Scrisoare pastorală

Foaie periodică,  gratuită  a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XXVI(2026),  nr. 564(1 –15 Iunie)

 Dragii mei enoriași!

Mihai Eminescu. Ziua de 15 iunie ne amintește de un moment important din biografia poetului național: plecarea în veșnicie.  În amintirea acestui moment i-am dedicat câteva rânduri. Sperăm că și ele vor contribui la readucerea lui în centrul atenției publice. Iată-le:   

Mihai Eminescu s-a născut la cumpăna veacului al nouăsprezecelea nu ca un accident, ca o întâmplare, ci ca o necesitate. Sute de ani înainte proroci știuți și neștiuți îl vestiseră, nu cu îndoiala speranței, ci cu tăria certitudinii. Atunci, în orice așezare românească, ori chiar în pulberea pământului, Eminescu trebuia să se nască. Întâmplător a fost numai faptul că s-a numit Eminescu, că s-a numit Mihai. Tot așa de bine putea să-l cheme Ion, Gheorghe, Nicolae, Manole…

El a fost binevestit dintru început din încleștarea tulburătoare a primului sărut dat de acel arhanghel al  sufletului românesc, pe care l-am numit doar simplu, Doină, munților, câmpiilor și apelor noastre.

Anonimi fără număr, ctitori ai acestei limbi, acei ce-au pus drept piatră de temelie cel dintâi cuvânt îl vor fi văzut pe El ca o stea polară călăuzitoare prin veacuri, sau, poate, de ce nu, ca un izbăvitor. Și dacă nu mai rămâne loc îndoielii că marea ștafetă a plecat de la acel ,,torna, torna, fratre, torna!” cu nimic n-ar fi păcătuit, dacă l-ar fi numit pe el frate, căci, așa cum avea s-o dovedească, a fost frate bun, dintru începuturi, pentru cei trecuți și pentru cei viitori.

Eminescu s-a înrădăcinat continuu, ca un mesaj mesianic, în sufletul și conștiința milioanelor de obidiți, care, trăitori pe aceste locuri, își clădeau o țară. Dar ei, mari în cuget și în fapte, înmulțindu-se ca frunza și ca iarba, haturile le-au devenit prea neîncăpătoare. Erau prea mândri însă ca să cerșească, ori ca să răpească vreo bucată de glie altora. Atunci au pornit spre ceruri, căci văzduhul era al lor, iar meșterii au zidit fără încetare, zi și noapte, măreață catedrală. Așa au vrut s-o facă dintru început, iar acolo sus, pe vârf de turlă, în loc de cruce sau de steag, să-i așeze leagăn lui Eminescu.

Năruirea acoperea izbânda strădaniilor, când ,,Hoarde negre, hoarde mari,/Când  de turci, când de tătari”, făceau ca să rămână  în urmă pământul presărat cu ,,scrum, tăciuni în loc de case,/Iar în loc de vite – oase”.

Atunci, călăuziți de stelele cerului, căutat-au oamenii duhurile pământului și ale pădurilor și, ca la un străvechi oracol, cerutu-le-au sfat.

Din genunea adâncurilor mării, din creierul munților, ori din înălțimile văzduhului, - nu știu -, s-a auzit un glas care a zis: ,,-Binecuvântată ești tu, seminție, între toate semințiile pământului și binecuvântarea nu se va lua de la tine! Prin fiii tăi, care se vor înmulți ca nisipul mării și ca stelele cerului, vei dăinui din veac în veac pe acest pământ al laptelui, al vinului, al mierii și al făgăduinței, iar numele tău nu va avea sfârșit. Căci fiecare sfârșit  va fi la tine un nou început  și astfel plămădi-vei coloana ce va străbate eternitatea!” ,,

,,- Spune-ne nouă când se va naște El?” au întrebat oamenii aceia și se gândeau la Eminescu.

,,- La plinirea vremii!” le-a răspuns glasul. ,,Și El se va naște ori va renaște din îngemănarea unui sfârșit cu un nou început, spre  a vă povesti trecutul și a vă arăta viitorul!”

Glasul a tăcut, iar oamenii s-au apucat de lucru mai dârzi și mai hotărâți. Din când în când venea câte un profet și le vorbea oamenilor despre Eminescu. Iar mărturiile lor se scriau pe cronici și letopiseți, pe pieile de bour, pe coajă de mesteacăn, sau, de multe ori, spre a nu fi ușor date uitării, pe piepturile oamenilor. Profeții au fost mulți, dar pulberea vremii a acoperit numele unora dintre ei. Citim ca-ntr-un pomelnic din vechi așezăminte: Basarab Voievod, Mircea Voievod, Ștefan Voievod, Coresi ierodiacon, Mihai Voievod, Antim Mitropolitul, Constantin Voievod, Varlaam Mitropolitul, Dosoftei Mitropolitul, Antim Mitropolitul, Gheorghe, Horea, Crișan, Tudor, Nicolae cu tot neamul lor.

Oamenii aceia, cu inimile pline de necazuri, au început să pregătească, în sărăcia lor, leagăn pentru împăratul împăraților, ce avea să se nască. Din zdrențele trupului lor i-au croit scutece și în bordeiul luminat de feștile pâlpâitoare i-au pregătit sălaș. Neamurile din jur știau și așteptau și ele să vadă minunea.

Și, iată, că marea zi sosi!

Eminescu putea să nu se nască din femeie, ci din fior de cântec, din suspin, din țărnă, din ape ori văzduh, din orice, fiindcă el, mai întâi de toate, era suflet; sufletul cel mai curat zămislit de veacuri din milioane de suflete. Se supunea însă legilor nescrise ale firii, pentru a le înțelege mai bine și, când zodia Capricornului încă mai umbrea pe lume, iată că pe pământul nostru  a văzut lumina zilei Eminescu.

Trupul lui fremăta de vârtutea oaselor ce ninseseră câmpurile, ochii ca noaptea scânteiau aidoma focurilor de pe înălțimi la ceasuri de primejdii, suflarea îi era ca viforul mistuitor de vrăjmași, iar glasul… devenea când urlet de durere pe câmpul de bătaie, când șoaptă de dragoste și dor.

Oamenii s-au adunat în jurul lui, iubindu-l ca pe un copil, ca pe un frate, ca pe un părinte al lor!

Eminescu le-a vorbit despre începuturile, luptele, durerile și bucuriile lor. Le-a povestit despre faptele lor de vitejie, despre truda muncii lor nedreptățite, despre dragostea și gândurile lor.

Frații îl ascultau vorbindu-le frumos despre lucruri pe care și ei le știau, dar, spuse de gura lui Eminescu, ele păreau altfel. Atunci a luat Eminescu un brăzdar de plug și a scris pe mantia pământului țării sale speranțele neamului. Și ele se întruchipau într-un tot unic, ca un fascicul de lumină. Acel ceva începea să capete contururi tot mai precise prin propria devenire. Un edificiu grandios, ce străpungea cerul cu măreția sa creștea văzând cu ochii și neamurile pământului priveau înmărmurite, neînțelegând minunea. Eminescu lucra de zor și ceea ce făcea el părea că seamănă cu ce făcuseră frații lui, deși, scriind cu inima slovele, un nou fior se-ntrezărea. Oamenii îl înțelegeau și-l iubeau, fiindcă el făcea tocmai ceea ce ar fi vrut ei să facă.

Oamenii așteptară cât așteptară, dar Eminescu lucra mai departe și atunci ei, ca unul singur, i se alăturară. Se urcară pe schele tot mai sus și lucrul creștea.

Târziu, când au băgat de seamă, Eminescu dispăruse. Deasupra zidirii lor scria însă cu litere de foc ce se zăreau până la capătul pământului: ,,ROMÂNIA!”

*

          Glas peste vreme.   Răposatul Mitropolit Bartolomeu Anania scria în ultima vreme, la cei aproape 90 de ani ai săi, următoarele: ,,Dragii mei, de-a lungul vieţii mele am avut o singură rugăciune. Viaţa mea a fost, cel puţin în primele trei sferturi, foarte zbuciumată şi nu o dată, nu de două ori, nu de trei ori, m-am simţit în imediata vecinătate a morţii, datorită suferinţelor şi primejdiilor prin care am trecut. Nu am chemat niciodată moartea, dar nici nu m-am temut de ea. Am avut o singură rugăciune către Dumnezeu: „Doamne, dacă Tu crezi că mai poţi face ceva cu mine şi dacă Tu crezi că eu mai sunt de trebuinţă pentru Biserica mea, pentru neamul meu şi pentru semenii mei, atunci Tu ai să mă salvezi, ai să mă laşi în viaţă şi nu mă vei lăsa să fiu ucis, nici de foame, nici de sete, nici de frig, nici de schingiuiri, nici de gloanţele oamenilor şi nici de dinţii lupilor. Dacă vei socoti că n-o să mai fiu bun de nimic şi nu-Ţi mai trebuiesc Ţie, o să mă chemi la Tine şi voi vedea ce vei face cu mine. Dar dacă Tu socoteşti că voi mai fi de folos, mă vei lăsa în viaţă, pentru că eu ştiu că religia creştină este eminamente pragmatică”.  

            Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte. Nu este un merit să trăieşti mult, cel mult dacă ai ambiţia să te înscrii cumva în seria recordurilor. Important este să trăieşti cu folos, iar pentru aceasta trebuie să ai şi o educaţie de la părinţi, pe care eu am avut-o. De aceea, în ziua mea de naştere, mă rog întâi cu rugăciunea intimă de dimineaţă pentru părinţii mei care mi-au dat viaţă, dar nu numai viaţă, că aceasta încă n-ar fi mare lucru, dar pentru că mi-au dat o educaţie. De la tatăl meu, care era un om plin de înţelepciune, am învăţat ca niciodată să nu iau nimic în tragic, iar de la mama mea, care era un tezaur de folclor, am învăţat credinţa în Dumnezeu, teama şi iubirea faţă de El, respectul faţă de propria mea demnitate, munca şi respectul faţă de demnitatea altora. Mama mea ne spunea nouă, copiilor, cu precădere un proverb pe care-l moştenise şi ea de la înaintaşii ei: Decât să întind în unt şi să mă uit în pământ, mai bine să întind în sare şi să mă uit la soare. Dacă m-ar întreba cineva „Ce-ai învăţat de la mama dumitale?”, i-aş răspunde: Asta am învăţat: să mă uit la soare. Şi dacă Dumnezeu va hărăzi această lumină şi dincolo de mormânt, voi fi într-adevăr fericit”.

*

             Despre Căsătorie(I). O predică excepțională despre căsătorie am găsit pe internet. Ea aparține unui părinte de la Muntele Athos, Arhimandritul Emilian Simonopetritul, și o redăm în câteva numere din ,,Scrisoare pastorală”, tocmai datorită învățăturilor pline de înțelepciune, pe care autorul le dă atât celor ce se căsătoresc, cât și celor căsătoriți. În această vreme în care instituția căsătoriei este atât de amenințată, asemenea învățături sunt precum alifia vindecătoare aplicată pe rană. Așadar, iat-o:

,,Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din viaţa unui om, după naştere şi botez, este cea a nunţii. De aceea, nu este surprinzător faptul că mişcările contemporane lumeşti şi instituţionale au ca scop anume nimicirea preacinstitei şi sfintei taine a Cununiei. Pentru mulţi, căsătoria este doar un prilej de plăceri şi distracţii. Viaţa, însă, este un lucru serios. E o luptă duhovnicească, un urcuş înspre un ţel – cerul. Punctul cel mai crucial şi mijlocul cel mai însemnat al acestui urcuş este căsătoria. Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de legătura căsătoriei, fie că va face o nuntă de taină (mistică), dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu [în monahism], fie că va face o nuntă de sfinţire (sacramentală) cu un partener de viaţă.

Astăzi ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de sfinţire. Vom vorbi despre cum poate contribui căsătoria la viaţa noastră duhovnicească, urmând tema cuvântului de dinainte. Ştim că nunta este un aşezământ rânduit de Dumnezeu. Este „cinstită” (Evr. 13:4). Este o „taină mare” (Efes. 5:32). Cel necăsătorit trece prin viaţă şi apoi o părăseşte; cel căsătorit, însă, trăieşte şi experiază pe deplin viaţa.

        Unii s-ar putea întreba ce cred oamenii de astăzi despre sfântul aşezământ al nunţii, această „taină mare”, binecuvântată de Biserică. Ei se căsătoresc ca şi cum ar fuziona două firme sau două conturi bancare. Doi oameni se unesc fără să aibă un ideal – două zerouri, s-ar putea zice, fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu sânt nimic altceva decât un zero. „M-am căsătorit ca să-mi trăiesc viaţa!” îi auzi spunând pe unii, „nu ca să stau închis între patru pereţi!” zic alții. „M-am căsătorit ca să mă bucur de viaţă”, spun ei, şi apoi îşi lasă copiii – dacă au copii – în grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film sau la vreo altă adunare lumească.

        Şi astfel, casele lor ajung nişte hoteluri în care se întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce s-au distrat şi le trebuie odihnă. Oameni ca aceştia sunt goi pe dinlăuntru şi simt un gol adevărat în casele lor. Nu găsesc acolo nici o mulţumire, aşa că se grăbesc să alerge încolo și-ncoace, în căutarea fericirii. Ei se căsătoresc fără să se cunoască, fără un simţ al răspunderii, pur şi simplu fiindcă vor să se căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi nişte buni membri ai societăţii. Însă care sânt urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eşuate ne sânt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, aşa cum e înţeleasă astăzi, nu are decât o singură caracteristică – uciderea vieţii duhovniceşti a unei persoane.

        Trebuie să conştientizăm că dacă dăm greş în căsătorie, am dat greş mai mult sau mai puţin şi în viaţa duhovnicească. Dacă reuşim în căsătorie, am reuşit şi în viaţa duhovnicească. Reuşita sau eşecul, sporirea sau năruirea, încep în viaţa duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o problemă atât de serioasă, să trecem în revistă câteva condiţii necesare pentru o căsătorie fericită şi cu adevărat creştină.

Pentru a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educaţie potrivită. Aşa cum un copil trebuie să studieze, aşa cum învaţă el să gândească şi să se preocupe de părinţi sau de sănătatea sa, la fel trebuie şi să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. În veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-şi pregătească copiii pentru această taină mare, o taină care va juca un rol crucial în viaţa lor. Părinţii nu sânt interesaţi de aşa ceva, în afară de zestre sau de ale probleme băneşti, care îi preocupă adânc. Copilul trebuie să înveţe încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte. Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului şi a trupului său este o comoară de mare preţ, care trebuie păzită ca lumina ochilor. Firea copilului trebuie modelată corespunzător, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotărât, deschis, vesel, iar nu o făptură care-şi plânge de milă şi se vaită de soarta sa, un lucru slab şi neputincios, fără putere de a gândi. Încă din pruncie, copilul trebuie învăţat să se preocupe de un subiect anume sau să se îndeletnicească cu ceva anume, pentru ca în viitor să-şi poată întreţine familia sau, în cazul unei fete, să ajute dacă e nevoie. O femeie trebuie să înveţe să fie gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie să înveţe să gătească, să coase, să brodeze. Dar, veţi spune: părinte dragă, toate astea sânt de la sine înţelese. Întrebaţi-i, însă, pe cei căsătoriţi, şi veţi vedea cât de multe femei gata să se căsătorească nu ştiu nimic despre gospodărit”(Continuare în numărul viitor).

*

Sfinții  Părinți despre Post(II). Continuăm să redăm alte afirmații ale Sfinților Părinți despre post: ,,Nici un folos nu are facerea de bine, care se trâmbițează și nici un câștig  postul care se dă în vileag, pentru că cele care se fac cu arătare nu-și întind rodul către veacul ce va să fie, ci se întorc spre lauda oamenilor... Bărbatul, când vede că femeia sa postește, nu bănuiește credincioșia căsătoriei. Nu încolțește gelozia în sufletul femeii, când vede că bărbatul ei îmbrățișează postul...  Este lămurit, că postul ar fi învățat pe toți nu numai înfrânarea la mâncări, ci și înfrânarea de la iubirea de argint și lăcomie, fuga și îndepărtarea desăvârșită de orice răutate…. Bunătatea și folosul postului nu-l fixa însă numai la oprirea de la mâncări. Adevăratul post este înstrăinarea de răutăți. ,,Dezleagă toată legătura nedreptății”(Isaia, LVIII, 6). ,,Iartă aproapelui supărarea, iartă-i greșelile. Nu postiți în judecăți și lupte”(Isaia, LVIII, 4). Nu mănânci carne, dar mănânci pe fratele. Te îndepărtezi de vin, dar nu te înfrânezi de la insulte. Aștepți seara ca să mănânci, dar îți cheltuiești ziua în judecată”; ,,Nu putem veghea, când pântecele este încărcat cu cele de la ospețe abundente, întrucât ne cuprinde somnul și astfel alungăm roadele vegherii și ne agonisim mare pagubă sufletului. Deci, străduiește-te să unești postul cu vegherea, ca să poată înflori toate virtuțile sufletului tău, ca trupul să-ți fie supus sufletului, așa cum slujbașul se supune stăpânului său… Postul moderat face bine sufletului și trupului”; ,,Când vrei să practici postul și când te înfrânezi de la hrană să-ți oprești și limba de la vorbe rele. Orice blasfemie să fugă departe de tine. Cuvinte deșarte să nu iasă din gura ta, fiindcă pentru orice cuvânt rău vom da seamă înaintea lui Dumnezeu în ziua judecății”(Sf. VASILE CEL MARE).

*

       Paradisul birocrației. Alergăm disperați de la un birou la altul, de la un ghișeu la altul, de la o instituție  la alta să ne rezolvăm o problemă. Hârtii, hârtii și iar hârtii, munți de dosare, fluvii de cerneală, timpi morți, care ne decupează bucăți masive din viață, nervi, înjurături, nemulțumiri. În loc să mai avem timp să citim o carte, să ne mai plimbăm în aer liber, să mai vedem un film sau, de ce nu, să ne mai odihnim pentru a scăpa de stres, trebuie să ne blindăm cu acte, cu documente, cu hârtii.

        Desigur, veți zice, toate sunt necesare, toate trebuie făcute, rezolvate. De acord, dar foarte ușor alunecăm în  ridicol și absurd, fiindcă așa sunt legile croite, regulile interne ale unor instituții. Trei  exemple în acest sens vă voi relata și, cu siguranță, dumneavoastră veți adăuga multe altele.

        S-a desființat ferma de la Bârda. În perimetrul ei înglobase în 1949, la înființare, și o parte din pământul bisericii de la Bârda. Am depus, cum era firesc, cerere de retrocedare a terenului bisericii. Doi ani m-am judecat. Am câștigat. Zece ani am fost dus cu vorba de primărie: ba că se apropie alegerile și nu vor să facă zarvă, ba că nu știu ce  și nu știu cum. După zece ani, hotărârea a expirat, nefiind aplicată. Am luat-o de la capăt. Proces cu primăria, cu comisia locală de fond funciar și cu comisia județeană de fond funciar. Eu eram singur, ei aveau juriști angajați. Și, totuși! Am câștigat iarăși, după încă doi ani! Au trecut apoi de atunci doi ani și jumătate și nu i s-a mai dat parohiei titlul de proprietate. Motivul? Nu mai calcă întru totul slogurile terenului bisericii cu ale vecinilor. Patruzeci de ani pământul acela a fost muncit de fermă. A cultivat acolo cereale, lucernă și pomi fructiferi. Utilajele agricole au lucrat terenul an de  an, ca un tot unitar, fără a ține seamă de fostele sloguri dintre terenurile foștilor proprietari. Au mai trecut treizeci de ani de la desființarea fermei și an de an binevoitorii au dat foc  plantației respective. Au ars pomi, au ars mărăcini, iarbă și ce-a mai fost. Dacă de pe terenul acela, înainte de 1989, se recoltau mere, care plecau la export pentru multe țări europene, de treizeci de ani pe acolo e pustiu, scrum, tăciuni și speranțe risipite. Nici statul n-a folosit ceva, nici la foștii proprietari nu a dat terenul, fiindcă... nu cad slogurile perfect!   

            Mama mea a murit în 2005. Dumnezeu s-o ierte! Prin 2015 am primit somație de la Casa de Asigurări de Sănătate, ca să plătesc câteva milioane bune. De fapt, somația era pe numele mamei. Nu plătise cota de asigurări de sănătate pentru perioada 2005-2010. Medicul de familie raportase lunar situația deceselor din circumscripție, dar cineva nu făcuse operațiile de rigoare în evidențele centrale. Bine, mi-am zis! O vom rezolva repede! Am luat certificatul de deces al mamei, am făcut copie după el și m-am dus să clarific situația: ,,- Vă mai trebuie o adeverință de la Administrația Financiară, din care să reiese că din 2005 n-a desfășurat  activități economice și de la medicul de familie că n-a beneficiat în această perioadă de asistență medicală!” Am simțit că ceva în creier mi se blochează. Parcă n-am mai avut nici aer suficient în momentul acela. Am reușit, totuși, să zic: ,, - Doamnă, mama a murit, conform certificatului de deces. Aveți cuvântul meu de onoare, că, după ce a murit, nu a desfășurat activități economice și nici n-a beneficiat de asistență medicală!” Replica a venit brusc: ,, - Eu vă înțeleg, dar astea sunt ordinele! Vă trebuie și actele astea, altfel facem executare silită!”  Am făcut demersurile necesare pe la Administrația Financiară, ca să scot hârtia cu pricina, am luat adeverință de la medicul de familie…, ca să dovedesc că… mortu-i mort!

            Altă situație de-a dreptul ridicolă se întâlnește des și mulți v-ați confruntat cu ea. Au existat și există și în parohia noastră oameni peste care s-au abătut nenorociri mari. Fie că au avut accidente grave, fie că au avut anumite boli, în urma cărora li s-au extirpat anumite organe ale corpului. Ei au primit, cu chiu cu vai, un ajutor social. Pentru ca să li se mențină acest ajutor bănesc, acești oameni sunt chemați periodic, mai bine-zis la câteva luni, în fața unei comisii medicale, ca să fie consultați și onorata comisie să vadă dacă acei oameni mai au sau nu handicapul pentru care au primit ajutorul. Nu este ușor să transporți un bolnav grav dintr-un sat îndepărtat, să-l ții la coadă ore în șir. Cunosc cazuri când astfel de oameni nu au unul sau ambele picioare. Le-au fost amputate. Și, totuși, ei sunt chemați ,,la verificare”. Nu cred că există cineva pe lume, care să fi văzut niște picioare tăiate cu ferestrăul crescând și redevenind iarăși cum au fost la vremea când omul era sănătos. Sunt oameni orbi din cauza unor boli incurabile. Și aceștia sunt chemați și alții la fel ca ei.

            Ni se pare absurd, dar este legislația noastră, formată din ,,pachete de legi”.

            Mă întreb, dacă azi un Noe ar mai putea să ducă la bun sfârșit un proiect ca cel din Vechiul Testament, adică să mai construiască o corabie,  cu care să salveze lumea de la pieire. Mă îndoiesc. Numai câte acte întrevăd eu că i-ar trebui, iar în final ar constata că, de fapt, nu are voie s-o construiască. Gândiți-vă numai de cât spațiu are nevoie o găină, conform normelor europene, dar să îngrămădești atâtea animale într-o biată corăbioară?! Autorizații, adeverințe, avize, aprobări etc., etc. Ar trebui să aibă autorizație de mediu, autorizație antiincendiu, de la protecția animalelor, de la electrica, de la protecția civilă, de la silvic, de la primărie certificat de urbanism, de la asigurări sociale pentru angajarea lucrătorilor și plata impozitelor cuvenite, de la o școală de specialitate că a absolvit studii de constructor de corăbii, de la protecția muncii, de la…., de la…., dar de unde nu? Până la urmă, ori puhoaiele ne-ar înghiți pe toți și n-ar mai rămâne urmă de pământean, ori Dumnezeu ar renunța la proiectul Lui de a mai distruge cea mai mare parte din lume. La urma-urmei, cine I-ar da aprobare să facă acest lucru?!  De ce s-o mai distrugă El, când o putem distruge noi singuri! Cu acte în regulă!

*

      Un lung tren ne pare viața! O poezie cu acest titlu a scris poetul Traian Dorz. E răscolitoare de gânduri și trăiri. Iat-o:

 ,,Un lung tren ne pare viaţa.

Ne trezim în el mergând,

Fără să ne dăm noi seama,

Unde ne-am suit şi când.

 

Fericirile sunt halte,

Unde stăm cât un minut,

Până bine ne dăm seama,

Sună, pleacă, a trecut.

 

Iar durerile sunt staţii

Lungi, de nu se mai sfârşesc

Şi în ciuda noastră parcă,

Tot mai multe se ivesc

 

Arzători de nerăbdare,

Înainte tot privim,

Să ajungem mai degrabă

La vreo ţintă ce-o dorim.

 

Ne trec zilele, trec anii,

Clipe scumpe şi dureri,

Noi trăim hrăniţi de visuri

Şi-nsetaţi după plăceri.

 

Mulţi copii voioşi se urcă.

Câţi în drum n-am întâlnit,

Iar câte un bătrân coboară,

Trist şi frânt, sau istovit.

 

Vine-odată însă vremea,

Să ne coborâm şi noi.

Ce n-am da atunci o clipă,

Să ne-ntoarcem înapoi?

 

Dar pe când, privind în urmă,

Plângem timpul ce-a trecut,

Sună goarne VEŞNICIEI:

Am trăit şi n-am ştiut.”

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații din afara parohiei, astfel: Doamna Elisabeta Leferenz din Nürnberg: 258 lei; Domnul Zaharia Drăghici-Liviu din Cujmir(MH): 100 lei.

Dumnezeu să le răsplătească!

*

Publicații. În această perioadă, preotul Dvs.  a reușit să mai publice câteva materiale, astfel:  ,,Scrisoare pastorală” – 563, în ,,Observatorul”, Toronto-Canada, 6 iun. 2026, ediție și on-line(https://www.observatorul.com); în ,,Moara lui Gelu”, Baia Mare, 7 iun. 2026, ediție on-line(https://moaraluigelu.blogspot.com); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 8 iun. 2026,       ediție și on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); în ,,Armonii culturale”, Adjud, 8 iun. 2026, ediție și on-line(https://armoniiculturale.ro);

*

Parohia noastră a publicat cartea preotului Dvs., Scrisoare pastorală, vol. XIV, 582 pag. Cuprinde ,,scrisorile pastorale”, pe care vi le-am trimis Dvs. în ultima vreme, având numerele 521-560.  Am considerat că în felul acesta se păstrează mai bine și pot fi de folos nu numai celor prezenți, ci și celor viitori.  

         ,,Scrisoarea pastorală” a fost un amvon, a fost o tribună, a fost un prieten, a fost o punte de legătură între preot și credincioșii săi, între preot și cititorii săi. A fost altceva decât predica propriu-zisă. A fost una din cele mai sărace publicații din ultimii ani, dar a înglobat în paginile sale mult material, care se poate constitui ca o cronică a vremurilor noastre și a celor trecute. Alte surate sunt bogate, mari, frumoase, cu multe poze frumos realizate. A noastră e simplă și se adresează în primul rând oamenilor simpli, credincioșilor noștri din parohie, țăranilor noștri. În paginile ei și-au găsit de multe ori loc necazurile și bucuriile enoriașilor noștri, ale românilor în general. De multe ori ne-am asumat riscuri, am trezit dușmănii puternice, tocmai pentru că am spus lucrurilor pe nume și adevărul a deranjat pe mulți.

*

Excursii-pelerinaj. În ziua de vineri, 5 iunie, parohia noastră a organizat o excursie- pelerinaj la Mănăstirea Godeanu. Firma cu care organizăm în mod obișnuit excursii-pelerinaje ne-a pus la dispoziție un autocar în mod gratuit. Participanții au asistat la slujba oficiată de patru ierarhi. După slujbă, toți participanții(cca. 1.000 persoane) au servit masa oferită de Episcopia Severinului și Strehaei.

*

Anunțăm pe cei interesați, că excursia de la Izbuc va avea loc joi, 2 Iulie. Ea va respecta traseul anunțat: Bârda – Malovăț - Tr. Severin – Caransebeș – Hunedoara – Alba – Iulia -Mănăstirea Izbuc. Vom reveni cu amănunte privind obiectivele ce vor  fi vizitate pe traseu. Costul: 150 lei/persoană.

*

Zâmbete. ☺La spovedanie: ,,-Părinte, am înșelat, am mințit, am furat!” ,,-– Din ce partid faci parte, fiule?”   ☺,,- Poți să-mi dai niște bani?” ,,- Pentru ce?” ,,- Așa, ca amintire!” ☺ ,,- Cum se numește puiul unui râs?” ,,- Zâmbet!”  ☺ Nu știu ce are lumea împotriva guvernului! Doar n-a făcut nimic! ☺ Această criză a venit ca să-ți demonstreze că erai fericit și nu știai! ☺ Somnul adânc ajută la prevenirea îmbătrânirii, mai ales dacă dormi la volan! ☺ Când profesorii nu lasă repetenți, suferă toată țara! ☺Până nu conduci tu singur mașina, n-o să înveți niciodată să înjuri corect!

⁕

Cununii. În ziua de 7 Iunie am oficiat Taina Sfintei Cununii pentru Bazavan Gheorghe din Malovăț și Domnișoara Răulescu Elena din Jidoștița. Dumnezeu să le ajute!

*

Program. În luna iulie avem următorul program de slujbe: 4 Iul. (Malovăț-Bârda); 5 Iul.(Bârda); 11 Iul.(Malovăț-Bârda); 12 Iul.(Malovăț); 18 Iul. (Malovăț-Bârda); 19 Iul. (Bârda); 20 Iul.(Malovăț); 25 Iul. (Malovăț-Bârda); 26 Iul.(Malovăț). În restul timpului, preotul poate fi contactat la biserică, acasă, la telefonul  0724.99.80.86, ori pe adresa de e-mail stanciulescubarda@gmail.com.

Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

Scrisoare pastorală

Foaie periodică,  gratuită  a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XXVI(2026),  nr. 563(16 –31 Mai)

 Dragii mei enoriași!

        Duhul Libertății. De câtva timp asistăm uimiți la zvârcolirile dureroase și sângeroase ce se derulează în Africa și în Asia. Popoare după popoare, în general de religie musulmană, se opintesc din răsputeri să răstoarne jugurile grele ale unor dictaturi, care păreau instaurate acolo pentru o veșnicie. Până mai ieri abia dacă auzise omul de rând de anumite țări, azi află câte ceva de la fiecare buletin de știri difuzat de televiziune sau radio. Aflăm, de exemplu de milioane de oameni care ies în stradă și, cu un curaj extraordinar, înfruntă moartea și suferința, gloanțele, grenadele, tunurile de apă, loviturile și mijloacele de tortură ale poliției, ale puterii. Vedem tablouri de zei ai zilei arse ori călcate în picioare, însemne ale puterii dictatoriale distruse în mod ostentativ, pancarte în care populația cere sfârșitul  unei epoci de dictatură și teroare și instaurarea unei epoci noi, de libertate și progres. Aflăm, de asemenea, de la fiecare buletin de știri de un număr tot mai mare de morți și de răniți. Este aproape de necrezut ca acele popoare să se ridice cu atâta îndârjire la luptă pe viață și pe moarte pentru câștigarea libertății și schimbarea regimurilor politice în propriile lor țări. O populație foarte săracă, adusă în pragul deznădejdii, caută soluții cu prețul vieții.

            Privind ce se întâmplă în unele țări nu prea depărtate, gândul ne duce cu ușurință la anul 1989, la acel decembrie sângeros și luminos din propria noastră istorie. Desigur, că fiecare popor își are revendicările lui proprii, specifice, dar toate au idealuri comune: răsturnarea regimurilor dictatoriale, instaurarea unor state de drept, în care legea adevărată să troneze, ci nu legea bunului plac, crearea unui climat de pace, de libertate, de prosperitate, descătușarea gândului și a cuvântului. Asemenea idealuri au avut românii în 1989, asemenea idealuri au făcut să se prăbușească imperiul sovietic, regimurile totalitare din statele comuniste europene. Parcă o scânteie a declanșat o explozie în lanț, care n-a mai putut fi oprită de nimeni și de nimic. Duhul Libertății bântuia atunci în Europa, astăzi în Europa, în Africa și în Asia. Poate este același duh, care  a inflamat spiritele în Europa în urmă cu câteva decenii. Acestea înseamnă mult pentru viața unui om, dar nu înseamnă mare lucru în istorie, în viața unor popoare.

            Privind cele ce se întâmplă în lume de câteva decenii încoace, gândul mă duce cu mai bine de două sute de ani în urmă. La 1789 izbucnea Revoluția Franceză la Paris. Ea răsturna un regim, o orânduire, o lume învechită și punea bazele unui nou mod de gândire și de simțire. Scânteia declanșată de poporul francez a bântuit multă vreme prin Europa, ridicând popoarele la luptă unul câte unul, fie sub formă de revoluții, fie sub formă de răscoale. Însăși Revoluția de la 1848 din țările europene nu este decât fiica Revoluției franceze. Ce-i drept, la vremea aceea valurile se propagau cu greutate, de-a lungul multor decenii, fiindcă mijloacele de propagare a informației era incomparabil mai greoaie față de cele de azi. Atunci era vremea când informația se propaga prin poștalionul cu cai, azi se propagă cu iuțeala gândului prin radio, televiziune, telefonie, internet. Și atunci tinerii din țările sud-est europene studiau în Apus și acolo s-au intoxicat de ideile noi, reformatoare ale vremii; și azi tinerii musulmani au împânzit Europa, America, la studii sau la muncă, au văzut și au înțeles că se poate trăi și altfel decât robind orbește pe domeniul feudal. Astăzi se ridică la luptă cu un entuziasm greu de descris și de înțeles. Tinerii noștri strigau în decembrie 1989, sub ploaia de gloanțe: ,,Vom muri și vom fi liberi!” Astăzi tinerii din unele țări mai de departe sau mai de aproape și, alături de ei populația disperată de foamete și teroare a țărilor lor, strigă la fel.

            Revoluțiile sunt fenomene istorice extraordinare, asemănătoare unor avalanșe din munți, care mătură în calea lor totul, nivelând terenul pentru a răsări o lume nouă, mai plină de speranțe, mai liberă, mai fericită, mai descătușată. Revoluțiile se nasc greu, după o perioadă îndelungată de gestație, se hrănesc cu mult sânge și cu multe vieți, dar marchează răscruci în istorie, în viața popoarelor. Revoluțiile sunt adevărate operații chirurgicale, pe care istoria le face pe trupurile popoarelor, pentru a elimina cangrenele și a reda speranța de viață acelor națiuni.

*

Fericiți cei ce nu fac nimic! Este o concluzie la care am ajuns după Revoluție, cunoscând mai bine realitățile  sociale, economice și, cât de cât, politice. Câteva exemple și situații pot susține cu prisosință această afirmație.

Au fost puși pe  liber sau, altfel spus, au fost dați afară din servicii milioane de muncitori, funcționari și militari. Cei mai mulți erau oameni tineri, cu experiență și competență în domeniul lor de activitate. Li s-au dat acele ,,salarii compensatorii”, pentru a se retrage din producție și a se duce acasă, ca să nu mai facă nimic. Am pierdut astfel un tezaur uman inestimabil. Meseriași cu  înaltă pregătire profesională au început să împingă vântul pe stradă, să încerce să deschidă câte o mică afacere, să se reprofileze, să-și caute locul peste mări și țări, pur și simplu, să existe și să aibă iluzia că nu ruginesc. Rezultatele se văd azi, după mai bine de treizeci de ani. Mâna de lucru calificată este greu de găsit. Meseriașii adevărați sunt pe cale de dispariție, ca să nu-i numesc adevărate ,,monumente istorico-umane”. Cârpaci și meseriași de trei parale, care se pricep la toate și la nimic, întâlnești pe toate drumurile.  Unul dintre ei îmi spunea: ,,-Știu să fac orice în lume, doar grijanie nu știu să fac!”  Ca să vezi! Bine că mai avea atâta brumă de bună – cuviință! Când i-am văzut niște lucrări, puțin a lipsit să nu o iau la fugă.

Au fost distruse nenumărate unități de producție, respectiv combinate, uzine, fabrici, abatoare, sere, mine, sonde, rafinării, bănci și multe altele. S-a justificat că s-a schimbat modul de producție, de la cel centralizat-comunist la cel capitalist, la economia de piață. Unități de valoare europeană au fost vândute pe nimic unor oameni puși pe căpătuială, care s-au opintit din greu să le distrugă și să le ducă la fier vechi. Nouă nu ne mai trebuiau. Noi nu mai aveam nevoie de nimic! Azi cumpărăm totul de la străini. Până și capse de prins foi de hârtie luăm din Germania, iar agrafe folosite în același scop din Taiwan. Noi nu mai putem să facem nici atâta lucru! Cândva produceam de la ace cu gămălie până la avioane, azi nu mai facem nimic, cumpărăm totul!

Au fost distruse fermele de stat și ceapeurile și lumea a răsuflat ușurată. S-a împărțit pământul, dar repede ne-am dat seamă că agricultura este foarte păguboasă, că între agricultură și contabilitate trebuie clădit un zid cât fostul zid al Berlinului, ca să nu se vadă între ele și să se ia la bătaie. Această convingere s-au grăbit să ne-o inoculeze și frații noștri de la cârma țării și prietenii din afară. Subvenționarea masivă a agriculturii în alte țări a permis străinilor  să aducă produse agricole și preparate diverse la prețuri foarte mici și astfel au pus pe butuci pe orice întreprinzător român. Astăzi mâncăm castraveți din Vietnam, mere din Italia, struguri din Africa de Sud, roșii din Turcia, fasole din Egipt și lista ar putea continua. Vedem bine că nu sunt bune, că au doar aspect, dar nu au gust, nu au miros, nu au ceea ce aveau fructele și legumele noastre, carnea păsărilor, porcilor și celorlalte animale ale noastre. De ani de zile, când se apropie Crăciunul, la noi apare și pesta porcină. De ani de zile porcii noștri nu mai au voie în târg. De la alții ne vin cantități imense de carne. Aceea e bună! Astăzi se dau subvenții și la noi pentru agricultură. Culmea, că cel care nu face nimic este subvenționat de câteva ori mai mult decât cel ce muncește pe aceeași unitate de teren. Vreau să spun că cel care nu lucrează terenul, ci declară că l-a lăsat pentru ,,pășune” primește de câteva ori mai mulți bani față de cel care ară, discuiește, cumpără sămânță, seamănă, pune îngrășăminte, întreține cultura, recoltează. Altfel spus, fericiți sunt cei ce nu fac nimic!

Au apărut ca ciupercile după ploaie niște jocuri piramidale de tip ,,Caritas” ori ,,FNI”, care au stors bruma de economii a multora dintre români, ori i-au lăsat fără case pe alții. Ne amintim deviza organizatorilor acelor megaexcrocherii, deviză care trona pe pancarte uriașe prin orașe: ,,Dormiți liniștiți! Avem noi grijă de banii voștri!” Și au avut!

Sutele de taxe și impozite, birocrația și abuzurile unor organe de inspecție și control au descurajat  micii și marii întreprinzători, aducându-i în pragul falimentului. Mai fericit ești dacă stai în banca ta și te mulțumești ,,cu ce este”, decât să te chinui să pui pe picioare o afacere, indiferent de domeniu.

Am alungat din posturi de conducere, din posturi cheie, oameni competenți și am cultivat tot într-o veselie nepotismul, favoritismul, incompetența. Legea bunului – plac a fost principalul criteriu de selecție al oricărui șef de instituție. A fost suficient să intri într-o gașcă de interese, ca să fii propulsat, promovat; ai încercat să te ridici pe brânci, pe forțe proprii, prin muncă cinstită, ai fost marginalizat, sfidat,  eliminat din viața publică. Te crucești când vezi oameni care abia știu să citească în funcții centrale, dispunând de viața și destinele a mii de oameni, cărora le-a cântat cioara. Ne mirăm acum și ne dăm cu pumnii în cap, când auzim de datoriile uriașe ale țării, datorii pe care nici nepoții noștri nu vor fi în stare să le plătească, de greutățile asemănătoare cu cele din vreme de război prin care trece țara,  de lipsurile și neajunsurile de zi cu zi, de teama zilei de mâine, de buimăceala copiilor noștri, de lipsa de orizont și de viitorul tot mai neclar al fiecăruia în parte și al tuturor laolaltă.

S-a stins entuziasmul post-revoluționar, când societatea românească era în stare să mute și Carpații de la locul lor. Unii s-au apucat de afaceri murdare, de trafic de droguri, de țigări și carne vie, de mituit și de corupt pe oricine și pentru orice. Și le-a mers! Palatele și mașinile, conturile și funcțiile învârtiților zilei i-au făcut pe mulți să intre într-o stare de apatie, de indiferență, convinși fiind că cei mai fericiți sunt cei ce nu fac nimic! Păi, nu?

*

Negocierea. Nu știu exact ce vârstă aveam. Oricum, nu eram la școală. Atunci am avut ocazia să fac prima mea negociere cu cineva.  Am făcut-o cu mama. De prânz am fost cu dânsa cu vitele pe la Bucium. Tăticu era la cosit pe undeva pe la fermă. La vremea cuvenită am venit cu vitele acasă. Pe drum am găsit un cerc și niște bucăți de fier. Mare bucurie! Aveam cu ce să mă joc, mai ales că jucării propriu-zise nu aveam. Mămica a muls vaca, pe Stela, o vacă albă, bună de lapte, pe care i-o dăduseră părinții de zestre. A făcut apoi mâncare. Între timp, eu mă retrăsesem între polată și cuptor, la rădăcina unui iagud și acolo construiam câte toate din fiarele pe care le adunasem acolo ca o comoară de mare preț.  Eram atât de absorbit de jocul meu, că puteam foarte bine să stau până seara nemâncat. Când totul a fost gata, mămica mi-a spus: ,,-Gelule, hai la masă, că-i gata!” ,,- Vin acu!” i-am răspuns  eu, continuându-mi jocul. Mama se grăbea. Trebuia să mă culce pe mine și apoi să ducă mâncare lui tăticu la cosit. Între ei relațiile erau tensionate. Bunicul de pe tată avea grijă să alimenteze această stare conflictuală. De câte ori avea prilejul, îi spunea lui tăticu: ,,- Vezi, mă, nenorocitule? Dacă ai fi luat-o pe aia, care ți-am spus eu, acu ai fi boier! O luași pe sărăntoaca asta! Acu muncește, fire-al dracului, până oi da cu capul sub tine!”  Trei ani cât fusese tăticu în armată, mămica șezuse cu socrii. O trimiteau noaptea cu vitele în Bremăna, o băteau și de multe ori o alungau, să se ducă la tată-său la Colibași, ,,-Că nu ești tu de nasul copilului meu!” O scoteau pe poartă cu bocceaua de haine și cu Stela de funie și o ocărau, ori o zburătureau cu pietre. Doar când Lilica lui Titu Bobaru, vecina, își lua inima în dinți și striga în gura mare ,,- Lăsați, mă, femeia în pace, fireți ai dracului de nenorociți!”  atunci se calmau, de teamă să nu audă satul. 

            Cu cât mă striga de mai multe ori, cu atât răbdarea mamei ajungea la limită. Eu continuam să mondănesc acolo sub iagud la ,,jucăriile” mele. Parcă niciodată nu fusesem mai absorbit ca atunci de preocuparea mea. La un moment dat, mama s-a slobozit spre mine. Nu mă bătuseră niciodată, dar le știam de frică. Parcă un arc m-a propulsat, căci am țâșnit dintre fierotenii și pe-aici ți-e drumul. Am reușit să ies pe poartă. Mama după mine! Am coborât pe uliță. Eram desculț și bolocrac, adică numai într-o cămășuță lungă, fără pantaloni. Mi se vedeau doar picioarele cum aleargă. Nu-mi mai era teamă de mărăcini, de cioburi de sticlă. Tot credeam că doar mă sperie așa, puțin. Mama însă era prea supărată. Am luat-o pe Portiță, o altă uliță ce dădea în Vârtoape. Mama  după mine. Era înaltă și mare în pas, dar nici picioarele mele nu se lăsau mai prejos. Scăpărau, nu alta! Atâta cât ieșeau de sub cămașă, păreau o rotiță, care se învârtea la turație maximă. Am trecut pe Vârtoape ca glonțul și am ajuns la Nuci. Aici era un șanț în locul Licurei. Azi e ogaș. Acolo am găsit prilejul să-i arăt ce știu. Săream dintr-o parte în alta ca un ied, o ,,fentam”, cum văzusem că făceau copiii mai mari, când se jucau ,,de-a prinselea” pe drum. Mama obosise, transpirase. Din când în când îmi spunea cu glas rugător: ,,- Gelule, stai numai un pic, să-ți dau o palmă, să mă răcoresc! Nu-ți dau mai mult!”  O palmă nu ar fi fost cine știe ce, dar dacă puteam să mă feresc, de ce să nu vrea face-o! Cu cât încercările de a mă prinde dădeau greș și oboseala își spunea cuvântul, mama se ruga de mine tot mai insistent.

          La un moment dat a izbucnit în plâns, parcă toate necazurile ei se revărsau atunci peste marginile paharului. ,,-Gelule, te rog frumos, stai să-ți dau o palmă, că simt că plesnesc de supărare. Hai, că mâine mă duc la oraș și ți-aduc bomboane!” He - hee! Mărise prețul! Și, totuși, bomboane-bomboane, dar să te lași să-ți dea o palmă, nu era așa simplu. Nu, nu puteam accepta.

          La un moment dat, mama a renunțat să mă mai fugărească, s-a întors și a plecat plângând spre casă. Îmi părea rău că o făcusem să plângă. O iubeam mult și n-aș fi vrut să se ajungă acolo. Nu puteam înțelege nici eu de ce n-o ascultasem, de ce fugisem atâta. Am luat-o pe potecă după dânsa, m-am apropiat ușor-ușor, fără să mă simtă. Am ajuns-o și am luat-o de mână. Plângea și dânsa, plângeam și eu. Nimeni nu putea să spună cine este învingătorul și cine este învinsul. M-a luat în brațe și m-a sărutat. Mi-a șters lacrimile și mi-a spus: ,,-Hai, nu mai plânge! Când mă vezi supărată, nu mai mă necăji și tu, că sunt eu destul de otrăvită! Hai să-ți dau mâncare, că-i târziu! Mă așteaptă și amărâtul ăla, n-o mai putea să tragă cu coasa!”

            Așa s-a terminat prima mea negociere!

*

 Sfinții  Părinți despre Post(I).  ,,Toți câți sunteți școlari ai filosofiei, iubitori de cele înalte și ucenici ai cuvântului, iubiți timpul ce ne stă în față, primiți cu bucurie Sfântul Post de patruzeci de zile ca pe un dascăl al castității, mamă a virtuții, îngrijitor al fiilor lui Dumnezeu, pedagog al celor fără rânduială în viață, ca pe o liniștire a sufletului, ca pe un echilibru al vieții și ca pe o pace bine încheiată și netulburată... Postul este tovarășul sfinților, postul este începutul oricărei fapte bune. După cum meșterii nu pot fără unelte să-și împlinească meseria lor, tot așa și sfinții, chiar dacă sunt ajutați de haruri duhovnicești, nu pot fără post să săvârșească minuni și semne”(ASTERIE AL AMASIEI); ,,Postul caută să fie măsurat, ca nu cumva, fiind prea excesiv, să-ți slăbească prea mult organismul și pe urmă, pentru a-l antrena, să fii nevoit a alerga la carne, care este izvorul poftelor. O hrană potrivită folosește și trupului și sufletului”; ,,Postul ține-l cât îți îngăduie puterile, să fie însă curat, smerit și fără superstiții”(Fericitul  IERONIM); ,,Înainte de a posti, trebuie să rupeți trufia și să practicați virtutea, mila, blândețea, iubirea aproapelui”; ,,Cel care unește postul cu rugăciunea dispune de două aripi mai repezi ca vântul, așa că, diavolii văd în el un adversar de temut. Nu este putere comparabilă cu aceea a omului care se roagă, așa cum dorește Dumnezeu”; ,,Dacă nu pot nădăjdui nici o recompensă pentru că au practicat abținerea și postul, ei nu au a se teme de pedeapsă”; ,,Vreau să vă atrag luarea aminte asupra a trei porunci, ca să le păziți în timpul postului: 1. Să nu vorbiți de rău pe nimeni, 2. Să nu aveți nici un dușman, 3. Să lepădați din gura voastră răul obicei de a jura”; ,,Postul nu stă în a ne lipsi de mâncare, ci de a fugi de păcate. Așa că cei ce înțeleg prin post numai lipsa de mâncare, îl ponegresc foarte. Postești? Atunci dovedește-mi prin fapte! Ce fel de fapte mă întrebi. Dacă vezi un sărac, ai milă de el; dacă vezi un dușman, împacă-te cu el; dacă vezi un prieten lăudat, nu-l pismui; dacă vezi o femeie frumoasă, ocolește-o. Să nu postească numai gura, ci și ochiul, și auzul, și mâna, să postească toate mădularele trupului nostru. Să postească mâinile, rămânând neprihănire de jaf și hrăpire; să postească picioarele,  împiedecându-și pașii spre priveliști neîngăduite; să postească ochii, învățându-se să nu se repeadă niciodată la priveliști frumoase, nici privind cu luare aminte la mândrețile lumii acesteia. Căci privirea e hrana ochilor, dacă e nelegiuită și oprită strică postului și clatină toată mântuirea sufletului, dacă însă e legiuită și îngăduită, împodobește postul. Căci ar fi un lucru foarte nesăbuit , ca, în timpul mâncării, să te ferești din pricina postului, chiar de hrana îngăduită, iar când te slujești de ochi, să atingi chiar lucruri oprite. Nu mănânci carne? Atunci să nu sorbi nici desfrâul cu ochii. Să postească și urechea, iar postul urechii înseamnă să nu asculți ponegririle și bârfirile. Să nu asculți cuvântul deșert, se zice. Să postească și gura, ferindu-se de cuvinte rușinoase și de ocări. Căci, ce folos ar fi să postim de păsări  și  pește și să mușcăm și să mâncăm pe frații noștri? Cel ce bârfește mănâncă carne frățească, mușcă trupul aproapelui”; ,,Postul este o silire a firii, lepădarea de pofte, stingerea aprinderii trupești, nimicirea gândurilor celor viclene, scăparea de amintirile spurcate, curăția rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minții, ușa smereniei, oprirea de vorbire multă, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, dezlegare de păcate, ușa raiului…”(Sf. IOAN GURĂ DE AUR). 

*

        Rugă pentru cai! Mulți dintre Dumneavoastră aveți cai. Îi creșteți și-i îngrijiți nu numai pentru a vă fi animale de povară și unelte de muncă, ci și pentru că îi iubiți. Ca și câinele, calul este  un prieten adevărat și sincer al omului dintotdeauna. Am găsit pe internet o poezie foarte frumoasă a poetului Simion Popescu dedicată calului. Iat-o:

,,Doamne, dacă-mi eşti  prieten,

Cum te lauzi la toţi sfinţii,

Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu părinţii!

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
N-asculta de toţi zurliii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu copiii!

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Nu-mi mai otrăvi ursita,

Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu iubita!

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum susţii în gura mare,
Moaie-Ți tocul în cerneală

Şi-nainte de culcare

 

Dă-i în scris poruncă morţii,
Când şi-o ascuţi pumnalul,
Să-l înfigă-n mine, Doamne,
Şi să lase-n viaţă calul!”

*

Învață de la toate! Redăm o poezie cu acest titlu. Unii zic că este creația poetului Rudyard Kipling, alții că este a lui Traian Dorz. Indiferent cine e autorul, poezia este superbă! Iat-o:

 Învaţă de la ape să ai statornic drum,

învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum,

 învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,

învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.

 

Învaţă de la soare cum trebuie s-apui,

învaţă de la piatră cât trebuie să spui,

învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,

cum trebuie prin lume de liniştit să treci!

 

Învaţă de la toate, căci toate-ţi sunt surori

cum treci frumos prin viaţă,

cum poţi frumos să mori.

 Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,

învaţă de la nufăr să fii mereu curat,

învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,

învaţă de la ape să nu dai înapoi!

 

Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,

învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea,

învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti,

învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti!

 

Învaţă de la greier, când singur eşti să cânţi,

învaţă de la lună să nu te înspăimânţi,

învaţă de la vultur când umerii ţi-s grei,

şi du-te la furnică să vezi povara ei!

 

Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea

şi mielul să te-nveţe să ai blândeţea sa,

învaţă de la păsări să fii mereu în zbor,

învaţă de la toate că totu-i trecător!

 

Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci

să-nveţi din tot ce piere,

cum să trăieşti în veci!

*

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații din afara parohiei, astfel: Domnul Olteanu Paul-Iulian din București, fiu al satului Bârda: 2.000 lei; Doamna Fulga Silvia din Timișoara, fiică a satului Bârda: 600 lei; Domnul Dinu Gheorghe-Lucian din Piatra-Neamț: 400 lei; Domnul Vișan Alexandru din Tr. Severin: 300 lei; Doamna Sfetcu Florentina-Glicheria din București, fiică a satului Bârda, Domnul Jurj Cătălin-Alin din Cugir(AB) și Domnul Sârbu Marian din Tr. Severin: câte 200 lei; Doamna Radu Ramona din Bucovăț(TM): 100 lei;  Doamna Rolea Violeta din București, fiică a satului Bârda: 50 lei.

Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

Luni, 25 mai, am dus la Azilul de bătrâni de la Cujmir 30 cearșafuri de pat, 30 perne și 30 fețe de pernă. Mai au nevoie de 15 icoane. Vom rezolva și această problemă.

*

În luna mai am donat pâine participanților la slujbe astfel: 3 Mai(Malovăț): 135 pâini; 10 Mai(Bârda): 117 pâini; 17 Mai(Malovăț): 167 pâini; 21 Mai(Malovăț): 200 pâini; 24 Mai (Bârda): 140 pâini; 31 Mai(Malovăț): 200 pâini. Așadar, în luna mai s-au donat 959 pâini. Totodată, s-a vândut pâine, la prețul de achiziție de  1,40 lei/buc., astfel:  3 Mai(Malovăț): 265 pâini; 10 Mai(Bârda): 583 pâini; 17 Mai(Malovăț): 333 pâini; 24 Mai (Bârda): 460 pâini; 31 Mai(Malovăț): 300 pâini. Așadar, în luna mai s-au vândut 1.941 pâini.

*

Plăți. În luna mai s-au efectuat câteva plăți mai mari, astfel: 4.060 lei brutăriei pentru cele 2.900 pâini donate și vândute în luna mai; 1.922 lei tipografiei pentru cărți; 1.723 lei pentru cearșafurile, pernele și fețele de pernă donate Azilului de la Cujmir; 392 lei impozit; 363 lei poștei pentru colete; 173 lei pentru curentul electric consumat; 140 lei pentru toner; 121 lei internetul și altele mai mici.

*

Publicații. În luna mai, preotul Dvs.  a reușit să mai publice câteva materiale, astfel: Puterea rugăciunii, în ,,Națiunea”, București, 17 mai 2026, ediție și on-line(https:// ziarulnatiunea.ro/category/religiespiritualitate); ,,Scrisoare pastorală” – 562, în ,,Moara lui Gelu”, Baia Mare, 23 mai 2026, ediție și o-line (https://moaraluigelu.blogspot.com); în ,,Armonii culturale”, Adjud, 25 mai, ediție și on-line(https://armoniiculturale.ro); în ,,Observatorul”, Toronto, 25 mai 2026, ediție și on-line(https://www.observatorul.com); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 25 mai 2026, ediție și on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis. wordpress.com); Nu mă rog numai pentru unul, ci mă rog pentru toți conducătorii țării..., în ,,Națiunea”, București, 28 mai 2026, ediție și on-line (https://  ziarulnatiunea.ro/category/religiespiritualitate); 

*

         Excursii-pelerinaj. În ziua de vineri, 5 iunie, parohia noastră organizează o excursie- pelerinaj la Mănăstirea Godeanu. Parohia suportă costul transportului. Participanții vor asista la slujba oficiată de mai mulți ierarhi. Rugăm pe cei care vor să meargă să se înscrie cel mai târziu până la sfârșitul lunii mai. Este nevoie să comunicăm la episcopie numărul de participanți, deoarece după slujbă sunt invitați la masă și trebuie să se știe pentru câți meseni se face pregătirea. Anul trecut s-au înscris 800, iar la masă au fost 1.000. Puneți-vă în situația organizatorilor! 

*

Anunțăm pe cei interesați, că excursia de la Izbuc, nu va mai avea loc joi, 11 iunie, din lipsă de participanți suficienți. Excursia se amână pentru joi, 2 Iulie. Ea va respecta traseul anunțat: Bârda – Malovăț - Tr. Severin – Caransebeș – Hunedoara – Alba – Iulia -Mănăstirea Izbuc. Vom reveni cu amănunte privind obiectivele ce vor  fi vizitate pe traseu. Costul: 150 lei/persoană.

*

Zâmbete. ,,Poate că trenul pe care îl așteptăm nici nu există. L-am născocit noi, ca să avem ce aștepta”(O. Paler); ,,Toată lumea vrea să ajungă în rai, dar nimeni nu vrea să moară!”(Robert Kiyosaki); ,,Glumind, putem spune orice, chiar și adevărul!”(S. Freud); ,,Ai dușmani? Bravo! Înseamnă că ai făcut ceva, cândva, în viața ta!”(W. Churchill); ,,Spune adevărul și atunci nu va trebui să ții minte nimic!”(M. Twain); ,,Nu-mi dați sfaturi! Știu să greșesc și singur!”(I. Kant); ,,Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”(M. Twain).

*

Botezuri. Cununii. În ziua de 23 mai am oficiat Taina Sf. Botez pentru Olteanu Paul-Ioan, fiul Domnului Olteanu Paul-Iulian și al Doamnei Olteanu Doina-Ruxandra din București și pentru Martin Ioana-Anastasia, fiica Domnului Martin Petrică-Rafael și a Doamnei Crăciun Ana-Maria din Tr. Severin. Să le trăiască! În ziua de 25 mai am oficiat Taina Sf. Cununii pentru Domnul Goța Mihai din Cugir(AB) și Domnișoara Bazavan Andra-Ioana din Malovăț. Dumnezeu să le ajute!

*

Program. În luna iunie avem următorul program de slujbe: 1 Iun.(Bârda); 6 Iun. (Malovăț-Bârda); 7 Iun.(Bârda); 13 Iun.(Malovăț-Bârda); 14 Iun.(Malovăț); 20 Iun. (Malovăț-Bârda); 21 Iun. (Bârda); 24 Iun.(Malovăț); 27 Iun. (Malovăț-Bârda); 28 Iun.(Malovăț); 29 Iun.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12). În restul timpului, preotul poate fi contactat la biserică, acasă, la telefonul  0724.99.80.86, ori pe adresa de e-mail stanciulescubarda@gmail.com.

Hristos S-a înălțat!  Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

SCRISOARE PASTORALĂ, FOAIE PERIODICĂ, GRATUITĂ a PAROHIEI MALOVĂȚ- MEHEDINȚI, ANUL XXVI (2026), NR: 559 (16-28 februarie)

 

Dragii mei enoriași!

             Adevărul Învierii.  În ,,Scrisorile pastorale” din preajma Sfintelor Paşti, pe care vi le-am trimis în anii trecuţi am revenit în mai multe rânduri cu privire la argumentele referitoare la adevărul Învierii Domnului Iisus Hristos. Niciodată însă nu v-am vorbit de adevărul morţii Mântuitorului. Abordez acum această temă, fiindcă zilele trecute a venit o enoriaşă la mine cu sufletul foarte bulversat şi mi-a relatat o întâmplare, care mi-a dat de gândit. Femeia se întâlnise în Severin cu un individ cu o poziţie socială destul de ridicată. Din respect pentru instituţia şi pentru tagma din care făcea parte acel individ, îi voi păstra anonimatul. Cel puţin deocamdată. Femeia îi spusese, aşa cum spun toţi creştinii când se întâlnesc unii cu alţii: ,,-Hristos a înviat!” Individul a rânjit cu superioritate şi, fără să-i răspundă la salut, a întrebat-o: ,,- Ha, ha, ha, chiar crezi că a înviat?” ,,- Cum să nu cred?” i-a răspuns femeia revoltată. Individul nu s-a oprit. ,,- Ha, ha, ha, dar dacă a fost moarte clinică? Atunci mai putea fi înviere? Ei, ce mai zici acum?”

        Dacă şi printre Dvs. sunt unii care pun la fel problema, socotesc că sunt absolut necesare câteva precizări. Moartea clinică de care vorbea individul de mai sus este aşa-numita moarte aparentă. E vorba de un fel de letargie, care se poate produce în anumite situaţii deosebite. Să zicem că cineva este electrocutat sau trăznit. Aparent, el este mort; în realitate, nu. Este posibil ca, după ce este înmormântat, cantitatea de electricitate ce se depozitase în trupul lui să fie absorbită de pământ şi, la un moment dat,  omul să revină la viaţă cu adevărat. De data aceasta însă moare cu adevărat, din cauză că nu are aer. S-au întâmplat cazuri când s-au făcut deshumări  şi s-au găsit trupurile în altă poziţie decât în cea în care fuseseră înmormântate, respectiv culcat pe spate. De obicei, în astfel de cazuri, se spune că respectivii ar fi fost moroi sau  strigoi, ceea ce nu este adevărat. Omul acela s-a zbătut acolo în sicriu, până a murit. Pot fi şi alte cauze, care duc la o astfel de moarte aparentă sau clinică. Tocmai de aceea  legea nu le permite medicilor să elibereze certificatele de constatare a decesului decât după 48 de ore după deces, iar  înmormântarea se face abia după trei zile de la deces, pentru că, dacă este vorba de o moarte aparentă, să poată să-şi dea seama cei din jur.

          În cazul Mântuitorului nu poate fi vorba de moarte clinică sau aparentă. În cazul Lui  a fost o moarte reală, datorată procedurii la care a fost condamnat. I s-au bătut cuie în mâini şi picioare, deci I s-au făcut răni deschise, din care s-a scurs sânge timp de câteva ore. A fost ridicat pe cruce şi s-a zbătut de durere, fapt care a făcut ca rănile să se mărească şi sângele să curgă cu putere. Fiindcă a doua zi era paştele iudeilor, trupurile nu trebuiau să rămână pe cruce. Tocmai de aceea Pilat a trimis garda să verifice dacă cei condamnaţi la moarte muriseră cu adevărat. Cei doi tâlhari încă nu muriseră şi li s-au spart fluierele picioarelor cu ciocanul, pentru ca, datorită durerii îngrozitoare, să moară. Mântuitorul tocmai murise şi nu i-au mai spart fluierele picioarelor, ci doar  I-au băgat suliţa sub coasta stângă, înpungându-I inima şi atunci a mai curs restul de sânge care mai rămăsese depozitat acolo. Moartea clinică nu mai poate să se producă în astfel de cazuri, la trupuri din care s-a scurs sângele. Moartea Mântuitorului a fost reală. Tocmai de aceea şi Învierea Lui a fost reală. Teoria aceasta cu moartea aparentă a mai fost vehiculată şi în vechime, ea constituind chiar miezul unei erezii. Sfântul Apostol Pavel spune că, ,,dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră, zadarnică şi speranţa voastră!”

           Aşadar, dragii mei, Mântuitorul a murit cu adevărat şi a înviat cu adevărat, dovedind că este Împăratul cerului şi al pământului, creatorul şi conducătorul lumii, mai presus de Viaţă şi de Moarte, mai presus de legile firii. A dovedit cu prisosinţă că este Dumnezeu adevărat. Această credinţă s-o păstraţi cu tărie în sufletul dumneavoastră,  fără să vă îndoiţi vreodată. Chiar de ar zice şi papa de la Roma că a fost moarte aparentă să nu-l credeţi. Asemenea afirmaţii şi asemenea glume de prost gust nu pot veni decât de la duşmanii lui Hristos şi de la duşmanii mântuirii noastre. Niciodată să nu fiţi printre aceia!

*

Postul.   Din lucrările Sf. Grigore Palama selectăm un scurt fragment, care se referă la post: ,,Rugăciunea și știința curăță și înfrumusețează mintea, blândețea partea irascibilă, înfrânarea partea poftitoare. Postul și cumpătarea înmoaie răzvrătirile trupului, veștejesc furia mâniei și a  poftei, aduc cugetării un văzduh limpede și, ca să spunem așa, lipsit de nori, curățind-o de aburii pricinuiți de mulțimea mâncărurilor și de ceața izvorâtă din acestea. Prin post și cumpătare omul cel din afară se strică. Și pe cât se strică acesta, pe atâta omul cel dinlăuntru se înnoiește. Când stomacul este subțiat prin post și cumpătare, în mod necesar se subțiază și mintea. Să fugim de lăcomia pântecelui, să îmbrățișam cumpătarea, să strângem în brațe aceste zile de post, ca unele care fac ca trupul să fie ascultător sufletului și fac mai ușoară mintea care se înalță către Dumnezeu”.

*

            Taina Sfintei Spovedanii reflectată în proverbele românești(II).   

            II.Perspectiva eshatologică. Strădania omului de a-și mântui sufletul, de a se face plăcut lui Dumnezeu, se face cel mai adesea în perspectivă eshatologică. Sfârșitul vieții, moartea și judecata de după moarte îl înfricoșează pe om și-l face să privească mult mai responsabil realitatea. Moartea face parte din viață, fiind legată strâns de aceasta: ,,După viață este și moarte”(II, 802). Omul  știe că ,,Sufletul e călător”(II, 440), ,,Și e viața o nălucă,/Călător gata de ducă”(II, 803),  că-n orice moment  ,,umblă cu moartea în sân”(II, 629). Se știe doar, că ,,O dată moare omul”(II, 636) și că ,,O moarte are omul”(II, 625). Pentru aceea poate să zică: ,,Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte”(II, 620).

            Momentul marii treceri spre eternitate nu-i este indiferent creștinului. ,,De ar ști omul când are să moară, și-ar săpa groapa singur”(II, 637), deși el știe bine că ,,De moarte și de nuntă nimeni, niciodată, nu poate fi gata”(II, 619); ,,Ploaia și moartea niciodată nu le chemi”(II, 638). Pentru acel moment, el trebuie să fie ,,iertat de Dumnezeu”(VI, 687), pentru a ,,merge la Dumnezeu”(VI, 688).  Nimeni nu știe când va fi acel moment: ,,La pocăință să nu dai vreme peste vreme, că nu știi când  și cum va da peste tine ceasul cel din urmă”(VIII, 263); ,,Moartea e mai aproape decât cămașa”(II, 625) ,,Moartea nu vine când o chemi,/Ci te ia când nu te temi”(II, 623).  Unul moare,  fiindcă ,,i s-au isprăvit zilele”(II, 642), în timp ce altul  ,,moare cu zile”(II, 642). Unul  ,,se bate cu moartea”(II, 629), sau ,,se dă de ceasul morții”(II, 631)  în vremea agoniei, altul reușește câteodată să-și mai prelungească zilele ,,Ca din gura morții”(II, 628), după ce  ,,dă mâna cu moartea”(II, 628) sau  ,,Îi cu sufletul pe sobă”(II, 440).  Toți  suntem datori cu o moarte, toți ajungem la acel ceas, însă nu trebuie să ne fie indiferent cum ajungem acolo. Atâta vreme cât ,,avem sufletul în oase”(II, 40), cât ne ,,ținem sufletul în buze”(II, 440).

            Moartea are mai multe denumiri în proverbe: ,,A bea paharul morții”(II, 630), ,,A i se bate sufletul în tindă”(II, 440), ,, A-i suna clopotul”(VI, 517), ,,Ca mâine o să-mi mănânce coliva”(VI, 525), ,,Candela e pe sfârșite”(III, 66), ,,Când untdelemnul se isprăvește, candela se istovește”(III, 66), ,,De-aici înainte ciobu și lumânarea”(VI, 512), ,,I-a suflat în lumânare”(III, 214), ,,L-a iertat Dumnezeu”(VI, 687), ,,L-a strâns Dumnezeu”(VI, 687), ,,Leacul e limba de clopot”(VI, 514), ,,Lumânarea e pe sfârșite”(III, 212), ,,Se sfârșește undelemnul din candelă”(III, 66), ,,Se vindecă cu zeamă de clopot”(VI, 514), ,,umbla cu coliva în piept”(VI, 524).

             Nu ne este indiferent cum ne găsește momentul morții. În mentalitatea populară este foarte importantă lumânarea. Cel care ,,n-are parte de lumânare”(II, 642) este un om blestemat de Dumnezeu, el  ,,moare ca un câine”(II, 642),iar moartea lui este ,,moarte întunecată”(II, 627). Aceasta era convingerea că lumânarea luminează drumul celui plecat prin tenebroasele drumuri pe care le are de străbătut în lumea de dincolo. Existau și din cei care erau conștienți că ,,Lumânarea se aprinde pentru cei ce văd, nu pentru orbi”(III, 214). Pentru cei aflați în viață mai există posibilități de salvare: căința și pocăința, adică Sfânta Spovedanie: ,,Căința și pocăința la ceasul morții în zadar se socotesc, că de nevoie se-nțeleg, iar nu de voie bună; de-aceea tu din vreme să le urmezi, ca sufletul să nu ți-l pierzi”(VIII, 263). Îndemnul se repetă insistent, tocmai fiindcă mesajul este de maximă importanță: ,,Îngrijește-te mai din vreme, ca după căință să ai vreme de pocăință”(VIII, 264), ,,Decât mătănii cu capul până la pământ și cu suflet spurcat, mai bine cu suflet curat, când intri în mormânt”(VIII, 282).

            Pentru cei decedați mai pot face câte ceva cei rămași în viață: ,,Cu plânsul nu se înviază morții”(II, 674). Rugăciunile și pomenile pentru sufletele celor morți sunt esențiale în acest sens. Mortul  ,,așteptă  colacul”(VI, 518). Cei vii  dau celui mort ,,colac și lumânare”(VI, 619), fie că e ,,De sufletul bunicii”(II, 443), ,,De sufletul morților”(II, 443), ,,De sufletul tatei”(II, 442), fiindcă  ,,Din pomană s-a făcut raiul”(VII, 81). Ce-i drept, niciodată cei vii nu fac suficient pentru sufletele celor decedați: ,,Mortul multe zice, viul face ce știe”(II, 613), știind că ,,Mortul nu se mai întoarce înapoi de la groapă”(II, 613), ,,Nu fac vii ce zic morții”(II, 613); ,,Nu mai mănâncă colivă”(VI, 525), doar ,,Când vor învia morții”(II, 616), adică  niciodată, așa că se puteau consola cu proverbul: ,,Morții cu morții, viii cu viii”(II, 614). Sunt cazuri când în acest sector se poate vedea cel mai bine cum mulți semeni sunt nerecunoscători față de binefăcătorii lor decedați: ,,Pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești”(II, 638), viața de apoi fiind de fapt o realitate.  Romanii spuneau că  ,,De mortuis nisi bene”. Același lucru spun și românii: ,,De morți nu trebuie să vorbești decât de bine”(II, 615), deși aceasta folosește doar în ceea ce privește imaginea pământească a celui dispărut, memoria lui, ci nu-l ajută cu nimic în viața de dincolo.

            Unii au veac îndelungat, sunt ,,uitați de moarte”(II, 630), dar cât de bătrâni ar ajunge, tot nu se îndură să moară ,,Cât de rău să trăiască omul, tot nu se îndură să moară”(II, 636), Fie tânăr, fie bătrân, în fața morții toți sunt egali, vârsta nefiind o condiție privind momentul morții: ,,Moartea e mai aproape decât cămașa”(II, 625), ,,Viața omului ca oul în mâna copilului”(II, 803).  O condiție care să întârzie moartea nu e nici averea, nici condiția socială: ,,Moartea nu vrea să știe, de averi, de bogăție”(II, 624); ,,Mor întocmai ca tot omul/Și bogatul ca și robul”(II, 638). Nu înseamnă că sărăcia sau starea socială modestă ne întârzie momentul morții: ,,Nici n-am la ce muri, nici la ce trăi”(II, 639). Toate acestea sunt o deșertăciune, o zădărnicie: ,,În deșert sunt toate, dacă este moarte”(II, 625). Toate rămân neputincioase în fața morții: ,,Până la moarte sunt toate”(II, 625), fiindcă moartea-i ,, fără leac”(II, 625) și numai ei ,,leac între muritori nu s-au aflat”(II, 625).Ea nu depinde de oameni, nu poate fi programată, ,,nu vine când o chemi”(II, 623). Toate zbaterile, eforturile, bucuriile și necazurile, toate urile și dușmăniile sunt doar ,,Până la moarte”(II, 630). În fața ei se împacă toate, conform proverbelor: ,,Moartea împacă”(II, 625), ,,Moartea potolește pe toată lumea”(II, 624), ,,Viața urăște, iar moartea împacă”(II, 803). 

           Sunt oameni care au presimțiri că li se apropie moartea, fie datorită unor boli care-i cuprinde, fie vârstei, fie, pur și simplu, că presimt ei că ,,au intrat în anul morții”(II, 631), sau că sunt ,,gura morții”(II, 629). Pentru cei mai mulți însă, moartea este inopinată, ea vine ,,Când ți-e viața mai dragă”(II, 803). Este mare lucru, este o favoare pe care o face Dumnezeu cuiva să mai poată spune celor rămași ,,Cu limbă de moarte”(II, 630). Vorbele acelea, fie că sunt dorințe, fie îndrumări și dispoziții, fie iertăciuni sau rămas bun sunt de mare importanță pentru cei în cauză. Clipele acelea pot fi chiar hotărâtoare pentru viața lui de aici și pentru cea de dincolo. Dacă mai apucă să se spovedească și să se împărtășească, el este asemenea tâlharului de pe cruce, care intră în rai în ultimul moment. După moarte, orice căință este zadarnică.

            În fața morții, omul intuiește toată filozofia vieții. Abia atunci cei mai mulți înțeleg că ,,lumea și viața sunt brăcinari de ață”(IV, 216), că ,,Lumea asta nu-i a mea,/Cealaltă nici așa”(IV, 213), că ,,Lumea e înșelătoare, moartea hoață, răpitoare”(II, 624). Un proverb precum acesta: ,,Numai moartea e în dar”(II, 625) ne duce la unul din cele mai profunde adevăruri privind antropologia creștină(Va urma).

*

Apostolul şi lupii. Părintele Stelică Zoican de la Balta mi-a relatat o întâmplare memorabilă din viaţa sa de preot de ţară. Ascultându-o, am înţeles mai bine cât de folositoare este ucenicia unui preot la o parohie de ţară în primii ani ai activităţii sale, indiferent al cui este şi pe cine are rudă la Ierusalim. Numai la sat  înţelegi mai bine frumuseţile sufletului românesc nealterat de influenţele nefaste ale civilizaţiei moderne, numai acolo, confruntându-te cu greutăţile şi necazurile, cu lipsurile şi cu problemele specifice treci prin cuptorul de foc al încercării şi al călirii. Numai acolo îţi înţelegi mai bine ca oriunde misiunea de preot şi-ţi poţi da seama dacă ai chemare pentru ea sau trebuie să-ţi cauţi rosturile în viaţă în alte părţi.

Era la Bobotează. Părintele Stelică era preot la Balta. Părintele Izverceanu de la Cernavârf  a primit veste că are fiul, profesor în Bucureşti, bolnav. I-a trimis vorbă părintelui Stelică să-l suplinească o săptămână sau două, până se întoarce. De acord, nici nu se putea altfel! Abia a trecut Sfântul Ion şi iată că a venit veste că la Buseşti, -sat al Parohiei Cernavârf-, este o înmormântare. Părintele Stelică a plecat de dimineaţa, cu sania. Crăpau lemnele de ger, iar zăpada era destul de mare. Şi-a luat cojocul cel mare, şi-a înfăşurat picioarele cu pături groase şi a pornit. A trecut pe la Turtaba, şi-a luat cântăreţul şi a ajuns la Buseşti pe la prânz, fiind cale lungă. Înmormântare mare! La pomană au fost peste 600 de persoane, după cum i-a numărat părintele. Tăiaseră un junc de 400 kilograme şi un porc de 100 kilograme. Uimit de atâta mulţime, a întrebat dacă aşa se întâmplă întotdeauna. ,,-Aşa este obiceiul la noi, părinte, să vină tot satul la pomană!” i-au răspuns oamenii. ,,-Şi dacă familia în cauză nu are posibilitate să facă o cheltuială atât de mare?” a întrebat părintele nedumerit. ,,-Nu-i problemă! Noi, satul, punem mână de la mână şi facem pomana, fie că are familia ceva, fie nu. Părintele nostru ne-a învăţat că trebuie să ne ducem neputinţele unul altuia, că aşa scrie în Cartea Sfântă. Tot părintele nostru ne-a învăţat că în faţa lui Dumnezeu trebuie să fim toţi egali şi la rugăciune, şi la pomană! Vin la pomană toţi din sat, cu mic cu mare. Cei care sunt cu vitele sau la muncă vin seara, dar tot vin!” au precizat oamenii. ,,-Este extraordinar ce-mi spuneţi dumneavoastră, oameni buni! Aşa a fost din vechime satul românesc!” le-a spus părintele Stelică. ,,-Da, părinte, noi aşa facem şi la nuntă şi la botez. Se naşte un om, se naşte o familie, moare cineva, se construieşte o casă, se face un drum, suntem toţi alături, ca fraţii, umăr lângă umăr, c-aşa-i place lui Dumnezeu să ne vadă: uniţi şi ajutându-ne unii pe alţii!” ,,-Cinste dumneavoastră!” le-a mai spus părintele.

Nu s-a terminat bine pomana, că a venit la preot cineva din alt sat şi i-a spus: ,,-Părinţele, cineva de la Cornet e pe moarte şi trebuie împărtăşit!” ,,-Păi, mergem acolo, să-l împărtăşim. Poate ajunge sania?” ,,-Nu, că e drumul rău şi se răstoarnă. De fapt, nu e decât pârtie de picior!” Au plecat pe jos, cale de aproape cinci kilometri. A împărtăşit persoana în cauză şi părintele a plecat singur înapoi, la Buseşti, să-şi ia sania şi cântăreţul. La întoarcere abia îl aşteptau, fiindcă în altă parte a satului cineva era pe moarte şi trebuia împărtăşit. Aproape se întunecase. S-a dus până acolo. Când a întors la casa paracliserului, unde avea sania, acesta i-a spus: ,,-Părinte, acum vreau să mă împărtăşesc şi eu!” ,,-Păi, bine, măi, nea Ilie, nu putuşi să-mi  spui acolo, unde grijii bătrâna aceea, că fuseşi cu mine! Făceam o singură slujbă şi te grijeam şi pe dumneata!” i-a zis părintele dojenitor. ,,-Nu, părinte, pe mine mă împărtăşeşti de bucuria de a te avea oaspete pe dumneata şi pe cântăreţ!” ,,-E târziu, nea Ilie, e târziu, se întunecă şi e iarnă. Îţi mulţumesc frumos, dar lasă, că stau altădată la dumneata!” ,,- Nu, părinte, nu, că eu am o datorie la tatăl dumneata. De câte ori am trecut prin Coada Cornetului şi el m-a văzut, nu m-a lăsat până nu m-a băgat în casă şi mi-a pus masa!” Au stat la masă, au servit ceva de mâncare, au băut o ceaşcă două de ţuică fiartă şi au plecat.

Până la Balta era cale lungă, poate mai bine de zece kilometri. A trebuit să treacă mai întâi prin Turtaba, să lase cântăreţul, o deviere de alţi trei sau patru kilometri. Se făcuse ora 22-23 noaptea. Se lăsase ger cumplit. Când a trecut printr-un clet de pădure, părintele Stelică a auzit lupii urlând. Ii auzise de multe ori, dar ca atunci, aşa de înfricoşător, niciodată. I s-a ridicat căciula pe cap. Calul a început să dea semne de teamă. Părintele s-a gândit repede ce trebuie să facă. Avea de urcat un deal, Babele, şi calul nu putea să fugă. Dacă ar fi rămas în sanie, se putea întâmpla ca să nu-l mai asculte calul, s-o ia zăuş prin pădure, să răstoarne sania şi atunci lupii puteau cu uşurinţă să-l mănânce şi pe el şi calul. Părintele a oprit cu greu sania. A coborât, ţinând strâns hăţurile calului. Şi-a făcut o rugăciune şi  s-a închinat de mai multe ori. A luat într-o mână toporul  de care nu se lipsea niciodată când pleca la drum şi cu cealaltă a luat calul de sub barbă. Au apărut şi lupii. Erau şapte. Trei pe o parte a drumului şi patru pe alta. Calul se zbătea înfricoşat. Cu greu îl putea struni. Nu avea lumină, ci doar luna făcea ca umbrele copacilor să pară mai înspăimântătoare. Lupii mergeau paralel cu sania, la câţiva metri distanţă şi urlau. Parcă o putere nevăzută îi oprea să nu atace. Când au ajuns în vârful dealului, părintele şi-a făcut vânt şi-ntr-o clipită a fost în sanie. Calul a pornit într-o fugă nebună, cum nu mai fugise în viaţa lui. Sania venea în urma lui ca o aşchie, nu-i mai simţea greutatea. Lupii veneau pe urmele saniei urlând. Pericolul cel mare era acum răsturnarea saniei. Drumul avea multe şanţuri, denivelări, pietre care ieşeau ameninţătoare prin zăpadă. A ajutat însă Dumnezeu şi sania nu s-a răsturnat.

Când au ajuns acasă, trecuse  de miezul nopţii. În ciuda gerului năpraznic,  atât calul, cât şi Părintele Stelică  erau scăldaţi de sudoare. Era sudoarea morţii, care le dăduse târcoale.

Astfel se încheia ziua de lucru a unui preot de ţară!

*

Publicații. În această perioadă, preotul Dvs.  a reușit să publice câteva materiale, astfel: ,,Scrisoare pastorală” – 558, în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 2 mart. 2026, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); în ,,Observatorul”, Toronto (Canada), 12 mart. 2026, ediție și on-line (https://www.observatorul.com); Taina Sfintei Spovedanii reflectată în proverbele românești, în ,,Națiunea”, 5 mart. 2026, ediție și on-line (https://ziarulnatiunea.ro/category/religiespiritualitate).

*

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații din afară parohiei, astfel: Doamna Ivanovici Florica(Bucureșști) și Doamna Enache Maria (București): câte 250 lei;  Domnul Ing. Bălu Constantin(Tr. Severin), fiu al satului Bârda și Doamna Sârbu Felicia(Turda): câte 200 lei; Doamna Prof. Kemenschi Florica(Tr. Severin): 150 lei;  Doamna Prof. Șerban Avelana (Tr. Severin), Domnul Zgarcea Cornel(Tr. Severin), Domnul Cioabă Constantin(Malovăț): câte 100 lei; Doamna Rolea Violeta(București), fiică a satului Bârda: 50 lei.

Tuturor le mulțumim cordial. Dumnezeu să le ajute!

*

În cursul lunii Februarie am donat pâine credincioșilor participanți la slujbe, astfel: 1 Febr.(Bârda): 70 pâini; 2 Febr.(Bârda): 128 pâini; 8 Febr.(Malovăț): 124 pâini; 15 Febr.(Bârda): 122 pâini; 22 Febr.(Malovăț): 160 pâini. Așadar, în luna februarie s-au donat: 604 pâini. Totodată, s-a vândut pâine la prețul de achiziție de 1,30 lei, astfel:   1 Febr.(Bârda): 30 pâini; 2 Febr.(Bârda): 572 pâini; 8 Febr.(Malovăț): 276 pâini; 15 Febr.(Bârda): 578 pâini; 22 Febr.(Malovăț): 240 pâini. Așadar, în luna februarie s-au donat 1.696 pâini.

*

În luna februarie am efectuat câteva plăți mai mari, astfel: 12.000 lei protoieriei pentru lumânări:  4.682 lei tipografiei pentru cărți; 3.850 lei protoieriei pentru subvenții pe 2026;  3.290 lei pentru cele 2.300 pâini donate și vândute în februarie; 1.849 lei mașina de spălat pentru Azilul Șimian; 500 lei poștei pentru timbre; 392 lei impozit; 250 lei poștei pentru colete; 78 lei internetul; 50 lei curentul electric și altele mai mici.

*

         Zâmbete.☺,,- Domnule doctor, nu mai văd la distanță!” ,,– Vezi luna?” ,,– Da.” ,,– Vezi soarele?” ,,– Da.” ,,– Păi și cât de departe vrei să vezi?” ☺ La spovedanie: ,,-Părinte, am înșelat, am mințit, am furat!” ,,– Din ce partid faci parte, fiule?” ☺ Somnul adânc ajută la prevenirea îmbătrânirii, mai ales dacă dormi la volan! ☺Pe vremea mea copiai ca să iei un 5, nu ca să ajungi doctor! ☺ Când profesorii nu lasă repetenți, suferă toată țara.

*

          Excursii-pelerinaj. În ziua de marți, 31 martie, parohia noastră organizează o excursie- pelerinaj de o zi, pe următorul traseu: Tr. Severin-Malovăț-Bârda-Florești-Apa Neagră-Mănăstirea Tismana-Tg. Jiu-Mănăstirea Lainici- Petroșani-Hațeg-Mănăstirea Prislop-Mormântul Sf. Arsenie Boca – Caransebeș – Mănăstirea Teiuș – Mănăstirea Piatra Scrisă-Orșova-Mănăstirea Vodița-Tr. Severin-Malovăț-Bârda. Costul e de 80 lei/pers.

              Atenție. Din motive obiective, am fost nevoiți să schimbăm data. Rămâne valabilă aceasta de 31 martie.

*

             Simpozioane. Universitatea ,,Al. I. Cuza” din Iași l-a invitat pe preotul Dvs. să participe la simpozionul internațional ,,Explorări în tradiția biblică românească și europeană”, ediția a XV-a, ce se va desfășura la Iași în zilele de 9-11 iulie a. c. Grea problemă!

*

             Înmormântări. În ziua de 25 febr. am oficiat slujba înmormântării pentru  Trocan Ion(75 ani) din Malovăț. Dumnezeu să-l ierte!   

*

             Mulțumire. Pe 5 februarie s-a împlinit un an de când malovicenii și-au impus punctul de vedere, au respins delegația episcopiei, care venise să instaleze un nou preot și au cerut să se prelungească mandatul subsemnatului, ceea ce s-a și împlinit.

           Vă mulțumesc frumos, dragii mei enoriași din Malovăț și Bârda! Dacă ar fi s-o iau de la început de zece ori, tot preot m-aș face și tot la Dumneavoastră aș veni!

             Dumnezeu să vă răsplătească!

*

            Program. În luna aprilie avem următorul program de slujbe: 4 Apr.(Malovăț-Bârda); 5 Apr.(pomeniri la ora 8 în biserica din Bârda; slujbă la Malovăț); 6 Apr.(denie la Bârda); 7 Apr.(denie la Malovăț); 8 Apr.(spovediri și împărtășiri în Bârda, la biserică și în sat; denie la Bârda); 9 Apr.(pomeniri la ora 8 la din Bârda; slujbă la Malovăț; denie la Malovăț); 10 Apr.(spovediri și împărtășiri de adulți în Malovăț; denie cu Prohod la ora 18 în Bârda; denie cu Prohod la ora 21 în Malovăț); 11 Apr.(spovedit și împărtășit copiii la Malovăț dimineața; pomeniri la Malovăț, la ora 19; slujba Învierii la Malovăț, la ora 23); 12 Apr.(slujba Învierii, la ora 3 în Bârda);  13 Apr.(Bârda, slujbă cu slobozirea Paresimilor la vii); 14 Apr. (slujbă la Malovăț cu slobozirea Paresimilor la vii); 17 Apr.(slujbă la catedrala episcopală din Tr. Severin); 18 Apr.(Bârda-Malovăț, cu pomenirea Paresimilor la morți); 19 Apr.(Malovăț); 23 Apr.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 25 Apr.(Malovăț-Bârda); 26 Apr.(Bârda). În restul timpului, preotul poate fi contactat la biserică, acasă, la telefonul  0724.99.80.86, ori pe adresa de e-mail stanciulescubarda@gmail.com.

            Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda