Sânzienele... atunci când cerul atinge pământul cu vârful de lumină al unei flori!
Este o zi în care timpul stă în cumpănă, iar firea toată tresaltă într-o tainică sărbătoare. E ziua în care Biserica prăznuiește Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, dar pământul românesc, cu rădăcini adânci în mit și poezie, adaugă o fervoare aparte: este și ziua Sânzienelor.
Sânzienele… ființe de lumină, fecioare cerești coborâte printre spicele de grâu și florile câmpului, cu plete împletite în cununi de floare galbenă. Se spune că în noaptea de dinainte ele colindă câmpurile și pădurile, binecuvântând ogoarele, alungând răul, aducând roadă, iubire și echilibru în fire.
În unele locuri, fetele se trezesc cu noaptea în cap și împletesc coronițe din flori de sânziene. Le aruncă pe acoperișuri – iar dacă acestea se prind, e semn că le va merge bine, că dragostea e aproape sau că cineva drag e ocrotit. Se fac focuri, se spun șoapte de dragoste, se crede că cerurile se deschid, iar visele din noaptea aceasta spun adevărul.
Dar toate acestea nu sunt superstiții oarbe – sunt metafore ale unei legături adânci între om și cer, între suflet și anotimp, între femeie și taina vieții.
E ziua în care Ioan, cel venit din pustie, își face loc și în inimile noastre ca vestitor al adevărului. Iar sânzienele - cu numele lor de aur și mister - ne aduc aminte că frumusețea și curăția pot înflori chiar și în vremuri de piatră.
Astăzi, pământul și cerul se țin de mână.
Astăzi, se împletesc cununi de flori și de lumină.
Astăzi, tot ce e curat își spune numele...
Grigore CIASCAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu