Poesis - Alexandru PETRIA

 

Poesis - Alexandru PETRIA

 tamponarea

apa este un mamut cu toane,

care se oprește din când în când pe autostradă,

dacă ai nevoie știi ce să faci,

e și în votcă, și în bere, și în vin, și în femei.

nu ai cum să o ignori,

cât e de blănoasă și adevărată.

dacă într-o zi mamutul va îngenunchea bolnav,

cu toată lumea tamponată în spatele lui,

noi vom coborî din mașini

și fiecare își va stoarce trupul în paharul celuilalt

Declarația zilei - Alexandru PETRIA

 

„De data asta sunt de acord cu acest om: Președintele Argentinei, Javier Milei, a anunțat într-un discurs televizat un pachet legislativ cu o soluție clară:

În cazul în care statul înregistrează un deficit și acest deficit nu poate fi eliminat în câteva săptămâni, următoarele persoane nu își vor mai primi salariile:

Președintele, vicepreședintele, toți miniștrii, secretarii de stat, subsecretarii și membrii parlamentului... Milei și-a explicat raționamentul:

„Politicienii nu au niciun stimulent să se preocupe de portofelele argentiniene, deoarece ei nu sunt niciodată cei care plătesc nota de plată... Prin urmare, acest proiect de lege va asigura că tocmai cei care provoacă daune plătesc în cele din urmă pentru ele...

Este singura soluție și la noi împotriva hoților!”

Poesis - Alexandru PETRIA

 

femeia de la carne

o întâlneam în supermarket,

vară să fie, toamnă să treacă,

cântărea carnea cu ceva din ea, parcă.

avea un zâmbet care storcea morocăneala

și o privire să-mi bată în cuie picioarele de podea

când plusam cu glume de pișicher,

era femeia de la raionul de carne,

era femeia inevitabilă care știa precis

câtă ceafă de porc să-mi felieze,

de ce am nevoie pentru chiftele,

îmi găsea și împacheta

cele mai bune fleici,

grijulia femeie de la carne.

pe nesimțite ne-am aprins unul pe altul,

iar într-o seară am dus-o la mine

și n-a mai plecat.

n-am mâncat în viața mea ce fripturi la tavă

îmi pregătește, îți frâng respirația.

”din ce fel de carne le faci, că nu-mi dau seama?”, am întrebat-o.

s-a fâțâit pe vârful degetelor

ca dansatoarele și n-a vrut să spună

femeia de la carne,

până am surprins-o tăindu-și bucăți

din sâni și șolduri și aruncându-le în tigaie.

nu i-am mărturisit că-i știu secretul,

mi-am amintit ce mi-a povestit bunicul -

femeii care-și hrănește bărbatul

îi crește cu inimă carnea înapoi

(Din volumul "Un bărbat la graniță")

Poesis - Alexandru PETRIA

 

acasă

ce-o să-i spui lui Dumnezeu

când îl întâlnești?

că ai iubit banii și casa, și mașina, și vacanțele în argentina?

sau că ai fost cineva care-și concedia angajații,

la primele probleme financiare, numai să nu scadă profitul?

ce-o să zică?

că ai fost un dobitoc? chit că ai donat bani bisericilor.

ce-o să-i spui lui Dumnezeu,

dacă n-ai fost în stare să-ți iubești cu adevărat șatenele și brunetele?

dar când ai împărțit sentințele

în sala de judecată

după voința politicienilor?

ce-o să-i spui lui Dumnezeu

când ai vindecat bolnavii după cum te plăteau?

ce-o să-i spui lui Dumnezeu

fiindcă ți-a fost frică să lupți pentru libertate?

că ai preferat războiul, numai să-ți meargă bine?

nimic, probabil.

îți vei întinde degetele să pipăi

și printre ele

aerul e plin de viața pe care ai lăsat-o să se ducă.

Dumnezeu o să tacă, poate.

tăcerea va fi lucrul

cu care ești singur acasă

Poesis- Alexandru Petria

 

ca să nu se strice

am uitat furtunul roșu cu apa din grădină deschis

și-o să ude până o să se plictisească,

ceasurile merg, că e jobul lor,

o să constate cu mecanismele dacă rămân în urmă,

timpul e în buburuzele de praf de pe statui,

freza stomatologului se învârte în gol

cât o s-o lase curentul din prize,

facturile automate sunt emise și iar emise,

fără să fie plătite.

fie ce-o să fie, frigiderul își cască ușa

și începe să mănânce tocănița,

ca să nu se strice

rușinea după om

avea între 30 și 40 de ani, și-a dat jos pantalonii

și s-a răhățit în boscheții de lângă alee.

numai cine n-a vrut sa-l vadă nu l-a văzut, dar au roșit putini.

nu era primul, a devenit deja ceva asemănător ștergerii pe buze

cu o batistă de hârtie, cu linsul unei înghețate.

în sala de judecată, unul care și-a ucis nevasta ține sa demonstreze

că e un tip milos, fiindcă a ucis-o numai dintr-o lovitură

și nu i-a despicat trupul cu cuțitul, ca la un crap, pe o masă.

un politician corupt merge tot cu capul sus în studiourile tv, nu roșește.

un influencer răstoarnă cuvintele și faptele

despre un șut controversat la fotbal sau o tamponare între două mașini,

de pe-o parte pe alta, precum micii la jar,

să fie mulțumit cel care-l plătește.

n-are rețineri.

într-o zi legiștii n-or să mai găsească rușinea,

o să creadă că e o legendă urbană.

de acum încolo intrăm unii în alții

bocanc după bocanc, plini de noi înșine.

viermii vor spune:

în sfârșit, au ajuns și ei de-ai noștri.

Alexandru PETRIA

Poesis - Alexandru PETRIA

 

cenușa care trage cu arma

ai fost odată mort,

cu pielea tăiată în formă de stea.

ai fost numărat ca vitele și orătăniile din curți,

te-au împins spre duș —

și din țevi n-a curs apă,

doar cercul morții, cu dinți de abur și scrum.

și-acum?

acum ești tu cu degetul pe trăgaci,

și copilul de dincolo de graniță e la rând.

fără apă. fără mamă. fără ceas.

doar cuvintele tale care nu mai sunt rugăciuni,

ci fierăstraie din litere sfinte.

ai învățat să mori în germană,

dar omori în ebraică.

îți începi ziua cu „șalom”,

apoi trimiți soldați să pună suflete la blender în gaza.

ai tăcut când ți-au deschis craniul la auschwitz,

acum urli când o piatră atinge un blindat.

ai fost cenușă în aerul indiferent,

acum faci cenușă din dormitoare și băi.

cum s-a stricat memoria?

cum s-a transformat rana în obuz?

hrănești tinerii cu filmele holocaustului

și-i trimiți să facă sequel-ul.

scriptul e același:

numeri schilodiți, numeri morți,

până când ți se pare firesc.

ai devenit ce ai jurat că n-o să fii.

steaua ta nu mai luminează —

doar găurește carnea nouă a cerului.

copiii din taberele de refugiați

desenează avioane care scot foc din dumnezeu.

nu mai există înviere,

doar reîncarnare în rolul greșit.

cum s-a prefăcut memoria în mitralieră?

cum poate un supraviețuitor să bea o cafea precum călăul?

și totul în numele suferinței tale,

ca și cum suferința ar da dreptul la crimă.

dar nu dă.

suferința nu e permis de port-armă.

suferința este o rană cu aripi tăiate, nu scut nuclear.

vreau să știi că în acest poem

nu există victorie.

numai datoria de a spune adevărul,

care zguduie, supără și rănește —

tăcerea e cutia cu viermi a complicității.

într-o zi, poate, vei găsi o sârmă în propria-ți carne —

dar nu va mai fi cine să-ți spună de ce.

cenușa nu vorbește, doar te arată cu degetul

(Din volumul "Un bărbat la graniță")

Poesis - Alexandru PETRIA

 ca să nu crape un cuplu

are nevoie de-un pat care nu scârțâie

și nici nu tace, de șoapte și mușcături

și înjurături cu sens

are nevoie de rufe murdare

spălate împreună la 2 noaptea,

când lumea e cu ochii puși pe somn,

iar ei se ceartă pe detergent

cu mâinile împreunate în clăbuci

are nevoie de-o sinceritate

de-ți jupoaie obrazul

și-l lipești la loc cu săruturi cum se nimeresc.

să-și împărtășească rușinile fără rușine.

și de umor.

până la revărsatul paharului.

să râdă când plouă pe lângă horn în casă

și roata mașinii face pană

fix la plecarea în concediu.

are nevoie să nu viseze perfecțiunea,

fiindcă ea e când o târfă,

când o ușă batantă a morții.

și da, să se ierte.

nu o dată.

de atâtea ori,

încât iertarea să devină un fel de limbaj

fără cuvinte.

să-și spună

"rămân"

chiar de le-ar fi mai simplu să plece

(Din volumul "Un bărbat la graniță")

Poesis - Alexandru PETRIA

 

Declarația zilei - Alexandru Petria

 „Văd că cei din Ucraina sunt disperați și încearcă cu tot dinadinsul să atragă în război un stat NATO. Și pe cine? Pe cel mai irațional, mai isteric și incult, cu politicienii praf și pulbere. Mă refer la România, unde prinde pătimaș orice manipulare, ca bibanii la rama!”

Poesis - Alexandru Petria

 

vântul nu sună la ușă

de ce nu suni la ușă vântule,

dacă vrei să intri în living?

dacă vrei să-mi încurci gândurile

cu sfori de frig și hârtii de pe trotuar?

dacă vrei să mă răcesc

ca o sticlă cu apă pusă în frigider?

dacă-mi iei patul, unde o să dorm?

nu putem să ne înțelegem cumva,

s-o ducem împreună?

sună măcar, să te văd pe vizor

și să mă pregătesc.

până la urmă, acum vântul n-a intrat,

doar a încercat clanța,

cum ascultă doctorul trosniturile unui trup

înainte să spună diagnosticul familiei.

din camera cealaltă se aude frigiderul,

muncește mai mult decât mine pentru viitor

partea nevăzută a lunii

când intri la școală pierzi ce ai fost,

cu prima iubită pierzi iar ce ai fost,

la nașterea întâiului copil ce ai fost ai fost,

la moartea persoanelor foarte apropiate

te resemnezi că a fost cât a fost,

cât fost mai încape să merite să fii?

(din volumul Un bărbat la granița)

ALEXANDRU PETRIA