Hai să mai călcăm puțin în picioare cultura, că ne încurcă, ne irită, ne bâzâie pe la urechi și nu înțelegem nimic din zgomotul ăsta! Și să-i mai umilim pe creatori, să mai hărțuim niște oameni, unii ajunși la vârste venerabile după ce și-au dedicat toată viața cercetării, studiului, bibliotecii, lecturii, iluminării celor din preajma lor și... Doamne!... perpetuării unor valori ale acestui spațiu. Și-ale acestui NEAM, dacă mai mi-e îngăduit să spun asta și să folosesc firesc acest termen, că parcă n-am fi neamuri cu toții-n țara aceasta. Ci mai degrabă dușmani. Tocmai citesc prevederile OUG 89/2025 și ale Ordonanței ANAF nr. 59/2026 care prevede că, din 1 iunie 2026 toți colaboratorii care sunt plătiți în baza unui contract de drept autor (prestări servicii) au obligativitatea înscrierii în SPV și a obținerii unui certificat digital calificat pentru semnătura digitală. Deci plata se va efectua doar în baza „e-facturii” emise de fiecare titular de contract.
SPV-ul înseamnă Spațiul Privat Virtual, iar pentru cărturari, literați, erudiți, cercetători, semnatari ai unor studii și materiale în revistele literare, pentru autorii venerabili care nu au avut niciodată de-a face cu asemenea cerințe stupide, cu completarea unor formulare on-line, cu înregistrări și logări, hățișurile ghidurilor de accesare, complicate, cronofage sunt umilitoare și descurajante. Probabil se dorește ca oamenii aceștia să renunțe, să nu mai scrie, să se resemneze și astfel să nu mai fie plătiți pentru creație și cercetare. Va exista cu siguranță un blocaj în completarea acestei stufoase formularistici. Ce naiba de economie se face la buget cu asta? Câți bani se duc anual pe drepturile de autor plătite de revistele de literatură? Oare ce se poate cumpăra cu banii aceia? O mașină, o șenilă, o duzină de drone? Că la biblioteci nu mă pot gândi.
Vă spun eu: sumele primite ca drepturi de autor sunt jenante. Bani de țigări. Două-trei sute de lei pentru un material, care înseamnă documentare, acribie, lectură, muncă. Foarte multă muncă. Mă gândesc în schimb la cât de bine sunt plătite tot felul de conferințe din cadrul unor proiecte cu bani europeni pe diverse și banale teme, susținute în fața unui public neinteresat, adus cu japca în sală, care semnează o listă de prezență ca să dea la număr și care butonează telefonul în timp ce pe ecran se derulează slide-uri colorate. Și poate lectorul e obscur și n-are nicio tangență cu subiectul, iar contentul conferinței se ia de pe Internet, fără niciun fel de opreliște, fără o grilă de verificare, fără o raportare la o instanță profesională. Vorbim de sute de euro pentru câteva ore, pentru că așa prevăd ghidurile de finanțare, caietele de sarcini, anexele tematice ale cererilor de finanțare etc., etc. E doar o comparație...
Nu cred în coincidențe. Această prevedere vine la puțin timp după ce s-au ras sporurile de doctorat, după ce s-a mărit norma de predare pentru dascăli, după ce s-a tăiat din bursele studenților, după ce s-au umilit financiar veteranii de război și urmașii lor. E un fir roșu care se conturează, se vede, se ridică la suprafață, ca un munte de ură care se înalță din mare. Nu sunt coincidențe! Cultura și memoria sunt șicanate, atinse și minimalizate. Oamenii care scriu, care, prin creația lor construiesc acea armătură intelectuală a culturii noastre, sunt reduși la tăcere, sunt trecuți la „și altele” în timp ce, pe alte liste.... fondurile merg spre alte țări, spre alte interese, spre un necunoscut care ne cauzează, care ne sapă la rădăcină, care ne revoltă.
Sigur, cei care au de spus și de scris lucruri o vor face oricum, pentru că un om de cultură, un intelectual veritabil este un frumos-neliniștit care face și spune lucruri, care caută, care găsește și dă mai departe, pentru că nu poate altfel. Care, de cele mai multe ori, nu se raportează la bani. Doar că, într-o societate normală, cu o piramidă a valorilor așezată firesc, acești oameni care dau mult și cer puțin sunt puși pe treapta cuvenită. E o chestiune de salubritate socială și intelectuală. Atâta timp cât, la noi, valorile sunt șicanate și umilite, pentru că sunt tăcute, discrete, timide, în timp ce butoaiele goale dansează dezarticulat și colorat făcând zgomot în piața publică, să nu ne mirăm că ni se întâmplă lucruri. Să nu ne mirăm... Mă întreb până unde și până când tăcerea aceasta ne va fi iertată.
Dana GAGNIUC BUZURA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu