trebuie să salvăm planeta.
Nu o vom salva.
Suntem prea mulți și, desigur, prea proști; cât timp nu ne putem salva pe noi
înșine, cum am putea avea grijă de biata planetă.
E incredibil cum
prostia a devenit pandemică, reușind să distrugă în câțiva anișori tot ce a
clădit și creat omul mai de preț.
Generația
decrețeilor, cea care a crezut că poate schimba lumea din temelii, cu Dumnezeu
alături, va pleca în curând, lăsând în urma sa un ultim și de neacoperit gol.
Suntem ultimii
care am devorat, ascunși sub plapumă, furând lumină de la o lanternă prăpădită,
cărțile copilăriei.
Cu foi rupte de
atâtea recitiri, știam pe de rost pasaje întregi din La Medeleni și, deși nu era cazul, replicile lui Scarlett…
Suntem ultimii
care am scos din minți străzi întregi cu strigăte de ,,nenea, ne dați mingea”
și ,,tanti mama lui Arpi, vine Arpi jos?” cu joaca până noaptea târziu, când
acasă ne aștepta fie o scatoalcă, fie o urecheală, dar, inevitabil, căldura
insuportabilă a locuințelor devenite, în toiul vacanței de vară, adevărate
cuptoare că, de, nu știam nimic de reabilitare..
Plecăm încet și,
odată cu noi, dispare acel ,,sărumânaaaaa” aruncat cu putere oricărui cetățean
întâlnit pe scara blocului, cunoscut sau nu. Azi e suficient să arunci un ,,bună”
din vârful buzelor țuguiate, cu ochii dați artistic pesta cap, în genul ,,ce
favoare îți fac, bro…”
Pleacă în curând
generația ce asculta, alături de părinți, ascunși în colțul bucătăriei, ,,Europa
liberă” cu urechea lipită de un radio prăpădit, ce hârâia ca un bolnav tbc ist,
înțelegând, pe cât se putea, că trăia într-un non sens care azi (ce oroare)
începe să pară, de-a dreptul frecventabil.
Am fost copiii
deprinși cu respectul, maturizați înainte de vreme, aruncați în apă fără să
știm să înotăm, că ,,doar așa poți răzbi”, auzeam țipând de pe marginea
bazinului…
Am fost
adolescentele leșinate de emoție că ne-am pupat la reuniune cu vreun drăguț cu
un an mai mare, sperând în taină la un dans mai lent, feriți eventual de ochii
lui dirigu…
Mi-e tot mai
greu să înțeleg lumea în care trăiesc și pun asta pe seama faptului că azi
cartea a devenit un moft penibil și demn de dispreț.
Că a fi educat
și cu un minim de cărți citite este doar o manifestare a unei slăbiciuni, în
mințile netede ale celor care decid soarta lumii.
Am devenit o
adunătură de bipezi cu ochii țintiți în niște aparate obsedante, care fac
dovada statutului social.
Am devenit niște
biete marionete ale unor indivizi la fel de proști precum cei care, cândva,
erau trecuți în clasa a cincea doar de milă.
Planeta întreagă
este condusă de cei care nici să copieze corect nu erau în stare.
Iar noi suntem
în top…
Și asta pentru
că nu ne pasă de nimic.
Nu ne pasă de
mizeria din jurul nostru pentru că nu ne pasă de mizeria din noi.
Devenim din ce
în ce mai limitați, sfârșind, probabil, prin a emite sunete guturale, așteptând
răspunsul din telefon.
Vom deveni
maimuțe ce știu să tasteze.
Pe măsura ce
prostia se înscăunează, transformăm în bășcălie tot.
Pentru că nu mai
citim, ne lăsăm influențați de indivizi fundamental idioți, dar care știu să
mintă și să fie vocali, să ne promită ultimul telefon sau cea mai bună variantă
de laptop.
Am ajuns mult
mai jos decât votanții pentru o găleată de plastic și pentru asta nu e Europa
de vină.
Ne batem joc de
țara asta zi de zi, de trecut și de oamenii care au murit ca noi să putem să ne
îndopăm cu pizza și Coca Cola.
Viața se reduce
la cât mâncăm, ce mașină cumpărăm, în ce zonă a globului ne pozăm pentru a muri
de invidie vecinul de la parter.
Vom pleca și
odată cu noi va pleca generația care asculta Pink Floyd și Led Zeppelin, dar
dădea iama și la filarmonică și operă, îmbrăcați la patru ace, cu muieri ce
arătau și se comportau ca niște doamne, cu bărbați cel puțin încălțați corect.
Se vor duce, în
curând, ultimele bastioane ale simplității și firescului.
Lăsăm lumea pe
mâna celor care au, totuși, un scop comun.
Viața fără
Dumnezeu!”
*
Oaia lui Dumnezeu. La Sfodea trăia o familie de oameni
simpli, dar foarte deosebiţi între ei. Maria era o femeie credincioasă, care nu
lipsea niciodată de la biserică în duminici şi sărbători, indiferent dacă era
slujba la Sfodea sau la Balta. Ea se angajase să asigure prescurile necesare
pentru Sfânta Liturghie şi părintele se îngrijea ca la câteva luni să-i dea
câte un sac de făină pentru aceasta. Maria îşi făcea cu regularitate
rugăciunile, ţinea posturile cu sfinţenieşi ducea o viaţă de adevărată femeie
creştină. Ion era mai lumesc. ,,Uita” întotdeauna că este zi de post sau
sărbătoare, ,,uita” întotdeauna că este slujbă la biserică, la mânie înjura şi
drăcuia de trosneau încheieturile cerului; era unul din obişnuiţii cârciumii
şi, din când în când, mai sărea şi gardurile încoacişi încolo.
Într-o sâmbătă seara au venit copiii cu vitele de la câmp, dar, ajunşi
acasă, au observat că le lipseşte o oaie. Imediat Ion a dat alarma. A mobilizat
pe toţi ai casei, a chemat vecinii şialţi vreo câţivaşi au plecat după oaie.
Maria i-a spus:
,,-Ioane, eu nu pot să merg! Mâine este slujbă la Balta şi eu trebuie să
fac prescurile. Altcineva nu le face şi eu nu-l pot lăsa pe părintele fără
prescuri şi să nu poată face slujbă! Eu zic să nu te alarmezi, că are Dumnezeu
grijă şi de oaia noastră!”
Atât i-a trebuit lui Ion. O rafală de înjurături a lansat asupra
femeii sale şi a plecat după ceilalţi. Au căutat până târziu în noapte, dar
n-au găsit-o.
Dimineaţa, Maria a plecat
dis-de-dimineaţă spre biserica de la Balta cu cele cinci prescuri într-un
coşuleţ de nuiele, iar Ion a plecat aiurea să caute oaia cu copiii. N-a uitat
însă ca să mai sloboadă încă o rafală de înjurături la adresa soţiei. Pe la
prânzul cel bun, Maria s-a întors de la biserică şi a pus masa. A venit şi Ion
din pădure cu o falcă în cer şi cu alta în pământ, supărat şi obosit şiiarăşi a
luat-o la înjurături pe Maria. Ea tăcea şi-şi vedea liniştită de treabă. Când
el s-a mai potolit, i-a spus iarăşi:
,,- Lasă, Ioane, că ne dă Dumnezeu oaia înapoi! Ştie El unde este oaia
noastră!”
Lui Ion îi venea să înnebunească, auzind-o cu câtă
linişteşisiguranţăvorbeşte. Destul umblase el şi nu găsise oaia, nici vie, nici
moartă.
După ce au mâncat, Ion s-a culcat. Maria a luat-o prin grădină,
fără să ştie nici ea încotro vrea să meargă. La un moment dat a
auzit o oaie zbierând înfundat. S-a uitat în toate părţileşi a priceput.
Într-un colţ al grădinii era groapa în care astâmpăraseră var pentru
casă. Varniţa rămăsese o groapă uitată, peste care crescuseră rugii an de an.
Oaia ajunsese acolo, mâncase frunze de rugi şi la un moment dat căzuse în
groapă. Cu cât încercase să scape din capcană, cu atât se înfăşurase în rugi.
Maria a văzut-o, a zâmbit fericită, s-a închinat şi în sinea ei I-a mulţumit
lui Dumnezeu, apoi s-a dus acasă. L-a trezit pe Ion şi i-a spus:
,,- Ioane, du-te şi ia oaia din varniţă! Ţi-am spus eu că ne-o dă
Dumnezeu înapoi, nu ne lasă El să avem pagubă! Apoi, Ioane, de acu’ să n-o mai
dai răului, că asta-i oaia lui Dumnezeu, să ştii!”
Peste tot căutase Ion, numai în varniţă nu. A plecat ruşinatşi poate a
înţelesşi el că nimic nu trebuie să facă fără Dumnezeu.
*
Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva
ajutoare și donații, astfel:Domnul
Hermeneanu Vasile din Constanța: 320
lei; Domnul Cazacu Ion din Galați: 300
lei; Doamna Mârza Simona din București, fiică a satului Malovăț: 270 lei; Doamna Elisabeta Leferenzdin
Nürnberg(Germania): 245 lei; Doamna Luca
Marieta și Domnul Tătucu Grigore din
Malovăț: câte 200 lei; Doamna Drăgan Liliana din București: 110 lei; Doamna Rolea Violeta din București, fiică a satului Bârda, Doamna Leonte Daniela din Buzău, Domnul Hurduc Constantin din Tr. Severin, fiu al satului Malovăț, Doamna Caragea Veronica din Tr. Severin:
câte 100 lei.
Pentru sinistrați a mai donat: Doamna Giurescu Lucreția din Malovăț: 100 lei și alții sume mai mici.
Dumnezeu să le răsplătească tuturor!
*
Firma ,,Scand” din Tr. Severin a reparat cele trei aparate de condiționat aerul ale Azilului de la Vânjuleț. Le-am dus înapoi la azil și un specialist s-a deplasat la fața locului, a montat aparatele respective și le-a pus în funcțiune. O persoană care nu vrea să i se știe numele a achitat costul lucrării în valoare de 2.100 lei. Dumnezeu să-i răsplătească!
*
Publicații. În această perioadă, preotul Dvs. a reușit să mai publice câteva materiale, astfel: ,,Scrisoare pastorală” – 538, în ,,Observatorul”, Toronto-Canada, 13 apr. 2025, ediție și on-line(https://www.observatorul.com); ,,Scrisoare pastorală” – 540, în ,,Moara lui Gelu”, Baia Mare, 17 mai 2025, ediție on-line(https://moaraluigelu.blogspot.com); în ,,Magazin critic”, Tg. Jiu, 18 mai 2025, ediție și on-line(https://magazincritic.ro); în ,,Armonii culturale”, Adjud, 19 mai 2025, ediție și on-line(https://armoniiculturale.ro); în ,,BibliothecaSeptentrionalis”, Baia Mare, 19 mai 2025, ediție și online(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com).
*
Excursii. Parohia noastră organizează pe 5 iunie o excursie pe următorul traseu: Bârda-Malovăț-Tr. Severin-Mănăstirea Vodița – Orșova (Mănăstirile ,,Sf. Ana” și Mraconia), Valea Dunării – Mănăstirea Nera – Moldova Nouă – Oravița – Mănăstirea Călugăra – Munții Banatului – Bozovici – Mănăstirea Putna – Cascada Bilgăr – Orșova – Tr. Severin – Malovăț – Bârda. Excursia costă 80 lei/persoană. Așteptăm înscrieri.
*
Zâmbete. ☺În sala de operații, asistenta, alarmată, îi spune medicului: ,,- Domnule Doctor, totu-i pregătit pentru operație, dar bolnavul a dispărut!” ,,- Nu-i nimic, zice medicul calm, începem și fără el!” ☺,,- Domnule Doctor, mă doare capul când mă dau jos din pat!” ,,- Încercați să coborâți întâi picioarele!”☺Pacientul: ,,- Doctore, mi-e frică! E prima mea operaţie!” ,,- Nu văneliniştiţi!Și eu sunt tot la prima...!” ☺Pacientul: ,,Domnule Doctor, am început să-mi pierd părul! Ce pot să fac?” Doctorul: ,,- Puneți-l într-o pungă!”☺ ,,- De ce, în timpul operaţiilor, chirurgii poartămănuşi de cauciuc?” ,,- Ca să nu rămână amprente!”☺Pacientul: ,,- Credeţi că operaţia asta e absolut necesară? O să mă coste cam mult, se pare...!” Chirurgul: ,,- Preferaţi cheltuielile de înmormântare ?...” Pacientul: ,,- Nu, nu, dar n-aş vrea să le plătesc pe amândouă!...”☺,,- Domnule Doctor, mă doare rău spatele, când mă trezesc dimineața!” ,,- Atunci treziți-vă după-amiază!”
*
Licitație. În ziua de duminică, 1 iunie, ora 11, în incinta bisericii de la Bârda, va avea loc
licitația publică pentru anul 2025 a următoarelor terenuri ale bisericii:
curtea bisericii, cimitirul din Bârda, Dealul Corbului, Bucium, Govăra; în ziua
de duminică, 8 iunie, ora 11, în
incinta bisericii de la Malovăț, va avea loc licitația publică pentru anul 2025
a următoarelor terenuri ale bisericii: curtea bisericii din Malovăț,
cimitirul din Malovăț, Ogașul Barbului.
*
Botezuri. Înmormântări. În ziua de 3 Mai am oficiat Taina Sf. Botez pentru CârjoiPatrik-Andrei, fiul Domnului Cârjoi Cosmin-Gabriel și al Doamnei Cârjoi Mădălina-Gheorghița din Tr. Severin. Să le trăiască! În ziua de 10 Mai am oficiat slujba înmormântării pentru Iordache Mihai(93 ani) din Malovăț. Dumnezeu să-l ierte!
*
Anunț. Cineva are purcei de vânzare. Cei interesați pot lua informații de la preot.
*
Program. În cursul lunii Iunie
avem următorul program de slujbe: 1 Iunie(Bârda);
7
Iun(Bârda-Malovăț); 8 Iun.(Pomeniri
la Bârda, la ora 7; slujbă la Malovăț); 9
Iun.(Malovăț-Bârda); 14 Iun.(Malovăț-Bârda);
15 Iun.(Bârda); 21 Iun.(Bârda-Malovăț); 22
Iun.(Malovăț); 24 Iun.(pomeniri la Bârda, la ora 7; slujbă la Malovăț); 28 Iun.(Bârda-Malovăț); 29 Iun.(slujbă la Bârda; pomeniri la
Malovăț, la ora 1Pomeniri la Bârda, la ora 7; slujbă la Malovăț2). În
restul timpului, la orice oră din zi sau
din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa:stanciulescubarda@gmail.com.
Sănătate și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Hristos a
înviat!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
1 Iunie 2025 - ZIUA COPILULUI
La mulți ani!
Doresc tuturor copiilor, orice vârstă ar avea azi, un „1 Iunie” însorit și „La Mulţi Ani!”. Îmi vin în minte scriitorii pe care i-am cunoscut de-a lungul anilor, scriitori care s-au dedicat literaturii pentru copii şi tineret, unii plecaţi dintre noi, mult prea repede. Cine sunt aceşti minunaţi maturi care au creat, sau mai creează, una dintre cele mai dificile literaturi de scris ? Ei sunt: Mircea Sântimbreanu(RIP) ( “Recreaţia mare”), un uriaş de doi metri şi cinci cm., adorat de cei mici, care în mijlocul copiilor se transforma într-un magician ce îi fermeca cu vocea sa caldă; Iuliu Raţiu(RIP), care aproape cinci decenii a condus revistele literare pentru copii şi adolescenţi; Silvia Kerim(RIP) cunoscută din emisiunea „Noapte bună, copii!”. Ion Hobana(RIP), unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori de literatură S.F., Doina Cetea(RIP), V.R. Ghenceanu(RIP), care prin lucrarea sa, „Cartea Literelor Mari”, a încercat să îi ajute pe cei mici să pătrundă în tainele alfabetului. Dintre cei care scriu pentru copii pe care i-am cunoscut, aş aminti scriitorii: acad.Ana Blandiana, Crina Bocsan Decuseară, Horia Gârbea, Andrea Hedeș, Constantin Cubleșan, Mircea Oprița, Silvia Chiţimia, Passionaria Stoicescu, George Şovu, Victor Gh. Stan. Un rol important o au instituţiile care fac legătura între scriitori şi cititori, adică bibliotecile, librăriile şi unităţile şcolare. Nu pot să nu amintesc, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, care prin strădania colectivului său şi mai ales, cel al „Secţiei de Copii”, desfășoară o mulţime de activităţii împreună cu elevii maramureşeni. Am beneficiat şi eu de aceste întâlniri cu micii cititori, după cum am participat la multe acţiuni alături de cadrele didactice şi elevii, „Liceului Tehnologic Special Nr.3”,Bucureşti, care este gazda constantă a scriitorilor pentru copii şi tineret. Cadrele didactice ale acestui liceu au pus bazele unui „Simpozion Naţional”, pe teme literare. Startul colaborărilor fructuoase, scriitori-elevi, a fost dat de doamnele profesoare: Doina Iova, Irina Imbir şi Mariana Pârcălăbescu. Doresc mult succes - elevilor de pretutindeni, multă putere de muncă - factorilor culturali şi multă inspiraţie - scriitorilor care scriu literatura pentru copii şi adolescenţi! Iuliu Rațiu(R.I.P.), autorul a peste o sută de cărți pentru copii a scos: „O istorie a literaturii pentru copii și tineret”, în care mi-a făcut onoarea să mă includă și pe mine. Un gând pios scriitorilor pentru copii, plecați dintre noi!
Florica BUD
PSG - Inter 5-0! Trupa lui Luis Enrique este regina Europei!
Parizienii au început în forță partida și au deschis
scorul, după doar 12 minute prin Hakimi. Desire Doue a dublat avantajul echipei
sale la doar 8 minute distanță. Inter a ratat o mare ocazie la finalul primei
reprize, când Thuram a trimis cu capul pe lângă poartă.
De asemenea, și PSG a irosit mai multe oportunități
prin Doue, Fabian Ruiz și Kvaratskhelia. Astfel, trupa lui Luis Enrique a
intrat cu un avantaj de două goluri la cabine.
PSG a început în forță și a doua repriză, iar golul
lui Doue, care i-a pasat decisiv lui Hakimi la prima reușită, din minutul 63 a
distrus orice speranță a lui Inter. Kvaratskelia și Mayalu și-au trecut și ei
numele pe lista marcatorilor grație golurilor din minutele 73 și 86.
Inter a avut prima și singura ocazie din repriza a
doua în minutul 76. Astfel, PSG a câștigat primul trofeu UEFA Champions League
din istoria clubului.
Echipele de start:
PSG:
Donnarumma - Hakimi, Marquinhos, Pacho, Nuno Mendes - Joao Neves, Vitinha,
Fabian Ruiz - Kvaratskhelia, Dembele, Doue
Rezerve: Safanov, Tenas, Kimpembe, Goncalo Ramos,
Lee, Hernandes, Mayalu, Barcola, Zaire-Emery, Lucas Beraldo, Mbaye
Antrenor: Luis Enrique
Inter:
Sommer - Pavard, Acerbi, Bastoni - Dumfries, Barella, Calhanoglu, Mkhytarian,
Dimarco - Lautaro Martinez, Marcus Thuram
Rezerve: Di Gennaro, Martinez, De Vrij, Zielinski,
Arnauotovic, Frattesi, Asllani, Augusto, Bisseck, Darmiam, Zalewski, Taremi
Antrenor: Simone Inzaghi
PSG a avut un parcurs ''turbulent'' în prima fază
principală a competiţiei în acest sezon, după cum notează site-ul UEFA, dar a
câştigat ultimele trei meciuri și a încheiat pe locul al 15-lea. Apoi a trecut
în play-off-ul pentru optimi de Brest cu scorul general de 10-0, dublă care a
dat multă încredere echipei antrenate de Luis Enrique.
Parizienii au trecut apoi de Liverpool,
câştigătoarei fazei principale, la penalty-uri, a eliminat-o în sferturi pe
Aston Villa (cu 5-4 la general), iar în semifinale a trecut de Arsenal (3-1 la
general), răzbunându-se pentru eşecul suferit în faţa ''Tunarilor'' în faza
principală.
În schimb, Inter a fost una dintre cele mai
consistente echipe în faza principală, încheind pe locul al patrulea, cu un
singur eşec, 0-1 cu Bayer Leverkusen, acesta fiind şi singurul gol primit.
În fazele eliminatorii, jucătorii antrenaţi de
Simone Inzaghi au trecut de Feyenoord, au eliminat-o pe Bayern Munchen, după o
dublă echilibrată (4-3 la general), și au trecut în semifinale de FC Barcelona,
la capătul unei duble epice, câştigată după prelungiri, cu scorul general de
7-6.
Pentru românul Istvan Kovacs (40 ani) a fost a treia
finală europeană pe care a condus-o, după Europa League în 2024, câştigată de
Atalanta Bergamo (3-0 cu Bayer Leverkusen, la Dublin), şi Conference League în
2022, când AS Roma a cucerit prima ediţie (1-0 cu Feyenoord). Felicitări!
Cristi
Someșan
Poesis - Valeria BILȚ
Țara unde cresc îngerii
Țara mea nu se vede pe nicio hartă.
Se deschide doar în inimile
care au cunoscut durerea
să iubească mai mult.
E făcută dintr-o inimă
care n-a încetat
să bată pentru cei mici
și cei plecați.
Acolo, în țara unde cresc îngerii,
copiii nu mor,
ci devin lumini sub pleoapă,
zâmbete în vis,
pași ușori pe podelele cerului.
E o țară cu leagăne din amintire,
cu copaci crescuți din rugăciune,
cu nori care poartă nume
rostite doar o dată,
și-apoi
în fiecare zi.
Acolo locuiește fiul meu,
cel care și-a luat zborul
fără să-și ia rămas-bun.
L-am crescut din lapte și stele,
din cântec și sânge,
și l-am urcat înapoi
în trupul tăcerii.
Dar țara nu s-a stins.
O port în piept ca pe un al doilea cer,
și în ea cresc îngeri
din fiecare copil
pe care îl privesc cu iubire.
Țara unde cresc îngerii
e în mine.
E în poemul acesta.
E în ochii celui ce citește
și se oprește o clipă
să simtă
ce înseamnă
să iubești
până la capătul lumii
și dincolo de el.
(vol. INIMA-Țara unde cresc îngerii, Editura Vatra Veche, 2025)
Ion Zubașcu, omul, pomul și fântâna
de Gheorghe Pârja
Am căutat în viața mea, cu insistență, oameni
verticali, instruiți, morali, stăpâni pe regatul binelui, iviți din suspinul de
lemn al Maramureșului. Tocmai pentru a dezlega simboluri ale acestui ținut,
care ni se relevă, să recunoaștem, nu atât de lesne. Asta înseamnă că au
vechime și o istorie labirintică. Că la dor și la supărare, trebe om cu minte
mare. Am reușit să trăiesc dezlegarea însemnelor profunde ale Maramureșului,
care ascund în nuca lor mesaje de viață și gândire. Unul dintre cei care mi-au
dat garanția că nu rătăcesc, în înțelegerea multor întrebări pe care mi le
puneam, a fost Ion Zubașcu. Un poet și un jurnalist de excepție, sortit unei
vieți zbuciumate, dramatice, pline de încercări.
El este creatorul care nu a făcut delimitări între
literatură și viața imprevizibilă, între lirismul asumat și stridențele
cotidiene. La el realul se preschimba în poezie, parcă ar fi vrut să scrie un
jurnal cu întâmplări din fiecare zi. Cu o lună înainte de moarte, poetul acordă
un interviu confratelui Adrian Alui Gheorghe (revista Conta nr. 6/ 2011), în
care se definește fără îndurare: „Toată viața am fost pe drumuri, un destin de
om trăit sub semnul provizoratului. Nu am fost legat de un loc anume, de o casă
anume. Am știut că nimic nu e al meu, nu mă pot atașa de nimic. Sunt un străin
în propria viață și în propria mea țară.” Un vad sufletesc din care a izvorât o
bună parte a creației sale.
Născut în Dragomirești, pe Valea Izei, în 18 iunie
1948, a fost dăruit de Dumnezeu cu înțelepciunea de a descoperi esențele. Ce
știa el, nu știa toată lumea. Aveai de la cine învăța. Era omul bun, tenace,
purtând o suferință ascunsă, care a pus pariu cu viața că nu va trăi degeaba pe
fața pământului. Transmitea un curaj asumat, și ne sfătuia prin gesturile lui
să nu ne rușinăm de felul nostru de a fi în Maramureș. Fără ostentație, cu
firescul cel mai firesc, îmbrăca hainele locului. Ne-am cunoscut pe vremea
liceului, la olimpiada de limba română. Când m-a căutat, odată la Desești, a
venit purtând hainele satului de pe Iza. Ceea ce l-a fascinat pe tata. Că
ceilalți prieteni aveau haine de oraș. Puțini sunt, precum Ion Zubașcu,
întrupați din acest pământ, care să priceapă rostul luminii și povara
întunericului, sublimul binelui, dar și boala răului dintre oameni. El a avut
intuiția, și harul aparte, de a desprinde legile vieții din satul maramureșean.
Nu mi s-a părut niciodată un om complicat. Deși
poezia lui spune altceva. Mi s-a relevat un om extrem de simplu, care impunea o
personalitate puternică. Cum sunt spiritele alese. Cu neliniștea marilor
întrebări. Poate pe unii i-a deranjat vocația lui de pedagog al binelui și
rugăciunii, dar Ion venea cu zestrea din straturile mumelor. De aceea a trezit
în jur curiozitate, dar și prețuire. Se bucura de prietenia multor confrați din
țară. Acest episod este elocvent. Prin 1987, mă aflam în București. Mă
întâlnesc cu Ion, la Uniunea Scriitorilor. Deși aveam rezervată o cameră la
hotel, prietenul meu, de pe Valea Izei, mă invită să dorm la el. Cu mențiunea
că locuiește în chirie cu poetul Matei Vișniec, cel care și-a lansat cartea de
debut la Desești.
După o călătorie lungă cu tramvaiul 26, am ajuns la
un bloc de la marginea Capitalei. De aici, începeau lanurile de porumb. Am
petrecut o seară minunată în trei. Matei s-a retras mai repede, deoarece,
dimineața devreme, pleca autobusul care-l ducea într-o localitate din preajma
Bucureștiului, unde era profesor. Numai că, fără să ne spună, în acea zi, Matei
a luat drumul străinătății, spre Paris, unde s-a împlinit ca dramaturg. Ion
Zubașcu, după ce a fost profesor de limba și literatura română în Maramureș,
vreo 15 ani, a luat calea Bucureștiului, unde vocea lui s-a simțit auzită. Prin
cântec și cuvânt. Ion rămâne primul solist de muzică folk care a dus pe scenele
țării colindele maramureșene, mai ales prin intermediul Cenaclului „Flacăra.”
Preluate de mulți, fără să spună de unde vine această evlavie.
Poet, interpret, profesor aplecat asupra studiului
istoriei, publicist, om bun din lumea bună și tristă, rămâne un prețios mesager
al Maramureșului, oriunde s-a aflat. Venea adesea acasă, avea o casă numită
Maramureș, în spațiul de meditație și îmbucurare. A fost de multe ori la Serile
de Poezie de la Desești. În anul în care poetul și criticul Gheorghe Grigurcu a
fost laureat în satul de pe Mara, cu Premiul „Nichita Stănescu,” Ion a scris un
articol de referință, în presa centrală, despre cum s-a împăcat criticul
Grigurcu cu poezia lui Nichita Stănescu la Desești. Știind că relațiile
criticului cu opera poetului erau reci. Ion era un om dârz. Știa să-și poarte
suferința din destin. Omorârea tatălui, Ilie Zubașcu, în închisoarea din
Sighet, în 1950, luptător anticomunist în Munții Țibleș, l-a făcut să înțeleagă
lumea și prin prisma ei tragică.
Toate trăirile profunde se regăsesc în poezia lui.
Epopeea lirică a lui Zubașcu, hrănită din mitologia cotidianului, este mărturia
unui poet cu o structură proprie. Grav bolnav, a scris în ultimele luni ale
vieții sale volumul dramatic „Moarte de om. O poveste de viață,” care este
testamentul de drept al poetului. Poetul și prietenul Marian Drăghici,
analizând ultimele cărți ale lui Ion Zubașcu, constată că: „în mod acut,
dramatic, existența lui se transformă în literatură, devenind poezie-document.
La el maxima referitoare la luciditate și suferință funcționează perfect.
Biografia reală a «omului disponibil» este cu atât mai dureroasă, cu cât el e
mai lucid.”
S-ar putea spune că a învățat suferința încă din
fragedă pruncie. Nu și-a cunoscut tatăl, fiind ucis în închisoare, ca apoi, la
numai doi ani, și-a însoțit mama într-un penitenciar politic. Pe acest fond,
necazuri cu dosarul de la facultate. Și multe altele. Cum spuneam, deși era un
om așezat ca purtare în lume, avea în el zăcământul fabulos pentru o poezie a
suferinței omenești, ca o explicită artă poetică: „nu m-am jucat cu cuvintele
niciodată, cum nu m-am jucat cu propria viață, am scris versuri doar ajuns la o
limită când eram cu ființa pe pragul prăbușirii și disoluției, pentru mine
cuvintele au fost o problemă de viață și de moarte, m-am agățat de poezie cu
tot trupul și sufletul ca de ultima șansă de supraviețuire, am scris versuri
doar în acele clipe ale destinului când eram în primejdie de moarte, n-am
trișat niciodată, am fost trup și suflet în tot ce am scris, ca în aceste
cuvinte, textualismul meu n-a fost o țesătură textilă, sub țesutul cuvintelor,
sub țesutul lor vii susura totdeauna pânza freatică a sângelui: câtă suferință
și spaimă de moarte tot atâta poezie.”
Este o poezie document, sfâșietoare, un ultim
strigăt de revoltă și disperare, a unui poet, stins din viață în 29 mai, 2011,
la vârsta de 62 de ani, într-o senină credință. Scria prietenul Ion : „Eu sunt
un poet ocazional/m-am născut cu ocazia poporului român/scriu versuri cu ocazia
limbii române/și a lumii în care se naște zilnic/viața mea unică, poezia mea.”
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)