Sărbătoarea Înălțării Domnului este una dintre cele
mai vechi și mai luminoase sărbători ale creștinătății. Ea este prăznuită la 40
de zile după Paști, întotdeauna într-o zi de joi, și amintește momentul în care
Iisus Hristos S-a înălțat la cer înaintea apostolilor, de pe Muntele
Măslinilor.
În tradiția ortodoxă românească, această zi poartă
și numele de Ispas, după personajul legendar care ar fi fost martor la Înălțare
și care, potrivit credinței populare, ar fi rămas pentru totdeauna un om vesel
și bun.
Evenimentul este relatat în Faptele Apostolilor
(capitolul 1), Evanghelia după Luca, și este amintit indirect în celelalte
Evanghelii.
După Înviere, Iisus Hristos a rămas timp de 40 de
zile alături de ucenici, arătându-li-Se în repetate rânduri, vorbindu-le despre
Împărăția lui Dumnezeu și întărindu-i în credință.
Numărul 40 are o simbolistică profundă în Biblie: 40
de zile ale Potopului, 40 de ani ai poporului evreu în pustiu, 40 de zile de
post ale lui Moise, 40 de zile de post ale lui Hristos în pustie.
În ziua Înălțării, Mântuitorul i-a binecuvântat pe
apostoli și „S-a înălțat la cer”, iar un nor L-a ascuns privirilor lor.
Tradiția creștină spune că acest moment nu reprezintă o despărțire, ci
începutul prezenței Sale nevăzute în lume.
Conform tradiției apostolii au fost martori direcți
ai evenimentului; doi îngeri le-au spus că Hristos va reveni „în același fel”;
după Înălțare, ucenicii s-au întors la Ierusalim cu bucurie, nu cu tristețe;
zece zile mai târziu avea să urmeze Pogorârea Sfântului Duh, adică Rusaliile.
Locul tradițional al Înălțării se află pe Muntele
Măslinilor, unde există și astăzi o mică capelă ce amintește de acest
eveniment.
Înălțarea Domnului are o semnificație uriașă pentru
creștinism. Prin Înălțare, natura umană este dusă simbolic la cer. În teologia
creștină, omul nu mai este văzut ca destinat doar pământului, ci și veșniciei.
Sărbătoarea arată că moartea și suferința nu sunt
ultimul cuvânt. După Înălțare, apostolii primesc chemarea de a răspândi
Evanghelia în lume. Înălțarea este puntea dintre Înviere și Pogorârea Sfântului
Duh.
În România, sărbătoarea este încărcată de tradiții
populare și religioase. În această zi, credincioșii se salută cu: „Hristos S-a
înălțat!”, „Adevărat S-a înălțat!”. Înălțarea Domnului este și Ziua Eroilor.
Sunt pomeniți soldații și toți cei căzuți pentru credință și neam, la
monumente, cimitire și biserici.
În unele zone se duc la biserică ramuri de nuc, tei
sau salcie pentru a fi binecuvântate, simbolizând viața și protecția divină. Se
împart pâine, ceapă verde, plăcinte, ouă roșii, colaci și cireșe timpurii.
În tradiția populară nu se lucrează la câmp, oamenii
evită certurile, se spune că cine moare între Paști și Înălțare ajunge direct
în lumină, cerurile ar rămâne simbolic „deschise” până la această zi.
În icoanele ortodoxe Hristos este reprezentat într-o
mandorlă luminoasă, apostolii privesc spre cer, Fecioara Maria apare în centru,
simbol al Bisericii, îngerii indică direcția cerului și promisiunea revenirii
lui Hristos. Icoana nu exprimă despărțirea, ci biruința și slava.
Înălțarea Domnului nu vorbește despre un Dumnezeu
care pleacă departe de oameni, ci despre unul care transformă suferința în
speranță și pământul într-un drum spre lumină.
Este sărbătoarea în care cerul și pământul par
pentru o clipă unite. Apostolii rămân privind spre înalt, iar omul, de atunci
înainte, înțelege că destinul lui nu se termină în țărână.
Grigore
Ciascai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu