Ciocnirea imperiilor

CIOCNIREA IMPERIILOR / ”Imperiul britanic a fost construit cu sânge și foc. UE este construită cu bani și buletine de vot”, spunea scriitorul Timothy Garton Ash, citat de publicația The Guardian.

În timp ce flutură steagul ”democrației” și ”solidarității”, Uniunea Europeană își scrie, cu discreția de rigoare, propria epopee imperială. O epopee în care sabia este înlocuită cu transferuri bancare, iar legiunile cu funcționari de la Bruxelles. Recentul transfer a (încă) 4 miliarde de euro în contul Ucrainei nu este nici pe departe un gest umanitar, ci un act strategic de consolidare a influenței într-o regiune-cheie, pe fondul unui război mult mai amplu decât se vede la televizor. Este un război al proiecțiilor geopolitice, al ”ciocnirii imperiilor”: Occidentul liberal împotriva ”autoritarismului” rusesc. Asistăm la lupta dintre două forme de dominație, una cu viziune de lungă durată, cealaltă cu răbdare strategică.

Extinderea UE spre Ucraina și Moldova, țări aflate la granița cu Rusia, amintește de expansiunea Imperiului Roman, care, sub pretextul ”păcii romane” (Pax Romana), a înghițit teritorii întregi, promițând cetățenie și drumuri, dar impunând în schimb taxe și loialitate. Astăzi, UE promite integrare, fonduri europene și ”valori democratice” (apropo de lovitura de stat din România), dar cere în schimb reforme, loialitate geopolitică și sacrificarea intereselor naționale. Când președintele Macron vizitează Chișinăul și susține deschis partidul Maiei Sandu, asistăm la o formă modernă de protectorat. Un ”imperiu prin consimțământ”, cum i-ar plăcea lui Hegel.

Asemănător Imperiului Otoman, care a dominat sud-estul Europei prin controlul rutelor comerciale și prin integrarea elitei locale în birocrația imperială, UE folosește fondurile structurale și condiționalitatea politică pentru a modela statele din Balcani, Moldova și Ucraina după imaginea sa. Dar, ca și în cazul otomanilor, riscul nu vine doar din exterior, ci din interior: diversitatea economică, lipsa unei identități comune puternice și dependența excesivă de SUA (în securitate și strategie) amenință coeziunea. Imperiul Otoman s-a prăbușit sub greutatea revoltelor naționaliste; UE ar putea suferi același destin din cauza naționalismului anti-bruxellez, de la Berlin și Paris, până Varșovia, București și Budapesta.

Europa, dependentă de scutul de securitate american, rămâne un pitic geopolitic.

 Toate imperiile se prăbușesc nu pentru că sunt atacate, ci pentru că uită cine sunt, dacă ar fi să-l parafrazăm pe profesorul Edward Said. Când Roma a ars, nu focul a fost dușmanul, ci dezbinarea internă. Statele pe care Bruxelles-ul le visează ca viitori membri (Albania, Muntenegru, Serbia, Macedonia de Nord, Bosnia și Herțegovina, Ucraina, Moldova, Georgia, Kosovo și Turcia) sunt văzute ca ”teritorii de redresare”, dar și ca noi frontiere ale unui mega-imperiu european. Extinderea galopantă este, însă, o cursă cu obstacole: cât de mult poate fi întins un proiect politic fără a se rupe? Imperiul Roman a căzut nu doar din cauza barbarilor, ci pentru că a devenit prea mare pentru a fi guvernat eficient. UE, cu peste 4 milioane de kilometri pătrați (dacă înglobează Ucraina și Balcanii) riscă să devină o birocrație a haosului.

Concurența nu mai este demult între state, ci între blocuri: G7 (Occidentul liberal) vs. BRICS+ (Sudul Global). Războiul din Ucraina reprezintă doar primul act al unei ”ciocniri finale” nu neaparat de armate invincibile, ci de modele de civilizație. Cel mai probabil, ”imperiile” UE, SUA, Rusia și China nu se vor distruge între ele. Vor negocia. Vor ajunge la o formă de Guvern Mondial soft, care să gestioneze ordinea globală. Nu prin război, ci prin reglementări, alianțe și compromisuri. Și, cel mai probabil, prin dictatură.

Imperiile nu mor, ele se rebrănduiesc. Cine știe, poate că în 2050, ”Uniunea Planetară” cu sediul la Ierusalim va avea un buget mai mare decât PIB-ul actual al Ucrainei și un președinte AI (merg pe mâna lui Grok 15!) ales cu majoritate simplă de un Parlament mondial.

Henry Kissinger avea dreptate: Puterea nu constă doar în arme, ci în capacitatea de a modela viitorul. Oare viitorul aparține într-adevăr patrioților? Sau aparține imperiilor care vor colabora fructuos pentru a evita distrugerea reciprocă?

Adrian Onciu