Foaie periodică, gratuită a
Parohiei Malovăţ-Mehedinţi
Anul XXV(2025), nr. 546(16 –31 Iulie)
Dragii mei enoriași!
Tăcerea
satului. Satul
Bârda e tot mai tăcut, tot mai bătrân, tot mai singur și tot mai mic. Cu
fiecare înmormântare mai rămâne câte o casă pustie. Cu fiecare înmormântare
satul scade și cimitirul crește! Sunt zone ale satului, unde găsești grupuri de
câte cinci-șase case pustii. Altele mai sunt vizitate de câteva ori pe an de
copii sau nepoți veniți de departe ca să ia roadele câte unui pom sau bucăți de
vie. Casele au îmbătrânit și ele și au început să se ruineze. Rar mai vezi pe
câte cineva care mai construiește. Drumurile sunt așa cum sunt, apa o vezi doar
când plouă, ori când o aduci cu bidonul ori cu cobelca de departe. E o tăcere
apăsătoare. Câte unul mai pornește câte un aparat de radio, picup, magnetofon
sau ce-o mai fi și sparge tăcerea cu cântece stridente, care mai mult
deranjează decât să mai bucure pe cineva. Din când în când mai vezi pe câte
unul trecând de colo-colo după treburi, cu câteva animale la pășune. Câte o
căruță mai străbate satul o dată sau de două ori pe zi. Autoturismele trec
încoace și încolo. Când vine seara toată vietatea dispare de pe drum, de pe
uliți. Oamenii se retrag în case, în jurul televizorului, curioși să vadă când
o găsesc pe Elodia, ori când cade
guvernul… În luna mai am oficiat un botez. Când am trecut certificatul în
registru, am constatat că precedentul fusese în septembrie! E mare minune să
fie câte o nuntă pe an și aceea venită la părinți, la bunici. Din mila
Domnului, însă, avem înmormântări destule. Cam două trei, în medie, pe lună!
Îmi amintesc de satul de acum mai
bine cincizeci de ani. Câtă populație! Cât tineret! Câți copii! Când venea
primăvara, fremăta totul de viață, de bucurie, atât natura, cât și satul.
Începeau muncile, plecau vitele la câmp, exploda verdeața… Ce de vite! Nu se
mai terminau turmele pe drumurile spre Bremăna, spre Braniște, Civit, Bucium,
Zmeura, Curecea, Nămoale și alte locuri bune de pășunat. Mai știa lumea să mai
și cânte. Și azi parcă îl aud pe Gogă Cocoș cum cânta pe Pripor ,,Foaie verde margarit,/ Primăvara a venit./
Eu cunosc vara când vine/ Pe fluturi și pe albine!” Eram în Ciochiță și-l
auzeam până trecea la Cracul Bobăicenilor. Câmpurile erau pline de lume. Se
muncea de zor. Se ara cu plugul tras de boi ori de cai, porumbii se puneau cu
parul, grâul se semăna cu mâna. Și era rod, nu glumă. Pământul cârcâia de râme,
semn că nu era otrăvit. Din 1990 încoace lucrez pământul cu motosapa și nu cred
că am văzut până acum, în treizeci de ani două-trei râme! Și asta spune mult.
Nu se știa de erbicide, de îngrășăminte. Singurul îngrășământ era bălegarul,
singurul ierbicid era sapazinul. Se făcea volbură prin porumbi de culegeau oamenii
cu brațul și dădeau la vite. Se făcea potroacă, dar nu se făcea pir și scaieți.
Mai târziu am aflat că pirul dispare unde crește potroaca! Se făceau dovleții
cât capul vacii prin porumbi și tufele de fasole și toate celelalte semănate.
Venea seceratul, cea mai grea muncă din timpul anului. Porneau în zori
adevărate batalioane de secerători spre lanuri și atacau. Ședeau secerătorii
aplecați cât era ziua de lungă și secerau în plin. Alții puneau pologii pe
legături, alții legau snopii, alții făceau stave. Veneau apoi cu carele și
duceau stavele la arie și acolo făcea fiecare stogul lui, uneori cât un bloc cu
mai multe etaje, în așteptarea
treierătoarei. Lumea nu era pretențioasă la mâncare. Rareori se punea la masă
carne. Nu se pomenea de cafea. Lumea muncea ,,pe ajutate”( ,,azi la tine, mâine
la mine, poimâine la el”) și așa făceai munca fără să dai un leu. Prășitul și
îngropatul porumbului se făceau cu tragere de inimă și sapa se ducea adânc în
pământ. Nu se cunoștea metoda ,,dai negru peste verde”, adică să acoperi iarba
netăiată cu pământ, ca să treci mai repede. Era o adevărată concurență. Nimeni
nu-l putea întrece pe Titu lui Duran. Până ieșeau ceilalți cu rândul, el mai
trăgea și un pui de somn! Și lumea muncea și râdea și cânta. Era un elan, o
forță, o dragoste de viață!
Veneau duminicile și nu era una
fără horă în sat. Muzicanți îi aveam pe ai noștri: pe Trancu, pe Codin, pe
Sucală. Câte un flăcău se sulemenea și aducea pârlăgenii și atunci era chiar zi
de sărbătoare. Cânta Stică și Cărăbea din trompetă în Bârda de puteai să joci
și-n Dealul Mare. Și nu aveau stație de amplificare! Venea lumea de pe toate
ulițele. Toți erau îmbrăcați frumos, mai ales femeile. Cine nu-și amintește de
fetele lui Mustățea cu ce costume ieșeau la horă! Se juca frumos. Aveam horele
noastre, ale satului nostru. Câți mai știu azi să joace sârba, ardeleanca,
restemul, brâul, bordeiașul și multe altele. Hora se făcea la Sandra, în
răscruce. Venea preotul și preoteasa, veneau notabilitățile satului, bătrânii
și discutau pe margini, în timp ce tinerii jucau pe întrecute. Câteodată se
mai și încăierau pe câte o horă, pe câte
o fată sau pe alte motive.
Veneau nedeile pe rând, însemnând
anul: Sfântul Constantin la Malovăț, Ispasul la Bobaița și Valea Boierească,
Rusaliile la Halânga, Sân-Petru la Laz, Sfântul Ilie la Cocorova, Sfântă Măria
Mare la Crăguiești și Scânteiești, Tăierea Capului la Bâlvănești, ciumărcile de
la Balotești, Sfânta Măria Mică la Pârlage și Colibași, Sfântul Dumitru la
Bârda, Sfinții Arhangheli la Izvorul Bârzii. La nedei veneau rude, prieteni,
cunoscuți și necunoscuți din toate părțile. Se făcea slujbă la biserică, prilej
cu care se pomeneau viii și morții, apoi fiecare făcea masă acasă. Care mai de
care se lăuda cu ce făcuse, cu ce voia
să facă. Se mai întâlneau, petreceau, cântau și puneau țara la cale!
În nopțile târzii de vară ședeau bârdenii
grupuri-grupuri pe la porți și discutau. Erau anumite locuri cu tradiție în
acest sens. La Poarta Mare se adunau cei mai mulți, apoi la Pripor, la Scurtu,
la Memești și la Mucești. La Pripor era ,,universitatea” satului. Acolo se
dădeau porecle, se făceau cele mai deșucheate glume. Fiecare spunea ce auzise,
ce văzuse. Acolo se comentau știrile, se judecau oamenii și faptele, se spuneau
glume, se vorbea și se râdea din plin. Copiii, puhoiul de copii se jucau pe
drum și pe uliți până spre dimineață în lumina lunii. Ici-colo, pe la câte o
poartă vedeai câte un băiat stând de vorbă cu câte o fată. După ce se retrăgeau
toți pe la casele lor, trecea câte unul prin sat cântând. Când treceau cântând
Pătru lui Râcu, sau Pătru lui Scurtu ori
Aurel Gheran și câinii tăceau din lătrat să-i asculte.
Venea toamna cu toată bogăția ei.
Pe arie mai erau încă șirele de paie de la mașina de treierat. Se culegeau
porumbii, se culegeau viile, se tăiau cocenii, se ara și se semăna grâu, ori se
făcea întorsură pentru porumbul din primăvară. Magaziile, pătulele și podurile
erau pline. Se umpleau și butoaiele de vin și de țuică. Se aduceau lemnele din
pădure, se făcea făina la moară. Era și o vorbă: să ți le faci pe toate până la
Sfântul Dumitru, în așa fel ca să nu mai ieși din sat până la Sfântul Gheorghe.
Venea iarna cu Sfintele Sărbători.
Se tăia porcul și se preparau toate cele cuvenite. Se mergea în colindat, apoi
cu steaua, cu vicleiul, cu sorcova și cu capra. Se mergea la biserică, ori la
fântâna satului când se sfințea apa la Bobotează. Se făceau focuri, în anumite
nopți la răscrucile satului. Copiii se dădeau cu tragacia. Cine nu-și mai
amintește ce dâră era pe la Gore și cum treceau copiii ca ghiulele pe trăgăcii.
Mergeau vitele la apă, la fântână. Care mai de care punea clopote și ață roșie
la căpăstrul boilor, ca să nu-i deoache privitorii, când boncăne ori se apucă unii cu alții. Au venit
întovărășirile și apoi ceapeul și s-a ales praful de toate!
Erau acestea și multe altele, de care ne mai
amintim din când în când, dar cu care au plecat cei ce nu mai sunt pe drumul
cel fără întoarcere!
Și satul tace astăzi și tace,
depănându-și amintirile, asemenea câte unui bătrân sătul de viață și scârbit de
răutatea lumii!
*
Propta cimitirului. La cimitirul din Malovăț există
pe latura de sud un zid puternic de piatră, care-l sprijină, înlăturând
alunecarea terenului. V-ați întrebat vreodată cine l-a făcut? De unde a apărut?
Cu siguranță că nu știți răspunsul. Vă spun astăzi, după aproape 40 de ani de
la construcția lui. L-a construit Comitetul Județean Mehedinți al Partidului
Comunist Român. Da! Ați citit bine! Amintiți-vă de anii 1984-1985, când au fost
defrișate viile și pomii din hotarul satului Malovăț. Trebuia să fie totul
eliberat, nivelat, trebuia semănată iarbă de sudan, pentru că atunci când vine
eroul Carpaților cu elicopterul la combinatul din apropiere să vadă doar
câmpurile verzi și țăranii zburdând de fericire. Vă amintiți, fără îndoială,
cum furnicarul de buldozere scoteau viile înflorite ori pârguite, scoteau
cireșii cu cireșile coapte și-i purtau prin sat până la locul unde erau
pregătiți și încărcați pentru a fi duși la combinatul de industrializarea
lemnului. Vă amintiți cum se plimba amenințător autobuzul cu milițieni prin
sat, cum Dinu, prim-secretarul județului, venea aproape zilnic în Malovăț, ca
să vadă cum se desfășoară lucrările, iar secretarul cu problemele de
agricultură, Motorga, se lupta cu troița din Rădei, fiindcă buldozeriștii
refuzau s-o trântească. Vă amintiți ce tensionată era situația. Cu cine
discutai din sat, auzeai ori blesteme, ori înjurături, ori amenințări disperate
sau altele asemenea. Câteva buldozere se învârteau în jurul cimitirului. Și
acesta era pe dealul Goișei, în zona defrișată de vii și pomi. Tot scobind,
buldozerele făcuseră din cimitir un fel de mamelon. Mormintele din partea de
sud ședeau atârnate la 4-
În această situație, am făcut un
memoriu, unde în altă parte, decât la partid. Am și astăzi în arhiva personală
și a parohiei copia după acel memoriu. După ce expuneam situația, făceam apel
să se găsească urgent o soluție, fiindcă, - citez -, ,,există pericolul ca poporul să-și piardă încrederea în partid!”
După vreo săptămână de la trimiterea memoriului, buldozerele s-au îndepărtat de
cimitir, niște rabe au adus piatră, ciment și balastru și o echipă de oameni
s-au apucat de lucru. Un inginer supraveghea lucrarea. Observând că fac ceva în
imediata vecinătate a cimitirului, m-am dus acolo și am discutat cu inginerul
respectiv. Acesta mi-a spus: ,,- Părinte, ești mare diplomat! Memoriul dumneata
a fost citit pe rânduri și printre rânduri. Să nu credeți că acolo sunt oameni
proști și nu au înțeles ironia. Situația era însă prea tensionată, ca să o
socotească ironie. Au luat hotărârea aceasta pentru ca să dezamorseze
lucrurile. Fii atent dacă le mai scrii ceva, că nu te uită multă vreme!” I-am
mulțumit inginerului pentru sinceritate și am dat slavă lui Dumnezeu că am
reușit să rezolv acea problemă atât de delicată și pentru cei vii și pentru cei
morți din Malovăț. Așadar, acum știți cine a făcut propta cimitirului!
*
Caşcavalul popii. Oricare dintre noi ne amintim de
fabula aceea cu vulpea şi corbul. Ea a fost cunoscută din antichitate. Cel
dintâi care a pus-o pe hârtie a fost Esop. A cunoscut-o La Fontaine, a făcut-o
poezie în limba română Grigore Alexandrescu. Povestea e simplă: un corb a furat
de undeva o bucată de caşcaval. Şedea cu ea pe o creangă şi se pregătea s-o
mănânce. Multe păsări ar fi vrut bucăţica lui, dar… Tocmai trecea pe acolo vulpea.
L-a văzut pe corb şi a început imediat să-i laude vocea şi frumuseţea
cântecului, adică tocmai ceea ce corbul nu avea. Măgulit de laude, corbul s-a
lăsat înduplecat să ,,cânte”. A fost destul să croncăne o dată, că i-a căzut
bucata de caşcaval din gură şi vulpea chiar asta aştepta! Mi-am amintit de
această fabulă, când am auzit următoarea întâmplare.
Părintele Ilie Izverceanu de la
Cernavârf era un om trecut prin multe.
Era un fin psiholog şi ştia să cântărească pe fiecare de la primele vorbe. Am
putea spune că era un adevărat negustor de oameni. Nu se oprea întotdeauna la
a-i cunoaşte pe oameni, ci încerca şi să le corecteze anumite năravuri prin
glume sau situaţii comice, pe care se pricepea de minune să le creeze. Se vedea
cât colo că era în vinele lui şi sânge de roman, fiindcă romanii ziceau:
,,ridendo castigat mores!” Adică, râzând
corectezi moravurile sau năravurile.
Într-o zi, Părintele Izverceanu
era la protoierie la Severin. Era zi de şedinţă. Fiind dimineaţa devreme, încă
nu începuse şedinţa. Preoţii veneau unul câte unul, îşi plăteau anumite dări,
se interesau ba de una, ba de alta. La un moment dat a intrat Părintele Puiu
Ciolan. I-a dat la o parte pe toţi şi, cu voce tare, ca să fie auzit, s-a
adresat casierului-magaziner Ionică Negrescu: ,,- Nea Ionică, te rog întrerupe
puţin şi dă-mi trei sticle de vin bisericesc! Trebuie să merg la cenaclu
literar, că vine acolo cutare poet şi cutare scriitor şi eu trebuie să-mi
prezint o carte şi să le citesc din versurile mele!” Toţi cei prezenţi s-au dat
la o parte respectuoşi, făcându-i loc. Părintele Puiu publicase câteva poezii
prin unele ziare şi reviste, publicase nişte cărticele de versuri şi nu scăpa
nici un moment să se laude cu cunoştinţele şi relaţiile lui din lumea literară.
Era ceva obişnuit, spre exemplu, să-l auzi spunând: ,,- Mi-a dat aseară telefon
Adrian Păunescu. Era foarte supărat. Mi-a zis:
,,-Bine, mă, Puiule, te aştept de atâta timp să-mi trimiţi poezii să ţi
le public în ,,Flacăra” ! Trimiţi la toate revistele literare din ţară şi numai
mie nu-mi trimiţi nimic. Ce ţi-am făcut de eşti supărat pe mine?”
Părintele Izverceanu şedea de-o
parte şi privea. Cum era mai înalt decât toţi, îi privea de sus. Auzindu-l pe
Părintele Puiu, a înţeles exact despre ce e vorba şi a găsit imediat medicamentul
să-l vindece. I-a zis: ,,- Părinte Puiu! Eu demult vream să vorbesc cu
dumneata, dar n-am avut prilejul. Dumneata eşti o capacitate, dom’le! Dumneata
ar trebui să fii protopop aici, să ne reprezinţi în relaţia cu autorităţile
statului. Dumneata ai şti să vorbeşti şi cum să vorbeşti. Eşti cunoscut peste
tot ca o personalitate de prima mână a judeţului nostru…!” Părintele Puiu, mic
de statură, se oprise surprins, se uita
în sus, în gura Părintelui Izverceanu,
şi gura lui se deschisese necontrolat de uimire. Nu-i venea să creadă că auzea
asemenea vorbe şi mai ales de faţă cu atâţia preoţi. Dezmeticindu-se, s-a
întors brusc spre magazioner şi i-a spus: ,,-Nea Ionică, mai ia trei sticle de
vin să le bem aici!” ,,-Dar cine le plăteşte, părinte?” a întrebat omul cu
grijă. ,,-Trece-le în contul meu, nea Ionică!” A adus nea Ionică sticlele.
Părintele Puiu a desfăcut una câte una, a băut el, i-a dat Părintelui
Izverceanu, au bătut şi ceilalţi şi sticlele au secat în câteva minute.
Părintele Izverceanu, văzând că se termină vinul, numai ce a grăit: ,,- Părinte
Puiu, ce vorbesc eu de Severin?! Dumneata ar trebui să fii la Craiova, dom’le!
Eu te văd un consilier cultural. Acolo, în creierul Craiovei, dumneata ai fi un
adevărat stâlp al Bisericii. Ne-ai reprezenta cu cinste. Ai putea să publici
cărţi, reviste, să aduni oameni de cultură în jurul dumneata. Ai putea să
organizezi simpozioane. Mitropolitul însuşi ar trebui să aibă în dumneata un
sfetnic de încredere…!” ,,- Nea Ionică, mai adu repede trei sticle! Eu
plătesc!” a mai zis Părintele Puiu peste umăr, nevrând să scape un cuvinţel din
gura Părintelui Izverceanu. Au băut rapid şi seria a doua şi Părintele
Izverceanu n-a întârziat să brăzdeze mai adânc: ,,- Părinte Puiu! Dumneata eşti
o personalitate a culturii româneşti, dom’le! Dumneata ar trebui să fii
consilier sau inspector la patriarhie. Ar trebui să umbli numai cu avionul
peste mări şi ţări, ca trimis al patriarhului. Ai ajunge membru al Uniunii
Scriitorilor şi al Academiei Române. Ai avea perspective mari cu capacitatea
dumneata!” ,,-Nea Ionică, mai adu trei sticle! Eu plătesc!” Dându-şi seama că
timpul trecuse, Părintele Puiu a mulţumit Părintelui Izverceanu pentru
aprecieri, şi-a cerut scuze şi a plecat în fugă. Toţi preoţii au rămas
buimăciţi, privind lung în urma lui cu admiraţie. Numai Părintele Izverceanu a
dat din cap semnificativ, parcă ar fi vrut să spună: ,,- Nu-i nimic de capul
tău!”
*
Pr. Dragu Cătălin. L-am cunoscut când m-am dus elev la seminar. El era în anul patru. Era un
fenomen. Atrăgea grupuri de colegi de toate vârstele în jurul lui și le vorbea.
Fie le răspundea la întrebări, fie își lua el câte o temă, pe care o dezvolta.
Parcă citea într-o carte, cu așa ușurință ne vorbea. La un moment dat a început
să organizeze un fel de serate în internatul seminarului, unde ne vorbea despre
muzică, despre filozofia, semnificațiile și adâncimile muzicii. Cu acel prilej
ne cânta la vioară, cum numai el știa să cânte, ca să ne exemplifice. Și noi,
ascultătorii, majoritatea copii de la țară, îl ascultam fascinați și nici nu
știam când trece vremea. Colegii îl respectau și-l admirau. Probabil erau
destui care-l și dușmăneau. Majoritatea profesorilor erau depășiți de mulțimea
și vastitatea cunoștințelor sale. Rar îl scoteau la lecție. Răspundea el, când
nu știau alții și atunci îi punea notă.
Când profesorul de Dogmatică, cel mai greu obiect de studiu din seminar, era bine dispus, ori era pe la sfârșitul trimestrului, numai ce-i
spunea: ,,-Cătăline, zi tu lecția în ce limbă vrei, numai în românește nu!” Și
atunci Cătălin începea să hoinărească prin franceză, germană, engleză, o mai
dădea și pe italiană, spre uimirea tuturor. Când avea timp, cânta la vioară
muzică de operă, mai bine decât un angajat al Operei Române. Uneori completa cântarea cu vocea sa.
Cânta în limbi străine cu ușurință, parcă aș fi cântat eu după oi!
Cam o dată pe lună ne duceau la filarmonică în
Craiova ca să umplă sala cu noi. Adormeam din primele minute. Era vorba de
muzică grea, muzică simfonică, nu muzică pentru urechile noastre. Când se
apropia timpul să se facă pauză, trecea pedagogul pe la capătul rândului și
dădea câte un ghiont în coastă celui din prima bancă, șoptindu-i apăsat:
,,-Dă-l mai departe!” Și ghiontul se ducea până la capătul rândului, trezindu-i
pe toți, ca să poată să aplaude. Singur Cătălin era numai ochi și urechi tot
timpul programului, capta cu toată ființa lui fiecare sunet, fiecare gest. Când
plecam de la filarmonică, el era parcă pe altă lume, plutea în alte sfere. Nu
conta dacă este încălțat sau nu, el plutea în lumea lui, lumea muzicii și a
înaltelor trăiri artistice, pe care noi nu o înțelegeam.
Nu știu de
ce, dar m-am împrietenit repede cu Cătălin. Îmi plăcea să-l ascult și aveam ce
să învăț de la el. Câteodată aveam norocul să-l smulg din mulțimea colegilor și
să plecăm prin grădina școlii, pe aleile dintre straturi, până la Jiu. Și
atunci se dezlănțuia ca o furtună și spunea multe-multe și de toate. Venea
vacanța. Continuam legătura cu el. Eram uimit și entuziasmat, când primeam
scrisori de 16 pagini de la el. Le păstrez pe toate. Era destul să-și dea
drumul și credeai că nu se mai oprește.
Ușor-ușor am
aflat că era nepotul profesorului Constantin Popian de la Bistrița Vâlcii.
Bunicul fusese profesor la seminarul de la Bistrița, bunica profesoară. Tatăl
n-avusese timp să se ocupe de educația lui, fiindcă era judecător, iar mama
avea, de asemenea, serviciu greu. Lăsaseră sarcina aceasta în seama bunicilor.
Și bunicii turnaseră în mintea și sufletul lui Cătălin tot ce știuseră și gândiseră ei. Nu vruseseră să se piardă nimic
din cunoștințele lor și i le dăruiseră pe toate, iar Cătălin le primise. Am
trecut prin multe școli de-a lungul timpului, am cunoscut mulți tineri capabili,
flămânzi de carte, de cunoaștere. Nu se
puteau însă compara cu Cătălin. Ei erau produsul manualelor, al unor programe de studiu oficiale. Cătălin era
doldora de cunoștințe, care n-aveau nici o legătură cu programa școlară, erau
neorganizate sistematic după o schemă oficială. Era un depozit viu de cunoștințe, care se împrospătau
permanent prin lecturi, contacte directe, meditații personale etc.
A terminat Cătălin seminarul și a plecat la
București, la facultate. Am mai corespondat cu el, dar mai rar. Când am ajuns
și eu student, l-am căutat. Nu l-am găsit. Întrebam în dreapta și în stânga pe
colegi de-ai lui, studenți în anul patru și simțeam în glasul lor o fâstâceală.
Pur și simplu evitau să-mi spună adevărul. Până când, după mai bine de o lună
de la începutul anului, un coleg m-a tras de mânecă și mi-a șoptit: ,,- Nu-l mai
căuta! A fugit în Italia!” Vestea a fost ca un trăsnet pentru mine. Întrevedeam
pentru Cătălin un loc în învățământul superior, îl vedeam un profesor
universitar, un cercetător, un savant, nu un fugar.
Am primit de la el două sau trei scrisori din Italia.
M-a sfătuit un unchi al meu să nu-i mai scriu, că voi avea necazuri. Avea
dreptate! Într-o discuție cu tatăl său, care, între timp s-a preoțit, am aflat
că se preoțise și Cătălin la romano-catolici, că o duce bine.
A trecut vremea, a trecut Revoluția. A venit Cătălin
cu câteva Tir-uri cu ajutoare în județul Vâlcea. Mare bucurie! L-am văzut la
televizor. Și-a făcut timp și s-a dus la CNSAS, unde și-a studiat, preț de câteva
săptămâni, cei câțiva metri de dosare. Aproape toate rudele și foștii colegi,
cunoscuți și prieteni dăduseră declarații despre el. Mare durere i-au
pricinuit. A rupt legătura cu toți. Nici azi nu i-a putut înțelege, cum au
putut să scrie despre el așa. De câte
ori am încercat să-i schimb părerea, am dat greș. Se vedea cât colo că era modelat
într-un alt mediu, complet diferit de al nostru.
Am avut câteva prilejuri să vorbesc cu Cătălin. Îl credeam un om fericit. Nu era! De
când s-a dus în Italia și până azi a fost socotit mereu oaia neagră, spionul
infiltrat de regimul comunist de la noi în structurile occidentale. Era un
motiv inventat, fără bază, dar care se potrivea ca petecul la spărtura sacului
pentru toți care-l invidiau, îl dușmăneau, pentru că vedeau în el valoarea,
care-i punea în umbră. Cu mare greutate și-a luat doctoratul și s-a preoțit
acolo. A fost mereu schimbat de la o parohie la alta. Unde ședea o vreme făcea
vad acolo. Venea lumea puhoi, ca la Petrache Lupu de la Maglavit. Cătălin
slujea frumos, cu dăruire. Dincolo de slujire, vorbea admirabil. Spunea de
fiecare dată ceva ce nu era în tiparele obișnuite ale predicilor celorlalți
preoți. Și lumea tocmai acel ceva îl căuta, îl degusta. Nu scăpa nici un prilej
ca să cânte la vioară cele mai diverse bucăți muzicale, de la cântece populare
și romanțe, până la muzică de operă. Era un fenomen și acolo, așa cum fusese
toată viața, numai că nu-și găsea locul. I-am citit o parte din numeroasele
volume de Jurnal. Sunt în manuscris. Când vadul îi creștea, îi venea și decizia de transfer
în altă parohie, în altă parte a țării. Până la urmă i-au dat o parohie la
munte cu câteva familii. La biserica de acolo se ducea lumea duminică de
duminică să participe la slujbe, să-l asculte, să-i vorbească. Multe umilințe a
suferit, dar n-a cedat. Și-a urmat misiunea lui, așa cum a înțeles-o el.
Când a ajuns la pensie, mulți a răsuflat ușurați.
,,Pericolul” trecuse. Cătălin nu era însă omul care să se oprească. Pusese punct, dar începea cu
literă mare o nouă etapă a vieții lui. A plecat în Africa și acolo a predicat
Evanghelia. A botezat nenumărați negri,
a înființat comunități creștine. A găsit acolo un teren prielnic pentru
răspândirea învățăturii creștine și nu a pregetat s-o facă.
Vara, Cătălin vine la Bistrița Vâlcii, la casa
bunicilor, acolo unde a crescut. E o căsuță veche, simplă, cu vreo trei camere,
care încă mai rezistă intemperiilor. De casa aceea, de locurile acelea se leagă
o parte din viața lui. Și-a selectat cu atenție rudele și prietenii. Nu vrea să
aibă de-a face cu oricine. Toată ziua studiază. Pe masa lui sunt maldăre de
cărți în cele mai diverse limbi. Citește, notează, scrie el însuși. A găsit
prin ascunzișuri manuscrise de-ale bunicului său. O adevărată comoară. I-a publicat
trei volume de teatru. Anul trecut, parohia
noastră i-a publicat volumul România în
flăcări, care cuprinde articole din presa germană privind
mersul frontului în primul război mondial în România. Anul acesta, tot parohia
noastră a publicat o carte de peste 600 pagini cu Poeziile
lui
Constantin Popian. Cătălin este cel care cumpără întreg tirajul, iar cărțile le donează participanților la simpozioanele
dedicate bunicului său. Acum pregătește
un volum de proză. E o formă de a-și manifesta recunoștința față de cei ce au
trudit la construcția temeliei personalității sale.
La mulți ani, prieten drag!
*
Ajutoare și
donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare, astfel: Doamna
Doina Vasilca din București, fiică a
satului Malovăț: 300 lei; Doamna Elisabeta Leferenz din Nürnberg(Germania):
249 lei; Doamna Mema Mariana din Tr. Severin, fiică a satului Bârda, Domnul
Făiniș Marcel din Bârda și Domnul Chilom Dan din Malovăț: câte 100
lei;
Dumnezeu să le răsplătească tuturor!
*
În cursul
lunii Iulie am donat pâine credincioșilor participanți la slujbe, astfel: 6 Iul.(Malovăț):
170 pâini; 13 Iul.(Bârda): 176 pâini; 20 Iul.(Malovăț): 172
pâini; 27 Iul.(Bârda): 100 pâini. Așadar, în luna Iulie s-au donat 618 pâini. Totodată, s-a vândut pâine
enoriașilor la prețul de achiziție de 1,30
lei/buc., astfel: 6 Iul.(Malovăț): 330 pâini; 13 Iul. (Bârda): 624 pâini; 20 Iul.(Malovăț):
328 pâini; 27 Iul.(Bârda): 700 pâini.
Așadar, în luna Iulie s-au vândut 1.982 pâini.
*
În ziua de
luni, 14 iulie, am făcut o vizită la Azilul de la Ciovârnășani împreună cu Domnul Dima Vasile, epitrop, și Domnul Pătrulescu Petre. Cu acel prilej
am dus câteva lucruri de care au avut nevoie, astfel: două uși, 50 m furtun; 3 dulapuri cu rafturi și 6 neoane cu corp, de
tavan. Orice donație este binevenită!
*
La Azilul de la
Ciovârnășani ar mai fi necesare cinci uși. Acestea ar costa 7.500 lei. Am făcut comandă pentru ele. Am achitat deja 5.000 lei. Orice donație este binevenită!
*
Parohia Cernele
II din Craiova a obținut aprobare să construiască biserică. Ne-a cerut ajutor.
Acolo este preot paroh Părintele Hogea Sebastian, care desfășoară o impresionantă
activitate misionară. Mulți dintre noi își amintesc când, în urmă cu mai mulți
ani, Părintele Hogea fiind preot în Spania, a trimis în repetate rânduri
ajutoare de toate felurile enoriașilor Parohiei Malovăț. A venit vremea să-i
dăm și noi o mână de ajutor! Păi nu?
I-am virat 10.000
lei. Cineva, care nu vrea să i se știe numele, a achitat această sumă. Orice
altă donație este binevenită!
*
Plăți. În luna iulie am
efectuat câteva plăți mai mari, astfel: 10.000 lei parohiei Cernele -II (DJ)
pentru construcția bisericii; 5.460 lei tipografiei pentru cărți; 5.000
lei acont pentru cele cinci uși de
la azilul Ciovârnășani; 4.160 lei brutăriei pentru cele 3.200 pâini donate
și vândute în luna Iunie; 3.380 lei
brutăriei pentru cele 2.600 pâini donate și vândute în luna iulie; 1.044
lei furtun și dulapuri pentru azilul Ciovârnășani; 1.445 lei librăriei
pentru cărțile returnate; 784 lei impozit; 685 lei curentul
electric; 617 lei hârtie de scris; 460 lei poștei pentru colete; 419
lei plafonierele pentru azilul Ciovârnășani; 400 lei poștei pentru
timbre; 250 lei protoieriei pentru cărți; 140 lei toner pentru imprimantă; 108
lei internetul; 95 lei telefonul
și altele mai mici.
*
Excursii-pelerinaje. În ziua de marți,
19 August, parohia noastră
organizează o excursie-pelerinaj pe următorul traseu: Tr. Severin – Malovăț – Bârda – Tg. Jiu – Mănăstirea Bistrița –
Mănăstirea Horezu - Rm. Vâlcea – Mănăstirea Curtea de Argeș –
Mănăstirea- Craiova – Tr. Severin – Bârda. Costul este de 80 lei/persoană. Atenție, s-a schimbat
data anunțată în scrisorile precedente!
*
Nunți. Botezuri.
În
ziua de 19 Iulie am oficiat Taina Sf. Botez pentru Michescu Andreas, fiul
Domnului Michescu Ionuț - Andrei și al Doamnei Michescu Claudia - Petronela din Malovăț,
iar în ziua de 26 Iulie pentru Curea Yanis - Andrei, fiul Domnului
Curea Ionuț - Claudiu și al Doamnei Curea Cristina - Ionela din
Bârda. Să le trăiască! În ziua de
26 Iulie am oficiat Taina Sf. Cununii pentru Domnul Curea Ionuț - Claudiu din
Bârda și Doamna Tărăbâc Cristina - Ionela din Malovăț. Dumnezeu să
le ajute!
*
Apel. Rugăm pe
enoriașii parohiei noastre să binevoiască să participe la curățenia celor două
cimitire. Astfel, la Malovăț, acțiunea se va derula în ziua de sâmbătă, 16 August, iar la Bârda, sâmbătă, 23 August.
*
Program. În cursul lunii August
avem următorul program de slujbe: 2 Aug.(Bârda-Malovăț);
3 Aug.(Malovăț); 6 Aug.(slujbă la Bârda; pomeniri la
Malovăț, la ora 12); 9 Aug.(Malovăț-Bârda);
10 Aug.(Bârda); 12 Aug.(spovedit și împărtășit la Bârda, la biserică și în sat); 13 Aug.( (spovedit și împărtășit adulții
la Malovăț, la biserică și în sat); 14
Aug. spovedit și împărtășit copiii la Malovăț); 15 Aug. (Pomeniri la Bârda, la ora 7; slujbă la Malovăț); 16 Aug.(Malovăț-Bârda); 17 Aug.(Malovăț); 23 Aug.(Malovăț-Bârda); 24
Aug. (Bârda); 29 Aug.(Pomeniri
la Bârda, la ora 7; pomeniri la Malovăț,
la ora 8; slujbă la Schitul Topolnița); 30
Aug. (Malovăț-Bârda); 31 Aug.(Malovăț).
În restul timpului, la orice oră din zi
sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa: stanciulescubarda@gmail.com.
Sănătate și
bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu