Oare de ce am impresia că majoritatea liderilor europeni din ziua de azi – împreună cu suita lor fidelă de susținători cu profil LinkedIn impecabil și vocabular compus exclusiv din "sustenabilitate", "inclusivitate" și "reziliență" – par că au fost bătuți în cap de un părinte nr. 2 cu ,,iubirea părintească" din dotare pe când erau nenăscuți ?
Nu o spun în sens vulgar, ci profund metaforic: e vorba de acea stare de confuzie cerebrală persistentă, ca și cum cineva le-a resetat sistemul de operare mintal folosind un băţ de selfie în loc de o gândire critică. Europa, continentul care a dat lumii Voltaire, Kant și Mozart, a ajuns să fie condusă de oameni care par să creadă sincer că realitatea e o sugestie și biologia o opțiune de meniu.
Să luăm, de exemplu, eterna obsesie a liderilor europeni cu tranziția verde. Nu că planeta n-ar avea nevoie de protecție, dar când ești gata să închizi centralele electrice și să te rogi la soare și vânt în timp ce importi cărbune din alte continente, nu ești un vizionar – ești un hipster geopolitic cu diplomă în delir. De fiecare dată când vezi un politician european care promite "neutralitate climatică până în 2040", ai impresia că tocmai s-a întors de la un festival de muzică unde a îmbrățișat un copac și a decis că economia trebuie să funcționeze pe baza vibrațiilor pozitive.
În paralel, Europa se închină la zeița "diversitate", dar o face cu o sfințenie demnă de Evul Mediu. S-a ajuns în punctul în care simplul fapt de a observa o realitate evidentă – cum ar fi că niște valuri migratorii necontrolate pot crea tensiuni sociale – e echivalent cu a arde o Biblie pe scările unei catedrale woke. Dacă ai îndrăzneala să pui întrebări, ești imediat diagnosticat cu "intoleranță cronică" și trimis la reeducare în vreun seminar de "sensibilitate culturală" sponsorizat de Comisia Europeană.
Cât despre ideile economice, ce să mai vorbim? Europa pare să creadă că prosperitatea se imprimă ca pliantele de supermarket. Băncile centrale pompează bani, iar guvernele oferă ajutoare ca niște Moși Crăciuni în iulie, fără să se întrebe de unde vin sau unde se duc. Și când inflația mușcă din salariile oamenilor, liderii răspund cu aceeași expresie goală de sens cu care un influencer vegan îți explică beneficiile postului intermitent.
Dar să nu fim răi. Poate că, într-adevăr, suntem în era iluminării supreme. Poate că acești lideri nu sunt inconștienți, ci pur și simplu... avansați. Atât de avansați încât nu-i mai putem înțelege cu mințile noastre învechite, conservatoare și pline de bun-simț. Poate că, în viitor, vom trăi într-o Europă unde trenurile merg cu aplauze, energia se produce din lacrimi de activiști, iar istoria se rescrie zilnic în funcție de trending pe Twitter sau Facebook.
Până atunci însă, îmi rezerv dreptul, (cât încă se mai poate), de a mă întreba – ironic, amar și cu un zâmbet obosit: oare chiar ăștia sunt cei mai buni dintre noi ? Sau doar cei mai buni în a mima o formă de leadership fără fond, ca niște păpuși de showroom care cred că viața reală se trăiește în PowerPoint ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu