F.M.Dostoievski și marele Lev Tolstoi (mai modestul Alexei Tolstoi aparține unei ramuri colaterale), cei doi titani ai literaturii ruse și universale (unul apolinic, celălalt dionisiac; unul olimpian și armonios, celălalt așezat pe un pisc geamăn, însă la capătul unui dum extenuant și prăpăstios; unul rebel în problematica socială, îndeosebi după criza sa religioasă, celălalt profund ortodox, dar etern neliniștit în tratarea diverselor chestiuni psiho-sociale și filosofice, deși crizele de epilepsie îl secătuiau de puteri), cei doi titani, deci, au fost contemporani, însă n-au avut șansa și plăcerea să se întâlnească în viața pământească.
Cert
este că s-au apreciat imens unul pe altul, fapt confirmat de Anna Grigorievna
Dostoievskaia, cea de-a doua soție a lui Feodor Mihailovici. În jurnalul cu
amintiri despre viața și activitatea genialului ei soț, Anna Grigorievna
descrie vizita făcută lui Lev Tolstoi, după moartea lui Dostoievski. Contele
și-a exprimat regretul că n-a stat de vorbă cu marele dispărut și, printr-o
suită de dovezi, a asigurat-o pe musafiră de statornica-i apreciere față de
opera lui Feodor Mihailovici…
Așa
cum am arătat deja, esențiala asemănare dintre cei doi mari scriitori este
următoarea: amândoi au creat capodopere pentru cultura universală și au
îmbogățit literatura pentru copii! Însă, spre deosebire de Dostoievski, care
era mai mereu presat de nevoi și hăituit de creditori, nobilul și bogatul
Tolstoi n-a izvodit doar din plăcere zeci de povești și povestiri pentru copii
(Balena, Câinele lui Iacov, Câinii
pompieri, Cei trei urși, Drumeții, Fetița și ciupercile, Elefantul,
Leul și cățelușa, Vulturul etc.), ci chiar a pus serios
umărul la înfăptuirea unor reforme educaționale și sociale, la început în
scrieri și pe moșia Iasnaia Poliana, apoi în tot imperiul, prin curajoase
scrisori adresate țarului și miniștrilor săi.
Totuși,
în pofida anvergurii lui universale, ce-i va duce faima
și prețuirea iubitorilor de cultură până în India și Japonia, marele Lev
Tolstoi nu numai că până la moartea sa în 1910 (s-a născut pe 9 septembrie 1828
la Iasnaia Poliana, gubernia Tula) nu va intra în posesia Premiului Nobel
(unele surse susțin că însuși el l-ar fi refuzat), dar – ne informează Ion
Vasile Șerban (prefațatorul volumului Sonata
Kreutzer și alte povestiri, BPT, Editura Minerva, București, 1971) – pe
data de 20-22 septembrie 1901, adică după publicarea în 1899 a romanului Învierea de către revista Niva (Ogorul), „Se dă publicității
hotărârea Sinodului de excomunicare a contelui Tolstoi”. Hotărârea rămâne în
vigoare, cu toate că celebrul scriitor și rebel se bucură de numeroase
„manifestări de simpatie de pretutindeni”...
În
replică, Lev Tolstoi scrie articolul Răspuns
la hotărârea Sinodului, unde face afirmația: „Biserica este, teoretic
vorbind, o minciună vicleană și vătămătoare; practic, un întreg șir de
superstiții grosolane și vrăjitorie, sub care dispare în întregime sensul
doctrinei creștine”.
Nerenunțând
după excomunicare la scris și la apărarea oprimaților, în anul 1902 Tolstoi
scrie țarului, cerându-i „lichidarea proprietății private asupra pământului”
(ideea economistului american Henry George, cum că „pământul nu poate fi
obiectul proprietății private”, nu numai că este intens dezbătută în romanul Învierea, dar ea chiar este pusă în
aplicare de către Dmitri Ivanovici Nehliudov, personajul principal și alter
ego-ul scriitorului, prin avantajoasele învoieli încheiate cu țăranii de pe
moșiile sale), în 1905 termină mai multe povestiri (Kornei Vasiliev, Alioșa
Gorșok, Însemnările postume ale
starețului Feodor Kuzmici), precum și articolul Toiagul verde, în 1906 apare nuvela Pentru ce? și povestirea Ceresc
și pământesc, anul următor (1907) trimite lui P.A. Stolîpin, ministrul de
Interne, o scrisoare, în care înfățișează „situația grea a poporului și
necesitatea desființării proprietății private asupra pământului” (Ion Vasile
Șerban), iar în 1910, anul plecării de acasă și al morții pe 9/21 noiembrie în
gara Astopovo, marele scriitor definitivează povestirea Hodînka, apoi – ne informează același I.V. Șerban – izbutește să
redacteze în ascuns de familie și „în prezența a patru martori-discipoli” un
testament, potrivit căruia fiica lui Alexandra, singura adeptă a tolstoismului
între cei 13 urmași, „devine legatara operelor sale, cu condiția să renunțe la
drepturile de autor în favoarea publicului”.
Asta
după ce, începând cu anul 1859, este atât de preocupat de suferințele
țăranilor, încât „elaborează proiecte pentru emanciparea iobagilor” (fără
rezultate concrete, cu toate că fuseseră aprobate de guvern), ba chiar
înființează la Iasnaia Poliana o școală (la rândul ei ineficientă), pentru ca
în anul 1871, îndepărtat o vreme de literatură, să redeschidă școala (în Jurnal va nota că-i preocupat de pedagogie ca în urmă cu 15
ani), în 1872 să redacteze Abecedarul,
ce va apare în edițiile ulterioare în milioane de exemplare, și să țină cursuri
pentru institutori, iar din anul 1874 (tot acum lucrează la Anna Karenina și inițiază o colectă
publică întru ajutorarea înfometaților) să-și continue cu aceeași dăruire
activitatea pedagogică: scrie articolul Despre
învățământul popular, un nou Abecedar
și cele patru Cărți ruse de citire.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
18 aug. 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu