cenușa care trage cu arma
ai fost odată mort,
cu pielea tăiată în formă de stea.
ai fost numărat ca vitele și orătăniile din curți,
te-au împins spre duș —
și din țevi n-a curs apă,
doar cercul morții, cu dinți de abur și scrum.
și-acum?
acum ești tu cu degetul pe trăgaci,
și copilul de dincolo de graniță e la rând.
fără apă. fără mamă. fără ceas.
doar cuvintele tale care nu mai sunt rugăciuni,
ci fierăstraie din litere sfinte.
ai învățat să mori în germană,
dar omori în ebraică.
îți începi ziua cu „șalom”,
apoi trimiți soldați să pună suflete la blender în gaza.
ai tăcut când ți-au deschis craniul la auschwitz,
acum urli când o piatră atinge un blindat.
ai fost cenușă în aerul indiferent,
acum faci cenușă din dormitoare și băi.
cum s-a stricat memoria?
cum s-a transformat rana în obuz?
hrănești tinerii cu filmele holocaustului
și-i trimiți să facă sequel-ul.
scriptul e același:
numeri schilodiți, numeri morți,
până când ți se pare firesc.
ai devenit ce ai jurat că n-o să fii.
steaua ta nu mai luminează —
doar găurește carnea nouă a cerului.
copiii din taberele de refugiați
desenează avioane care scot foc din dumnezeu.
nu mai există înviere,
doar reîncarnare în rolul greșit.
cum s-a prefăcut memoria în mitralieră?
cum poate un supraviețuitor să bea o cafea precum călăul?
și totul în numele suferinței tale,
ca și cum suferința ar da dreptul la crimă.
dar nu dă.
suferința nu e permis de port-armă.
suferința este o rană cu aripi tăiate, nu scut nuclear.
vreau să știi că în acest poem
nu există victorie.
numai datoria de a spune adevărul,
care zguduie, supără și rănește —
tăcerea e cutia cu viermi a complicității.
într-o zi, poate, vei găsi o sârmă în propria-ți carne —
dar nu va mai fi cine să-ți spună de ce.
cenușa nu vorbește, doar te arată cu degetul
(Din volumul "Un bărbat la graniță")
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu