Zile și nopți
Credința noastră e că întunericul zilei
crucea sfântă îl va deznoda,
dar funii tăiate, strânse-n morman,
sunt spulberate de vânt,
și noi, îmbolnăviți de răbdare,
la orice cuvânt
așteptăm însetați un destin, fără trădare
o cruce a noastră,
să ne plecăm frunțile
să ne putem închina.
Crucile puse pe umeri, prin Hristos le vom duce cu răbdare
raze sfinte din cer ne vor mângâia,
și când sânge vom avea în lacrimi,
o rugăciune, noi toți, o vom cânta
să vă dăm iertare.
Dar voi, ce mutilați privirea, îngenuncheați speranța
topiți și moartea, într-o clipă
sec, dintr-o respirație,
fără frică,
veți avea conștiința de păcătos, răstignită.
Nu știu să privesc
Nu știu să privesc
cerul căscat spre un asteroid
sternul proeminent și coastele dezgolite
copii ce abia silabisesc abecedarul
Nu știu să ascult
fraze cu filigran în promisiuni
pași apăsați în metronomul demagogiei,
ultimul țipăt ca disperare, apoi,
liniștea apei îndestulate cu un alt înecat,
Nu știu să vorbesc
mamei cu trei copii, înșelată de bărbat,
animalului rănit de bătaia stăpânului,
pământului pârjolit de arsura din secetă
ori umflat de ape fără măsură și fără timp
Nu știu să zidesc
rugăciunea la cei cu păcatul necredinței,
speranța că orbul va vedea ochii iubitei,
cuvântul luciferic ce dezleagă misterul cunoașterii!
Dar voi, toți știți
că la hora noastră, din când în când
se deslipește câte unul,
stenoza mulțimii sugrumă sângele,
trup plăpând ce abia de-a sărutat
soarele din primăveri
trup trecut peste digul dragostei nebune
germenul veșnicei roți cu naștere și moarte.
Poartă închisă
În pleoape cu răsărit de soare
spâncene cu arcuri de cer
umeri aplecați în întrebări
și tâmple pierdute în căutări,
alerg din nou spre poarta Templului
bat insistent - de un braț de ani,
să mi se deschidă, să intru doar pentru o clipă.
Vin fecioare înlănțuite în hora dorințelor încătușate
lovesc poarta cu părul despletit
bătrânii fug, nu vor să intre
dezlegarea misterului e aproape
se vede nadirul cu ochi obosiți…
dar mereu închisă-i poarta misterului.
poate sângele meu se va prelinge prin porți
iubirea mea să treacă în nemurire.
Știu, acolo sălășluiește singur
regele gândurilor neînțelese
întrebări al căror răspuns e tăcere.
Timpul meu
Așteptările mele petrecute între
timp sacru, succesiune de eternități
și timpul ce-mi respiră trupul
copil desculț alergat pe cărări cu mărăcini
povești de iubire, speranță înaripată
copil nenăscut, sufocat în dezamăgire
apoi, odihna uitării
când pendula bate sacadat fir cu fir încărunțit.
În timpul luminii
orele -s împletite cu cer și pământ
ziua cerul se scurge spre noi
și noaptea pământul ridică.
E mijlocul meu, cumplit de fragil
strat îngroșat, atât de străin mie,
e centrul vibrațiilor înăbușite
balanța dintre urât și frumos
freamătul celui hulit înveșmântat în preamărit
îndoiala ignorantului să sărute icoana.
Mi-am înșirat orele pe-o cruce înaltă
să văd mai bine
întunericul din lumina mea
și lumina din noapte,
să mângâi o clipă cerul eternității
pântecul întunericului
și ochii luminii.
E timpul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu