Deputatul Ionel Bogdan nu are îndoieli, ci numai certitudini...

 

E supărare mare printre liberalii președintelui Bolojan după ce în Birourile Permanente din Parlament s-au făcut unele modificări. Deputatul maramureșean Ionel Bogdan susține că PSD și AUR au demonstrat astăzi că majoritatea lor este reală în Parlament.

Sincer nu văd care este marea descoperire a zilei. Știa oricine că primele două partide din Parlament, adică PSD și AUR, după numărul aleșilor, dețin majoritatea, așa că nu era nevoie să o spună Bogdan în fața presei.

Mai bine lua pixul și carnețelul în mână și se punea pe adunat numerele din dreptul celor două partide. Te pomenești că s-a temut să nu greșească, cunoscându-se faptul că el n-a stat prea bine cu aritmetica nici în liceu.

Nici măcar remarca finală din frază „majoritatea este reală și extrem de toxică”, nu prea are acoperire. Cu ce o fi măsurat gradul de toxicitate de i-a dat cu „extrem”? Vorbărie goală de care s-au săturat și găinile din bătătură, darămite cetățenii țării.

Să vedem care e motivul real al supărării alesului județului nostru. Ne-o spune tot el:

„PSD, braț la braț cu AUR, a luat două funcții din Biroul Permanent care reveneau PNL şi USR și le-a făcut cadou celor de la AUR și SOS România. Este mecanismul prin care PSD încearcă să-și cumpere voturi.

Sorin Grindeanu a recunoscut că nu are cele 233 de voturi de care ar avea nevoie pentru un guvern. Astăzi vedem cum vrea să le strângă: dă la schimb funcții din instituțiile statului.

Adevărul este că PSD nu a înțeles niciun moment mesajul dat de cetățeni la ultimele alegeri. Nu a înțeles nici în ceasul al 12-lea că Parlamentul României nu este feuda PSD, iar funcțiile sale nu sunt monedă de schimb”.

Adânci remarci, trebuie să recunosc. Și cam tot atât de mincinoase. Nu le-a luat nimeni nimic liberalilor, ei s-au scăpat de ele. S-au certat între ei, s-au divizat cel puțin în două tabere distincte, astfel că acum înseamnă și contează și mai puțin în ponderea parlamentară.

E absolut normal ca AUR, care are un număr aproape dublu de deputați față de PNL lui Bolojan și Bogdan, să primească un post de secretar la Cameră.

A, e adevărat, după standardele liberale și useriste, AUR nu e pro-european, așa că nu are voie să fie reprezentat în conducerea Parlamentului. Doar că aici sunt aleșii trimiși de voturile cetățenilor, îi reprezintă pe ei, chestiunea nu are nimic cu pro și contra, europeni și suveraniști. Deci nimic nu revenea PNL, conform aritmeticii de clasa a doua. Deci PSD nu a dat funcții la nimeni, AUR și-a luat doar ce merita.

Și apropo de mesajul dat de cetățeni la ultimele alegeri pe care PSD nu-l înțelege nici în ultimul ceas al zilei. Nu-i nimic de înțeles, dimpotrivă. Alegătorii nu pot înțelege cum se face că țara este condusă de partidele care, chiar la ultimele alegeri, au ocupat locurile 3 și 4, iar cele de pe primele două locuri sunt pe margine...

E corect, domnule deputat?

Gr. C.

De la salvator la vinovat, sau cum își consumă românii oamenii „providențiali”

Faptele recente confirmă că după ce o parte importantă a societății civile, a mediului artistic și a electoratului reformist l-a susținut în 2025, o parte dintre aceiași oameni au devenit critici foarte duri ai președintelui. În aprilie 2026, de pildă, au existat critici publice din partea unor foști susținători precum Cristian Tudor Popescu și Tudor Chirilă, iar 25 de ONG-uri au transmis o scrisoare deschisă critică privind numirile din justiție.

Dar aici aș face o distincție importantă. A critica un președinte nu este în sine o problemă. Problema este dacă trecem, aproape fără tranziție, de la „acesta este omul care poate salva România” la „acesta este omul care a distrus România”. Atunci avem o problemă nu numai cu politicianul, ci și cu cei care au construit imaginea lui.

Nicușor Dan a ajuns la Cotroceni într-o situație aproape imposibilă.  a fost prezentat de o parte a electoratului drept alternativa morală, rațională și democratică la un sistem politic considerat compromis. I s-au atribuit, implicit sau explicit, așteptări mult mai mari decât putea îndeplini funcția prezidențială.

Iar aici cred că se află cheia. Oamenii nu l-au votat numai pe Nicușor Dan. Au votat ceea ce proiectaseră alții asupra lui. Au votat speranța unei Românii mai curate, mai competente, mai europene, mai puțin corupte, mai raționale. Când omul real a început să exercite puterea reală – cu compromisuri, negocieri, numiri, ezitări și decizii discutabile – imaginea idealizată a început să se destrame.

Este semnificativ că, la un an de mandat, numai 27,6% dintre cei chestionați se declarau mulțumiți de activitatea sa, în timp ce 70,5% erau nemulțumiți. Iar nemulțumirea nu venea numai din zona adversarilor săi tradiționali. Sondajul INSCOP indica procente importante de nemulțumire și printre alegătorii USR, PNL și PSD.

Așadar, nu este doar o conspirație a „celor care îl urăsc”. Există o dezamăgire reală. Dar asta nu explică totul. Ceea ce este cu adevărat spectaculos este transformarea foarte rapidă a discursului.

În campanie, Nicușor Dan a fost, pentru mulți dintre cei care îl susțineau, „ultima redută”. Acum, pentru o parte dintre aceiași oameni, el este aproape simbolul tuturor relelor. Aici apare o întrebare mult mai profundă. Dacă omul era atât de excepțional în urmă cu un an, cum a putut deveni atât de rău într-un timp atât de scurt?

Există numai două răspunsuri logice. Ori s-a schimbat radical Nicușor Dan. Ori a fost exagerată radical imaginea lui Nicușor Dan. Eu cred că adevărul este undeva la mijloc.

Nu avem nici un salvator devenit peste noapte incompetent, nici un impostor care a fost descoperit după alegeri. Avem un politician cu anumite calități și limite, pus într-o funcție pentru care electoratul și susținătorii săi au construit o imagine aproape mesianică.

Și mai există ceva: ruptura dintre „trib” și omul votat. Nicușor Dan provine chiar din zona care l-a consacrat politic. A fondat USR și a fost mult timp asociat cu nucleul civic și reformist al politicii românești. Numai că, odată ajuns președinte, nu mai poate fi președintele unui grup. El trebuie să fie președintele și al celor care nu l-au votat. Iar aici apare conflictul.

O parte dintre foștii săi susținători au avut impresia că președintele trebuie să continue să reprezinte programul, sensibilitățile și exigențele grupului care l-a adus la Cotroceni. Numai că funcția prezidențială obligă la altceva: compromis, mediere, echilibru instituțional și, uneori, decizii care îi nemulțumesc tocmai pe cei care te-au susținut.

Nicușor Dan însuși a remarcat public această ruptură atunci când a fost criticat de foști susținători pentru numirile procurorilor. Dar aici este și partea în care președintele trebuie judecat. Nu cred că trebuie să transformăm această observație într-o apărare a lui.

Președintele poate fi criticat legitim pentru ezitări, pentru lipsa unei direcții suficient de clare, pentru compromisuri politice sau pentru modul în care a gestionat anumite dosare. Analizele din presa română au identificat exact aceste nemulțumiri: promisiuni neîndeplinite, instabilitate guvernamentală, apropierea percepută de PSD, numirile din justiție, precum și lipsa unor răspunsuri în chestiuni importante.

Prin urmare, critica este legitimă. Ceea ce mi se pare mai puțin sănătos este transformarea criticii în demolare. Pentru că demolarea unui președinte nu îl afectează numai pe el. Într-un moment în care România are probleme economice, politice și de credibilitate, ea poate contribui la demolarea încrederii în însăși ideea că instituțiile statului pot funcționa.

Și aici aș vedea una dintre marile drame ale României contemporane. Ne alegem oameni providențiali și apoi îi transformăm foarte repede în vinovați providențiali. Traian Băsescu a fost cândva soluția. Apoi a devenit problema. Klaus Iohannis a fost, pentru mulți, soluția. Apoi a devenit problema. Acum repetăm mecanismul cu Nicușor Dan.

Poate că problema nu este numai la Cotroceni. Poate că este și în felul în care societatea românească își construiește speranțele politice. Reacția unor intelectuali, jurnaliști, artiști și alte personalități publice este foarte importantă. Ei au o responsabilitate suplimentară, când ridici un om pe un piedestal, trebuie să-ți asumi și partea ta din dezamăgirea produsă atunci când omul se dovedește a fi… om.

Un președinte trebuie judecat după fapte, nu după mitologia creată în jurul lui înainte de alegeri. Iar România are nevoie, poate mai mult decât oricând, nu de un președinte providențial, ci de instituții funcționale, de politicieni responsabili și de o societate capabilă să critice fără să distrugă și să susțină fără să idolatrizeze.

Poate că Nicușor Dan nu este nici președintele salvator pe care ni l-au promis, nici catastrofa în care unii încearcă acum să-l transforme. Este, pur și simplu, un președinte care trebuie judecat după ceea ce face…

Grigore Ciascai

Noi trecem, limba română rămâne...

Sunt zile pe care le trecem în calendar. Și sunt zile pe care le purtăm în suflet. 31 august este una dintre ele. Este Ziua Limbii Române. O zi care, poate mai mult decât oricare alta, ne amintește că o țară nu se termină acolo unde se termină o frontieră și că un popor nu încetează să existe acolo unde se schimbă o hartă.

Pentru că înainte de a fi teritoriu, înainte de a fi istorie, înainte de a fi instituții și granițe, un popor este cuvânt. Iar cuvântul nostru este limba română. Astăzi, 31 august 2026, această sărbătoare are o semnificație aparte. Pentru prima dată, ea este marcată oficial, în aceeași zi, în România, Republica Moldova și Ucraina.

Este, într-un fel, o imagine extraordinar de frumoasă a destinului limbii române. O limbă care a trecut peste frontiere, peste imperii, peste ideologii, peste încercările de a fi despărțită în nume diferite, dar care a continuat să fie vorbită acasă, în familie, în biserică, în cărți și în cântece.

În România, 31 august a fost instituită oficial ca Ziua Limbii Române prin Legea nr. 53/2013. În Republica Moldova, tradiția este mai veche: 31 august este sărbătorită din 1990, în amintirea momentului istoric din 31 august 1989, când, după uriașa mobilizare populară de la Chișinău, au fost adoptate legile privind limba și revenirea la alfabetul latin.

Dar ceea ce trăim astăzi este mai mult decât o simplă coincidență de calendare. Este o recuperare a unei normalități istorice. În Republica Moldova, timp de decenii, limba română a fost împinsă într-o zonă a controverselor politice și identitare. I s-a spus „moldovenească”, într-o încercare de a transforma o realitate lingvistică într-o diferență politică.

Dar oamenii au continuat să vorbească. Bunicii au continuat să le spună nepoților povești în limba lor. Preoții au continuat să se roage în limba lor. Scriitorii au continuat să scrie. Mamele au continuat să-și adoarmă copiii cu aceleași cuvinte.

Și limba a rezistat. Pentru că o limbă adevărată nu poate fi schimbată printr-un decret. Poți să-i schimbi numele într-un document. Poți să-i schimbi alfabetul. Poți să-i interzici anumite cuvinte. Poți să-i falsifici istoria. Dar nu poți convinge un om că limba în care a spus „mamă” nu este limba lui.

Poate tocmai aici se află una dintre cele mai mari forțe ale limbii române. Ea nu a avut nevoie să cucerească teritorii. A avut nevoie doar să rămână vie. Și a rămas. În Bucovina. În Basarabia. În nordul Maramureșului. În satele românești din Ucraina. În comunitățile românești din Serbia, Ungaria și Bulgaria.

În diaspora. În casele românilor plecați departe. Într-un sat din Italia, într-un apartament din Spania, într-o familie din Germania sau într-o cameră de hotel de la mii de kilometri de România, poate exista încă o voce care spune simplu: „Vorbește românește, că-i limba noastră.”

Și asta este, poate, adevărata geografie a limbii române. Nu geografia hărților. Ci geografia inimii. O limbă nu este doar un instrument de comunicare. Limba este memoria unui popor. În ea s-au păstrat vechi forme de gândire, credințe, obiceiuri, spaime și speranțe. În ea au rămas urmele celor care au trăit înaintea noastră.

Când spunem „dor”, spunem un cuvânt pe care alte limbi îl pot explica, dar nu-l pot înlocui. Când spunem „doina”, „jale”, „jale mare”, „mioritic”, „colind”, „înstrăinare”, nu rostim doar niște cuvinte. Rostim bucăți din noi. Iar limba română este plină de asemenea încăperi secrete. Într-un singur cuvânt poate încăpea o lume. Într-o poezie poate încăpea o țară. Într-un cântec poate încăpea o copilărie. Într-o rugăciune poate încăpea speranța unui neam întreg.

De aceea, limba nu trebuie iubită doar în ziua în care o sărbătorim. Trebuie îngrijită. Trebuie vorbită frumos. Trebuie citită. Trebuie transmisă copiilor. Trebuie apărată de sărăcirea prin nepăsare, de vulgarizare, de uitarea cuvintelor vechi și frumoase.

Dar trebuie și lăsată să trăiască. Pentru că o limbă care nu se schimbă este o limbă moartă. Limba română se schimbă, se îmbogățește, primește cuvinte noi, se adaptează lumii digitale, călătorește prin lume odată cu oamenii ei. Și tocmai aceasta este dovada că este vie.

În 2026, Academia Română și Academia de Științe a Moldovei au ales chiar tema limbii române ca liant al națiunii și rolul limbii naționale în spațiul cultural european pentru manifestările dedicate acestei zile.

Liant. Poate că nu există un cuvânt mai potrivit. Trei țări. Aceeași limbă. Există ceva profund emoționant în faptul că, astăzi, 31 august, aceeași sărbătoare se aude în trei țări. La București. La Chișinău. La Cernăuți. În nordul Bucovinei. În satele românești de dincolo de Prut. În comunitățile care au păstrat limba română generații după generații.

În România, limba română este limba majorității. În Republica Moldova, ea este limba unei istorii care a trebuit să-și redescopere și să-și reafirme numele. În Ucraina, recunoașterea oficială a Zilei Limbii Române, prin decretul din martie 2026, este un gest important pentru comunitatea românească și pentru relația dintre cele două state.

Și poate că tocmai aici trebuie să vedem partea luminoasă a istoriei. Nu în ceea ce ne-a despărțit. Ci în ceea ce începe să ne apropie. Pentru că identitatea nu trebuie să fie o armă. Poate fi o punte. Limba română nu trebuie să despartă românii de vecinii lor. Dimpotrivă. Poate fi una dintre punțile prin care ne înțelegem mai bine unii pe alții.

Și ce vom lăsa mai departe? Poate că aceasta este întrebarea adevărată a zilei de astăzi. Nu doar: „Ce sărbătorim?” Ci: „Ce vom transmite?” Le vom transmite copiilor o limbă sărăcită, grăbită, neglijentă, plină de abrevieri și expresii împrumutate fără discernământ? Sau le vom transmite și frumusețea ei? Le vom pune în mâini o carte? Îi vom face să descopere Eminescu? Creangă? Arghezi? Blaga? Sadoveanu? Rebreanu? Nichita Stănescu? Grigore Vieru? Ion Druță? Atâția și atâția scriitori care au făcut din limba română o casă.

Pentru că limba nu se păstrează numai prin declarații solemne. Se păstrează vorbind-o, citind-o și iubind-o. Se păstrează atunci când un bunic îi spune nepotului o poveste. Când o mamă îi citește copilului înainte de culcare. Când un profesor deschide o carte într-o clasă. Când cineva plecat departe își sună părinții și spune: „Ce mai faceți?” Și, pentru câteva minute, distanța dispare.

Limba română nu este doar trecutul nostru, este și viitorul nostru. Aici cred că trebuie să fie speranța acestei zile. Nu să privim limba română ca pe o relicvă, ca pe ceva frumos care trebuie pus într-o vitrină și admirat. Ci ca pe un organism viu, care merge mai departe. Va exista în cărțile de mâine. În filme. În muzică. În universități. În internet. În tehnologie. În inteligența artificială. În conversațiile copiilor noștri.  În familiile românilor care se vor naște peste cincizeci sau o sută de ani.

Și poate că un copil român născut astăzi, într-un colț al lumii, va deschide cândva o carte și va citi aceleași cuvinte pe care le citim noi. Atunci vom fi încă acolo. Nu noi, oamenii. Ci cuvintele noastre. Pentru că aceasta este una dintre marile șanse ale limbii: ea poate supraviețui celor care o vorbesc.

Noi trecem. Limba rămâne. Astăzi, de 31 august, poate că ar trebui să ne oprim pentru o clipă din zgomotul obișnuit al lumii. Să spunem, pur și simplu: Mulțumesc, limbă română. Pentru „mamă”. Pentru „acasă”. Pentru „dor”. Pentru „Dumnezeu”. Pentru „țară”. Pentru „iubire”. Pentru toate poveștile pe care ni le-ai păstrat. Pentru toate cărțile pe care ni le-ai dăruit.

Pentru toate rugăciunile rostite în tine. Pentru toate cântecele. Pentru toate lacrimile. Pentru toate despărțirile și toate întoarcerile. Pentru că ai rămas cu noi atunci când uneori nu mai rămăsese aproape nimic. Și, mai ales, pentru că ai știut să treci peste hotare.

Astăzi, din România până în Republica Moldova și din Bucovina până în cele mai îndepărtate locuri ale lumii, româna își spune încă povestea. Aceeași limbă. Cu accente diferite. Cu graiuri diferite. Cu istorii diferite. Dar cu aceeași inimă.

Iar dacă vom ști să o iubim și să o transmitem mai departe, povestea nu se va încheia. Va continua. Pentru că, în fond, un popor nu moare atunci când își pierde teritoriile. Un popor începe să moară atunci când își uită limba. Iar noi avem astăzi un motiv să fim încrezători.

Limba română este vie. Se aude. Se scrie. Se citește. Se rostește în trei țări, în zeci de comunități și în milioane de case. Și, cât timp cineva, oriunde în lume, va spune cu dragoste: „Vorbește-mi românește…” limba noastră va merge mai departe.

La mulți ani, limba română!

Și, de fapt, la mulți ani tuturor celor care o poartă în suflet, oriunde s-ar afla…

Grigore Ciascai

Frumusețea tragică a zilei de 29 august…

 

29 august este una dintre zilele cele mai grave și mai cutremurătoare din calendarul creștin: Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, „glasul celui ce strigă în pustie”, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului. Este, într-adevăr, o pagină tristă a istoriei creștinismului. Dar poate tocmai prin tragismul ei, atât de bogată în învățăminte.

Ioan nu moare pentru că ar fi căutat moartea. Nu este un erou care provoacă puterea pentru a deveni martir. El moare pentru că nu poate negocia adevărul. În fața lui Irod Antipa, nu tace atunci când regele își încalcă rânduiala morală luând-o pe Irodiada, soția fratelui său. Cuvintele lui sunt simple și teribile prin limpezimea lor: „Nu ți se cade să ai pe femeia fratelui tău.”

Atât.

Dar uneori un adevăr rostit limpede este mai primejdios decât o revoltă. Irod îl întemnițează. Îl respectă și, într-un fel, se teme de el, pentru că știe că în fața sa se află un om care nu poate fi cumpărat. Irodiada însă nu-l iartă. Iar ospățul, dansul Salomeei, promisiunea nesăbuită a lui Irod și ura mamei se întâlnesc într-o clipă în care viața unui om este pusă în balanță cu orgoliul unui rege.

Și capul lui Ioan ajunge pe tipsie. Ce imagine cumplită!

Cel care Îl arătase lumii pe Hristos – „Iată Mielul lui Dumnezeu!” – este redus, de puterea omenească, la o victimă. Dar tocmai aici se află paradoxul creștin, înfrângerea aparentă devine biruință. Ioan pierde viața, dar nu pierde adevărul.

Irod își păstrează pentru o vreme tronul, dar rămâne în istorie cu povara unei crime. Irodiada își satisface răzbunarea, dar numele ei a rămas legat pentru totdeauna de această tragedie. Salomeea primește ceea ce a cerut, dar ceea ce a primit nu este o victorie, ci una dintre cele mai cumplite imagini ale decadentei puterii.

Ioan, în schimb, rămâne. Rămâne pentru că adevărul nu moare odată cu cel care îl rostește.

Poate că aceasta este una dintre cele mai importante lecții ale acestei zile. Lumea ne învață adesea să fim prudenți, să tăcem, să nu deranjăm, să ne adaptăm, să nu spunem ceea ce ar putea supăra. Ioan Botezătorul ne amintește că există momente în care tăcerea nu mai este prudență, ci complicitate.

Dar sărbătoarea are și o altă învățătură, mai adâncă. Nu doar despre curajul lui Ioan, ci și despre slăbiciunea lui Irod.

Irod nu este prezentat ca un monstru lipsit de orice conștiință. Dimpotrivă, el îl ascultă pe Ioan, îl respectă și chiar se tulbură. Și totuși îl ucide. De ce? Pentru că între conștiință și faptă se interpune frica de oameni, orgoliul și dorința de a nu-și încălca promisiunea făcută în fața comesenilor. Cât de actuală este lecția!

Uneori omul știe foarte bine ce este bine și ce este rău, dar nu are puterea să urmeze ceea ce știe. Și poate că aceasta este una dintre cele mai subtile forme ale căderii. Nu neapărat să nu cunoaștem adevărul, ci să-l cunoaștem și să nu avem curajul de a-l urma.

De aceea, ziua de 29 august nu este doar despre moartea lui Ioan. Este despre adevăr, conștiință, putere, slăbiciune, orgoliu și martiriu. Și este, într-un fel, și o zi a tăcerii.

Biserica Ortodoxă păstrează această zi cu sobrietate și post. Parcă ne invită să ne oprim puțin din zgomotul lumii și să privim către acea clipă în care un om singur, întemnițat, fără putere lumească, s-a dovedit mai puternic decât un rege.

Capul lui Ioan a căzut. Glasul lui, însă, nu a încetat să se audă. Și poate că tocmai aceasta este frumusețea tragică a acestei zile. Sabia poate tăia capul unui profet, dar nu poate tăia adevărul pe care el l-a rostit.

de  Grigore Ciascai

Foto: „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, tablou realizat de Caravaggio în 1608,  pentru Catedrala Sfântului Ioan din Valletta, Malta, unde se află și în prezent.

Activitate în creștere pe Aeroportul Internațional Maramureș

În primele 7 luni ale anului, Aeroportul Internațional Maramureș a înregistrat o scădere cu  6% al traficului de pasageri față de aceeași perioadă din 2025. Lucrurile au intrat oarecum în „normalitate” în luna iulie când traficul înregistrat a fost cu 66% mai mare decât în luna iunie, fapt datorat în primul rând intrării în program a charterelor de vacanță având ca destinație aeroporturi din afara țării.

Cifrele puse la dispoziție de conducerea aeroportului arată că în primele 7 luni ale anului, (perioada 1 ianuarie – 31 iulie), Aeroportul Internațional Maramureș a înregistrat un trafic de 46.617 pasageri, mai redus cu -5,98% decât în aceeași perioadă a anului trecut. Numeric, scăderea este de -2.965 de pasageri, comparativ cu anul trecut, an în care aeroportul maramureșean a atins un record de pasageri deserviți în întreaga sa existență.

Revenind la luna iulie 2026, ultima pentru care există bilanț, trebuie menționat că aeroportul a deservit 15.408 pasageri, în creștere cu +65,87% față de luna anterioară (numeric, cu +6.119 pasageri) și în scădere cu -10,42% (numeric cu -1.793 pasageri) față de aceeași lună a anului trecut (iulie 2025).

Creșterea față de luna iunie 2026 este datorată în principal zborurilor charter pe perioada vacanțelor (respectiv cele 3 zboruri/săptămână spre destinația Antalya – Turcia, operate de companiile aeriene Tailwind, Tarom și Corendon și zborurilor (1/săptămână) spre destinațiile Hurgada – Egipt (operat de compania aeriană Nesma Airlines) și Heraklion/Creta – Grecia (operat de compania aeriană Sky Airlines).

De asemenea, în iulie 2026, aeroportul maramureșean a înregistrat 136 de mișcări de aeronave (aterizări/decolări), respectiv 54 a cursei interne regulate (Baia Mare – București / București – Baia Mare, rută operată de Tarom), 51 de curse internaționale de tip charter (cele spre destinațiile de vacanță operate de la Baia Mare), 18 a cursei internaționale regulate (Baia Mare – Paris / Paris – Baia Mare, rută operată de HiSky), 3 curse interne de tip charter, alte 10 aterizări/decolări fiind încadrate în categoria „alte mișcări”.

Luna trecută, pe Aeroportul Internațional Maramureș s-a înregistrat o medie zilnică de 4,38 de mișcări de aeronave (aterizări + decolări).

Din cei 15.408 pasageri care s-au îmbarcat/debarcat în cea de-a șaptea lună a anului 2026 de pe/pe aeroportul din Tăuții Măgherăuși, majoritatea (8.921) au plecat/venit în/din destinațiile de vacanță și capitală (3.700 – zborul intern regulat către/din București, operat de Tarom), iar 2.601 din destinația externă regulată (Paris) operată de HiSky.

Autor: Grigore Ciascai

Sursa: Redactia 9

Polițistul local și leul surd din savana africană...

Azi am fost la primărie. A doua oară în acest an. M-am dus deși, din anumite motive, numai chef de discuții nu aveam în perioada asta.

Luni după amiază toți cei care au parcat mașinile pe strada Școlii, în fața liceului tehnologic „Anghel Saligny”, s-au trezit cu înștiințările de plată a amenzilor de 200 de lei pentru „parcare în loc nepermis”. Cerberii de la poliția locală și-au dat seama că acolo nu sunt locuri de parcare amenajate așa că le-au catalogat „nepermise”.

S-a mai întâmplat doar de câteva ori anul acesta. Asta pentru că orice om cu oricât de puțină rațiune, pricepe că acolo pot fi parcate mașinile fără să afecteze circulația pietonilor sau a traficului stradal .

Locul e amenajat pentru parcarea paralelă cu acostamentul și intră două mașini. Dacă se parchează perpendicular pe axa străzii. intră șase. Deci patru locuri în plus în una din cele mai aglomerate zone din Baia Mare, nu înseamnă nimic pentru cei care se plimbă și pun amenzi.

Pe bună dreptate locatarii din zonă sunt revoltați. Credeau că după discuțiile avute cu domnii polițiști s-a înțeles situația și nu vor mai fi probleme. Numai că, din când în când, se trezește câte unul care nu știe despre ce e vorba (e ca și leul surd din bancul cu maestrul care cânta dumnezeiește la vioară în deșert și animalele îl ascultau încremenite de plăcere, până ce odată a venit surdul și l-a mâncat pe artist), și se pune pe amendat.

Am discutat azi cu primarul Ioan Doru Dăncuș și viceprimarul Ionuț Pârvu care au înțeles perfect situația. În prezența mea primarul a sunat la sediul poliției locale și a cerut explicații asupra situației. Șeful cerberilor a promis că va vorbi cu personalul din acel compartiment și sigur pe viitor nu vor mai apărea anomaliile astea. Să sperăm că așa va fi.

Am postat povestea asta în speranța că vor afla și polițiștii locali implicați și pe viitor își vor tempera zelul și ambiția de a aplica amenzi cu nemiluita, fără ca în acest proces să intervină discernământul, judecata, bunul simț.

Pentru că cetățenii au plătit abonamentele anuale și, sigur, nu au nicio vină dacă nu au la dispoziție suficiente locuri de parcare.

Atâta vreme cât mașinile parcate în astfel de locuri nu prezintă pericol pentru pietoni sau ceilalți participanți la trafic, nu blochează căile de acces, ar trebui să renunțe la punerea de hârtii sub ștergătoarele de parbriz.

Grigore CIASCAI

Frumoasele noastre Duminici. Iertarea pe care o oferim e măsura iertării pe care o primim

 

Duminica a 11-a după Rusalii ne aduce înainte una dintre cele mai profunde și mai actuale învățături ale Mântuitorului: Pilda datornicului nemilostiv (Matei 18, 23-35). După minunile și vindecările care au dominat duminicile precedente, Evanghelia ne îndreaptă atenția spre o altă dimensiune a vieții creștine: iertarea.

Hristos rostește această pildă ca răspuns la întrebarea adresată de apostolul Petru: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu care va greși împotriva mea? Oare până de șapte ori?”. Răspunsul Mântuitorului depășește orice limită omenească: „Nu-ți zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte”.

Pentru a explica această poruncă, Hristos compară Împărăția cerurilor cu un împărat care a dorit să-și socotească slujitorii. Unul dintre aceștia îi datora o sumă uriașă, imposibil de restituit. Neputând să plătească, slujitorul cade la picioarele stăpânului și îi cere îngăduință.

Se produce atunci primul moment esențial al pildei. Împăratul nu îi acordă doar un răgaz pentru achitarea datoriei, ci îl iartă în întregime. Datoria dispare prin milă.

Însă, ieșind de la judecată, același om întâlnește un alt slujitor care îi datora o sumă neînsemnată în comparație cu propria lui datorie. În loc să manifeste aceeași compasiune de care el însuși beneficiase, îl apucă de gât și îi cere plata imediată.

Contrastul este evident și intenționat. Hristos așază față în față două atitudini: mila și lipsa de milă.

Auzind cele întâmplate, împăratul îl cheamă din nou pe slujitor și îi spune: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună cu tine slujitor, precum și eu am avut milă de tine?”.

Mesajul Evangheliei este limpede. Omul primește zilnic de la Dumnezeu iertare, răbdare și îngăduință. Cu toate acestea, îi este adesea greu să-i ierte pe cei din jur pentru greșeli incomparabil mai mici.

Poate că niciuna dintre parabolele evanghelice nu vorbește atât de direct despre contradicțiile sufletului omenesc. Dorim să fim înțeleși, dar îi judecăm pe ceilalți. Cerem îndurare, dar refuzăm să o oferim. Așteptăm să fim iertați, dar păstrăm în suflet resentimente și amintiri dureroase.

Iertarea nu înseamnă uitare și nici acceptarea nedreptății. Ea înseamnă eliberarea inimii de povara urii și a răzbunării. Omul care nu iartă rămâne prizonierul propriei sale suferințe.

Există și o continuitate firească între această Evanghelie și cele din duminicile anterioare. După ce Hristos a arătat că are putere asupra naturii, asupra bolii, asupra demonilor și asupra neputințelor omenești, El ne descoperă acum că adevărata vindecare trebuie să înceapă în suflet.

Pilda datornicului nemilostiv nu vorbește despre bani și datorii materiale, ci despre relațiile dintre oameni și despre relația omului cu Dumnezeu.

Rugăciunea „Tatăl nostru” conține un verset care se leagă direct de această parabolă: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. În tâlcuirea sa, Sfântul Ioan Casian spune că, de fapt, cel care nu iartă nu are dreptul să rostească această rugăciune, pentru că singur își așază o osândă asupra lui.

Poate că întrebarea pe care ne-o adresează această Evanghelie este una foarte simplă: dacă Dumnezeu ne-a iertat atât de mult, de ce ne este atât de greu să iertăm atât de puțin?

Iar răspunsul îl găsim chiar în cuvintele care încheie această pildă: măsura iertării pe care o oferim devine, în cele din urmă, măsura iertării pe care o primim.

Astăzi, resentimentul, judecata și dorința de răzbunare sunt prezente pretutindeni. Relațiile de familie, comunitățile și chiar viața bisericească pot fi marcate de lipsa iertării.

Evanghelia acestei duminici este de o actualitate cutremurătoare: ea ne arată că nici o viață spirituală autentică nu este posibilă fără iertare. Mai mult, mesajul pildei este un antidot împotriva individualismului contemporan. În logica iubirii lui Dumnezeu, nu există mântuire izolată. Mântuirea noastră este legată de raportul cu aproapele: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este!”(I Ioan 4, 20).

Pilda datornicului nemilostiv ne reamintește că iertarea nu este opțională, ci însăși condiția mântuirii. Cel care iartă se aseamănă Tatălui ceresc, iar cel care refuză iertarea își închide singur poarta împărăției.

De asemenea, pilda nu este doar o lecție morală, ci o judecată prezentă: fie intrăm în logica iubirii dumnezeiești, fie rămânem captivi în închisoarea resentimentului. Alegerea aparține fiecăruia dintre noi.

Autor: Grigore Ciascai

Sursa: Redactia 9

Sfânta Marie Mare, bucurie, recunoștință, rugăciune...

15 august, Adormirea Maicii Domnului, este unul dintre cele mai mari praznice ale creștinătății și una dintre cele mai iubite sărbători în spiritualitatea românească. Biserica amintește în această zi mutarea la cer a Fecioarei Maria, cea care l-a născut pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Sărbătoarea este precedată de Postul Adormirii Maicii Domnului (1-14 august), o perioadă de pregătire sufletească, de rugăciune și de reculegere.

În tradiția Bisericii, Maica Domnului nu cunoaște moartea ca sfârșit, ci „adormirea”, adică trecerea din viața pământească în slava cerească. Potrivit tradiției, apostolii s-au adunat în chip minunat la Ierusalim pentru a o însoți pe Născătoarea de Dumnezeu în ultimele sale clipe petrecute pe pământ. Hristos Însuși primește sufletul Maicii Sale și îl duce în Împărăția cerurilor.

Sărbătoarea este însoțită de numeroase tradiții populare. În multe zone ale țării, 15 august marchează sfârșitul verii și începutul pregătirilor pentru toamnă. Tot în această zi își sărbătoresc onomastica milioane de români care poartă numele Maria, Marian, Marin, Mariana, Marinela și alte nume derivate.

Din punct de vedere liturgic, praznicul transmite un mesaj profund: omul este chemat la viața veșnică, iar Maica Domnului devine modelul desăvârșit al credinței, al smereniei și al ascultării față de Dumnezeu.

Evanghelia rânduită pentru acest mare praznic este cea de la Luca 10, 38-42 și 11, 27-28. Este un text surprinzător. La prima vedere, el nu vorbește nici despre sfârșitul vieții pământești a Fecioarei Maria, nici despre mutarea ei la cer. Și totuși, Biserica a ales acest fragment pentru că el dezvăluie adevărata măreție a Maicii Domnului.

În prima parte a Evangheliei, Hristos intră în casa surorilor Marta și Maria. Marta se îngrijește de toate cele necesare primirii oaspeților, în timp ce Maria se așază la picioarele Domnului și ascultă cuvintele Sale.

Marta îi cere lui Iisus să-i spună surorii sale să o ajute. Răspunsul Mântuitorului este bine cunoscut: „Marto, Marto, te silești și te îngrijești de multe; dar un singur lucru trebuie. Maria și-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea.”

În a doua parte a Evangheliei, o femeie din mulțime exclamă: „Fericit este pântecele care Te-a purtat și sânii la care ai supt!”

Iar Hristos răspunde: „Așa este, dar fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc.” Acesta este mesajul profund al praznicului.

Maica Domnului nu este cinstită doar pentru că l-a născut pe Hristos. Ea este cinstită pentru că a ascultat cuvântul lui Dumnezeu și l-a împlinit în mod desăvârșit. Prin smerenie, credință și ascultare, Fecioara Maria a devenit modelul întregii omeniri.

Adormirea Maicii Domnului nu este o sărbătoare a tristeții, ci una a speranței. Ea ne amintește că moartea nu reprezintă sfârșitul existenței, ci trecerea spre viața cea adevărată. Poate că acesta este și motivul pentru care poporul român a numit această zi „Sfânta Maria Mare”, transformând-o într-un moment de bucurie, de rugăciune și de recunoștință.

Maica Domnului rămâne pentru credincioși mama ocrotitoare, mijlocitoarea și sprijinul celor aflați în suferință. Iar dacă în duminicile trecute am descoperit împreună minunile lui Hristos, astăzi ne vom opri în fața celei care a făcut posibilă, prin răspunsul ei plin de credință, venirea Mântuitorului în lume.

„Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” Aceste cuvinte simple au schimbat istoria omenirii.

Autor: Grigore Ciascai

Sursa: Redactia 9

Foto: Adormirea Maicii Domnului, lucrare de Pieter Bruegel cel Bătrân (1564)

O decizie ciudată și controversată care nu folosește nimănui

 

Din motive necunoscute, imposibil de explicat argumentat, consilierii locali băimăreni au aprobat o hotărâre prin care opt anonimi, posesori ilegali a certificatul de revoluționar atribuit participarea la evenimentele din Decembrie 1989, vor deveni cetățeni de onoare ai municipiului.

Altfel spus, pe lângă faptul că au fost numiți revoluționari pe nedrept atâta vreme cât în Baia Mare nu a fost nici urmă de „revoluție”, ba au și beneficiat ilegal de pe urma foloaselor materiale conferite de obținerea titlului, după 36 de ani mai primesc o distincție din partea aleșilor băimăreni. În orice comunitate normală în cele peste trei decenii trecute s-ar fi început și finalizat demersurile necesare pentru scoaterea la lumină a adevărului, retragerea certificatelor și anularea beneficiilor primite.

Mii de băimăreni au ieșit în stradă în 22 decembrie după fuga cuplului prezidențial cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central al PCR. Platoul din fața Palatului Administrativ, ulterior și cel din fața sediului Remin s-au umplut de lume. S-au vorbit „vorbe” de la microfoane, s-a aplaudat și huiduit, a fost un vacarm general dar situația n-a degenerat.

Singurele evenimente demne de semnalat au fost pătrunderea unor indivizi în Palatul Administrativ și devastarea unor birouri, precum și forțarea sediului Miliției Județene unde era și cel al Securității. Am fost martor ocular la sărirea unor inși peste gard și poartă, sub privirile neputincioase acelor puși să apere instituția în vremuri normale. Acum nu mai era vorba de asta.

Imediat s-a vorbit printre „spectatori” că respectivii „curajoși” voiau de fapt să ajungă în birourile securității ca să-și distrugă dosarele de informatori… Adevăr, legendă, provocare? Cine mai poate ști.

Să revenim la oile noastre. Așadar, în Baia Mare evenimentele din decembrie 1989 s-au desfășurat fără victime, fără confruntări armate și fără acte de eroism individual care să distingă anumite persoane de restul comunității. Este de înțeles de ce o parte importantă a cetățenilor consideră controversată acordarea titlului de cetățean de onoare doar unor posesori ai certificatelor de revoluționar.

Există însă două planuri care nu ar trebui confundate. Certificatul de revoluționar este un statut stabilit în baza legislației naționale și poate fi acordat în urma unor proceduri specifice, indiferent de localitatea în care persoana a activat sau de modul în care s-au desfășurat evenimentele într-un anumit oraș.

Titlul de cetățean de onoare este o distincție locală, acordată de consiliul local în baza propriilor criterii și a valorilor pe care comunitatea dorește să le onoreze. El nu este o consecință automată a deținerii unui certificat de revoluționar.

De aceea, dezbaterea legitimă nu este atât dacă cei opt au certificat de revoluționar, ci dacă au avut o contribuție excepțională la viața municipiului Baia Mare, care să justifice această recunoaștere în raport cu alți cetățeni.

Argumentul pe care l-am invocat că miile de băimăreni care au ieșit în stradă au manifestat cu același curaj și au contribuit împreună la schimbarea de regim, este unul pe care mulți îl consideră pertinent. În astfel de situații, unele comunități aleg să marcheze momentul istoric prin monumente, plăci comemorative sau distincții colective, tocmai pentru a evita impresia că meritul comun este atribuit unui grup restrâns.

Pe de altă parte, cei care au votat hotărârea pot susține că au dorit să onoreze persoane considerate reprezentative pentru acele zile, chiar dacă nu au existat confruntări violente în Baia Mare. Dacă aceasta a fost intenția, este important ca autoritățile să explice public criteriile concrete care au stat la baza selecției. Lipsa unei astfel de justificări alimentează percepția de arbitrar și favorizează polemica. Până în prezent nimeni n-a ieșit să spună răspicat pe ce s-a bazat votarea hotărârii, motivul revenirii la evenimentele devenite istorie. N-au făcut-o pentru că nu au ce spune și ce arăta.

Într-o democrație, nu este neobișnuit ca asemenea decizii să fie contestate. Ceea ce contează este ca ele să fie transparente și motivate. Dacă o mare parte a comunității consideră că titlul de cetățean de onoare și-a pierdut caracterul de excepție sau că a fost acordat pe criterii discutabile, autoritățile au datoria de a explica de ce au apreciat că acele persoane întrunesc meritele necesare. Și dacă nu au argumente să anuleze decizia. E mai corect, mai demn și mai folositor decât perpetuarea în greșeală cu consecința învrăjbirii comunității.

În definitiv, titlul de cetățean de onoare nu ar trebui să dezbine comunitatea, ci să exprime un consens asupra unor merite incontestabile. Atunci când produce mai multă neîncredere decât recunoștință, este firesc să apară întrebarea dacă distincția și-a atins cu adevărat scopul.

După cum lesne se poate vedea, băimărenii nu pot digera decizia nerușinată luată de aleșii lor…

Grigore Ciascai

Există zile când Cerul e mai aproape de pământ. Sânzienele, o sărbătoare păgână acceptată de Biserică?

 

Ziua de 24 iunie este una dintre cele mai vechi și mai frumoase sărbători din spațiul românesc. Ea unește două lumi care, de-a lungul secolelor, au învățat să conviețuiască: lumea vechilor credințe populare și lumea creștină. În calendarul ortodox, această zi este dedicată Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, unul dintre puținele personaje biblice a cărui naștere este sărbătorită liturgic, iar în tradiția populară este ziua Sânzienelor sau Drăgaica.

Sărbătoarea Sânzienelor își are rădăcinile în cultul solar și în ritualurile agrare practicate cu mult înainte de creștinarea spațiului carpato-danubian. Ea marchează perioada solstițiului de vară, momentul în care natura ajunge la deplina maturitate, iar ziua începe, încet, să cedeze locul nopții.

În imaginarul popular, Sânzienele sunt zâne bune, fecioare luminoase care coboară în noaptea de 23 spre 24 iunie peste câmpuri și păduri. Ele aduc rod holdelor, parfumează florile, vindecă plantele și binecuvântează iubirea și fertilitatea.

Dacă sunt respectate, ele aduc belșug și sănătate. Dacă sunt ignorate sau ofensate, se transformă în făpturi aspre, capabile să aducă furtuni, grindină sau boli.

Este Sânzienele o sărbătoare păgână acceptată de Biserică? Afirmația este doar parțial adevărată. Biserica Ortodoxă nu sărbătorește Sânzienele ca ritual păgân și nu recunoaște existența zânelor din folclor. Sărbătoarea oficială este Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, prăznuită pe 24 iunie.

Totuși, Biserica nu a eliminat complet tradițiile populare legate de această zi. Dimpotrivă, multe dintre ele au fost reinterpretate și integrate în viața satului creștin: culesul florilor la răsărit, împletirea cununilor, binecuvântarea holdelor, rugăciunile pentru sănătate și ploaie, pomenirea morților.

Astfel, nu putem spune că este „singura sărbătoare păgână acceptată de Biserică”, ci mai degrabă unul dintre cele mai reușite exemple de suprapunere dintre o tradiție precreștină și o mare sărbătoare creștină.

Floarea de sânziană care poartă numele sărbătorii este o plantă galbenă, delicată și foarte parfumată. În credința populară este culeasă numai în dimineața zilei de 24 iunie, are puteri vindecătoare, protejează casa de rele, este folosită în ceaiuri și remedii tradiționale.

Din aceste flori se împletesc cununi care sunt apoi aruncate pe acoperișul casei. Dacă rămân acolo, este semn de noroc și viață lungă, dacă alunecă, tradiția spune că anul va aduce încercări.

Fetele tinere împletesc cununi din flori și le poartă pe cap în timpul dansurilor sau le păstrează peste noapte pentru a visa viitorul soț.

Se spune că roua din dimineața de 24 iunie are puteri vindecătoare. Oamenii se spală pe față cu ea pentru frumusețe, sănătate și noroc.

În multe sate se aprind focuri pe înălțimi. Tinerii sar peste ele pentru purificare și pentru alungarea spiritelor rele, un ritual foarte vechi, legat de cultul soarelui.

Ramuri și flori de sânziene sunt așezate la porți, la ferestre sau în grajduri pentru a apăra casa și animalele de furtuni și de influențe nefaste.

În Muntenia și în sudul țării, sărbătoarea este cunoscută și sub numele de Drăgaica. Un grup de fete îmbrăcate în alb mergeau prin sat, dansând și cântând pentru fertilitatea pământului și pentru belșugul recoltei. Personajul principal, Drăgaica, era împodobit cu spice și flori, simbol al verii ajunse la maturitate.

În mod simbolic, asocierea nu este întâmplătoare. Sfântul Ioan Botezătorul este cel care pregătește calea luminii lui Hristos, iar Sânzienele sunt, în imaginarul popular, purtătoarele luminii și ale roadelor verii.

În Evanghelie, despre Ioan se spune: „Acela trebuia să crească, iar eu să mă micșorez”. Mulți au văzut în această afirmație și o corespondență simbolică cu ciclul naturii: după 24 iunie, zilele încep să se scurteze, iar lumina solară descrește treptat, așa cum viața lui Ioan se retrage pentru a face loc lucrării lui Hristos.

Sânzienele reprezintă una dintre cele mai puternice expresii ale identității românești. Ele au inspirat literatura, muzica și pictura. Scriitorii au văzut în această noapte un timp al miracolelor, când granița dintre văzut și nevăzut devine aproape transparentă. În credința populară, cerurile se deschid pentru o clipă, florile vorbesc, iar dorințele curate pot fi auzite.

Poate tocmai de aceea Sânzienele au rezistat peste veacuri. Ele nu sunt doar o colecție de superstiții și ritualuri, ci expresia unei legături profunde dintre om și natură, dintre muncă și speranță, dintre credință și frumusețea lumii.

În dimineața de 24 iunie, când câmpurile sunt pline de flori galbene și roua strălucește în lumina soarelui, satul românesc păstrează încă o veche convingere,  că există zile în care cerul este mai aproape de pământ, iar binecuvântarea poate fi culeasă la fel de simplu ca o floare de sânziană.

de Grigore CIASCAI

Înălțarea Domnului. Între cer și pământ…

 

Sărbătoarea Înălțării Domnului este una dintre cele mai vechi și mai luminoase sărbători ale creștinătății. Ea este prăznuită la 40 de zile după Paști, întotdeauna într-o zi de joi, și amintește momentul în care Iisus Hristos S-a înălțat la cer înaintea apostolilor, de pe Muntele Măslinilor.

În tradiția ortodoxă românească, această zi poartă și numele de Ispas, după personajul legendar care ar fi fost martor la Înălțare și care, potrivit credinței populare, ar fi rămas pentru totdeauna un om vesel și bun.

Evenimentul este relatat în Faptele Apostolilor (capitolul 1), Evanghelia după Luca, și este amintit indirect în celelalte Evanghelii.

După Înviere, Iisus Hristos a rămas timp de 40 de zile alături de ucenici, arătându-li-Se în repetate rânduri, vorbindu-le despre Împărăția lui Dumnezeu și întărindu-i în credință.

Numărul 40 are o simbolistică profundă în Biblie: 40 de zile ale Potopului, 40 de ani ai poporului evreu în pustiu, 40 de zile de post ale lui Moise, 40 de zile de post ale lui Hristos în pustie.

În ziua Înălțării, Mântuitorul i-a binecuvântat pe apostoli și „S-a înălțat la cer”, iar un nor L-a ascuns privirilor lor. Tradiția creștină spune că acest moment nu reprezintă o despărțire, ci începutul prezenței Sale nevăzute în lume.

Conform tradiției apostolii au fost martori direcți ai evenimentului; doi îngeri le-au spus că Hristos va reveni „în același fel”; după Înălțare, ucenicii s-au întors la Ierusalim cu bucurie, nu cu tristețe; zece zile mai târziu avea să urmeze Pogorârea Sfântului Duh, adică Rusaliile.

Locul tradițional al Înălțării se află pe Muntele Măslinilor, unde există și astăzi o mică capelă ce amintește de acest eveniment.

Înălțarea Domnului are o semnificație uriașă pentru creștinism. Prin Înălțare, natura umană este dusă simbolic la cer. În teologia creștină, omul nu mai este văzut ca destinat doar pământului, ci și veșniciei.

Sărbătoarea arată că moartea și suferința nu sunt ultimul cuvânt. După Înălțare, apostolii primesc chemarea de a răspândi Evanghelia în lume. Înălțarea este puntea dintre Înviere și Pogorârea Sfântului Duh.

În România, sărbătoarea este încărcată de tradiții populare și religioase. În această zi, credincioșii se salută cu: „Hristos S-a înălțat!”, „Adevărat S-a înălțat!”. Înălțarea Domnului este și Ziua Eroilor. Sunt pomeniți soldații și toți cei căzuți pentru credință și neam, la monumente, cimitire și biserici.

În unele zone se duc la biserică ramuri de nuc, tei sau salcie pentru a fi binecuvântate, simbolizând viața și protecția divină. Se împart pâine, ceapă verde, plăcinte, ouă roșii, colaci și cireșe timpurii.

În tradiția populară nu se lucrează la câmp, oamenii evită certurile, se spune că cine moare între Paști și Înălțare ajunge direct în lumină, cerurile ar rămâne simbolic „deschise” până la această zi.

În icoanele ortodoxe Hristos este reprezentat într-o mandorlă luminoasă, apostolii privesc spre cer, Fecioara Maria apare în centru, simbol al Bisericii, îngerii indică direcția cerului și promisiunea revenirii lui Hristos. Icoana nu exprimă despărțirea, ci biruința și slava.

Înălțarea Domnului nu vorbește despre un Dumnezeu care pleacă departe de oameni, ci despre unul care transformă suferința în speranță și pământul într-un drum spre lumină.

Este sărbătoarea în care cerul și pământul par pentru o clipă unite. Apostolii rămân privind spre înalt, iar omul, de atunci înainte, înțelege că destinul lui nu se termină în țărână.

Grigore Ciascai

Tentația ciolanului! Lăsați mofturile și încolonarea pentru guvernare...

PNL a decis cică să intre în opoziție. Decizie aproape unanimă luată de conducerea partidului, imediat după lovitura încasată de la cei 281 de parlamentari care i-a lăsat fără premier. Năuci după izbitură, nu prea au avut mintea limpede, așa că s-au luat după vorbele celui care i-a dus spre scufundare.

A doua zi au făcut ochi și a început să le funcționeze și creierul. Au realizat ce înseamnă să nu fie în măcelărie. La ce „privațiuni” urmează să se supună din propria dorință. Și-au constatat că viitorul nu sună bine pentru ei.

Așa că s-a trecut la adoptarea unui ton mai îngăduitor față de cei din PSD, au renunțat la critici, urmează pasul următor în care își vor arăta disponibilitatea de a reveni la masa bucatelor. Dar, de ochii lumii, vor încerca să pună unele „condiții” PSD, ca să nu li se vadă pe față dorința reîntoarcerii.

Nu toți, evident. Cei apropiați de liderul căzut vor asculta sfaturile acestuia și, dacă zvonurile vor prinde cheag, nu va trece multă vreme până când îi vom vedea la braț cu cei din USR, poate chiar și la mitinguri sub zodia curcubeului.

Azi mâine o să vedeți cu numărul celor care vor revenirea la putere se mărește, zona se lărgește mai ales prin poziția primarilor din teritoriu care știu ce-i așteaptă în situația actuală dacă partidul lor nu-i la guvernare.

Prin acțiunea nesăbuită a liderului frânt sub moțiune, PNL are toate șansele să se rupă cel puțin în două tabere. Cu cât îndârjirea pierzătorilor va fi mai mare, susținând depărtarea de PSD, șansele ruperii cresc considerabil.

Situația din PNL la nivel național este foarte bine reflectată de ceea ce se întâmplă în Maramureș. Aici, cei mai cunoscuți și influenți liberali, deputatul și președintele organizației, Ionel Bogdan și senatorul Cristian Niculescu Țâgârlaș s-au situat de la început pe poziții diferite.

În vreme ce Bogdan a făcut permanent scut în jurul lui Bolojan, atacând permanent PSD, indiferent de subiect, Țâgârlaș a stat cuminte în banca lui și s-a ocupat de orice numai de subiectul momentului nu.

Se cam întrevede ce va urma în Maramureș după mazilirea lui Bolojan din fruntea PNL. De fapt la nivelul întregii țării...

Gr. Ciascai