”Nicolae Iorga și seducția fascismului italian” de Georgiana Țăranu – între admirație ascunsă, atitudine critică și geopolitică actuală

Istoriografia de azi, de fapt din ultimii ani, suferă de o recrudescență a tezismului istoriografic de tip propagandistic, ca în perioada comunistă. Noul val de istorici confundă metodologia istorică cu morala curentă. Tot mai mulți istorici, antrenați de granturi și proiecte finanțate, țin cu tot dinadinsul să facă exces de zel în a critica subiectul cercetat din perspectiva istoriei contrafactuale. A devenit o modă a anistorismului cercetarea unui subiect sau a unui eveniment istoric din perspectiva prezentului, fapt ce încalcă normele metodologice clasice ale istoriografiei, însumate în celebra lucrare a lui Jerzy Topolski. Tot mai mulți tineri istorici, ca să-și justifice granturile sau pentru a avea succes în cariera universitară, fac compromisuri metodologice, scriind în maniera istoricilor comuniști din anii ’80, după modelul lui Fătu, Spălățelu, Mușat sau Ardelean. Limbajul critic se aseamănă, ca și abordarea cu ”mânie proletară” a subiectului supus demitizării.

Georgiana Țăranu readuce în atenție una dintre ”rămășițele” cele mai incomode ale biografiei intelectuale românești, adică admirația manifestă a lui Nicolae Iorga pentru Mussolini și pentru regimul fascist italian. Autoarea face aceeași greșeală a istoricilor stipendiați de anumite institute care au titlu ”de istorie”, dar, de fapt, fac propagandă și ideologie, promovând o istoriografie incorectă și în manieră contrafactuală, încălcând grav metodologia, făcând confuzia între „durata scurtă” și „durata lungă” bine creionate de Școala Annalelor. Georgiana Țăranu practică un ”limbaj de lemn istoriografic” în subsidiar, amintind la a treia propoziție cuvântul „fascist” și încercând să-l reducă pe marea personalitate istorico-culturală și politică Nicolae Iorga la un „bătrânel senil”, sedus de fascismul italian. De fapt, autoarea pune marele istoric într-un ”pat al lui Procrust” și îl limitează la perspectiva de a fi empatic cu un Mussolini care, în anii ’20 sau ’30, nu era același cu cel din 1938–1945. În viziunea ”certăreață” a autoarei, Iorga ar fi trebuit să știe, înainte de a fi asasinat în noiembrie 1940 de o brigadă teroristă emanată din Pactul germano-sovietic Ribbentrop-Molotov, că Mussolini va deveni aliatul lui Hitler în război și va participa la Holocaust. Să-l descrii pe Iorga prin prisma contrafactuală a prezentului ai știrbit economia cărții și a încălcat regulile unei istoriografii obiective, sine ira et studio. Influența curentului ”woke” destructurează azi istoriografia serioasă, devenind prea subiectivă și prea ancorată în tezele prezentului.

În volumul ”Nicolae Iorga și seducția fascismului italian” (Ed. Humanitas, 2025, din păcate cartea este prost legată și filele se dezlipesc din carte ceea ce încurcă lectura), autoarea construiește o teză concisă și documentată doar pe o trăsătură de caracter a marelui istoric român, care a fost mult mai complex prin scrierile și activitatea sa decât îl vede autoarea. A reduce pe Iorga la o cutumă a seducției legate de Italia lui Mussolini înseamnă, de fapt, a nu fi înțeles marea personalitate cu multiplele sale valențe care a fost Iorga, întemeiatorul naționalismului cultural și diplomatic românesc. E clar că la Georgiana Țăranu nu avem de-a-face cu o simpatie anecdotică, ci cu o atitudine complexă, modelată atât de convingeri personale, cât și de calcule geopolitice prezente, fără să țină cont de rolul public pe care Iorga l-a jucat până la sfârșitul vieții. În viziunea autoarei, Iorga trebuia să fie ”profet” ca să înțeleagă ce dorea Mussolini în 1928 pentru 1940 sau 1944, tocmai în plină epocă de ascensiune și elogiu adus chiar de mari jurnaliști ai vremii și de oameni politici occidentali, în frunte cu Churchill.

Prin muncă arhivistică și o utilizare judicioasă a presei contemporane și a literaturii de specialitate, Țăranu demontează cu entuziasm „muncitoresc” portretul hagiografic al lui Iorga — statuia intelectuală suficient de comodă pentru a omite ambiguitățile morale ale epocii. Cartea reintroduce „dimensiunea umană” a istoricului, totuși nu pentru a-l demoniza, ci pentru a explica cum autoritatea sa academică și publică a făcut posibile sau cel puțin respectabile anumite simpatii politice care astăzi par inacceptabile. Țăranu nu înțelege că o personalitate ca Iorga, cu multiple fațete de acțiune, putea, prin apropierea de Italia lui Mussolini și prin înțelegere cu Casa Regală de la București și cu ministerul de război român, să contracareze apropierea dictatorială italiană față de revizionismul german și maghiar. Iorga a înțeles perfect logica geopolitică a timpului său și, după instaurarea dictaturii regale în 1938, când Mussolini evident a pactizat cu Hitler și revizionismul german/maghiar, a devenit un critic al Italiei fasciste, dar fără să închidă toate porțile de legătură tocmai din interes patriotic, pentru a bloca revanșismul maghiar privind Ungaria. Însă autoarea, în entuziasmul său cotidian, îl abordează pe Mussolini ca o activistă civică de la un ONG din 2025, total incorect din punct de vedere al metodologiei istorice.

Analiza Georgianei Țăranu este totuși pertinentă în două direcții principale. Prima: documentarea. Fragmentarea și selectarea atentă a surselor primare relevă nu doar declarații elogioase la adresa lui Mussolini, ci și gesturi și poziții care, puse în context, arată o consonanță între admirația personală și interesele strategice pe care le promova Iorga. A doua: contextualizarea politică. Autoarea argumentează convingător că pragmatismul geopolitic — dorința de a asigura României un loc stabil într-un tablou european tot mai instabil — a prevalat adesea asupra unei aderențe doctrinare ferme. Pentru Iorga, Mussolini a reprezentat nu numai un model autoritar, ci și un actor care părea capabil să restabilească ordine și influență într-un moment critic. Totuși, după o înșelegere parțială, dar nu totală a subiectului abordat, Georgiana Țăranu reușește în ”concluziile” cărții să-l ”certe” pe Iorga, ca o ”gospodină în bucătărie”, pentru că nu a fost virulent antifascist și împotriva lui Mussolini. Avant la lettre? Nici măcar profeții nu știau ce avea să urmeze după 1938, dar Iorga ar fi trebuit să știe — e o abordare contrafactuală și neconvingătoare.

Volumul este plin de reproșuri la adresa lui Iorga din partea autoarei, care deranjează cursivitatea cărții. Stilul acesta „certăreț” strică coerența lecturii și analiza subiectului. Păcat. Țăranu tinde uneori către o lectură deterministă – de un structuralism ideologic rămas moștenire după 1989. Anumite afirmații izolate sunt mobilizate pentru a susține o concluzie generală despre „seducția” lui Iorga, în vreme ce nuanțele sau pozițiile critice sporadice primesc uneori o atenție inferioară. Această orientare selectivă a surselor favorizează imaginea unei admirații relativ constante, când, probabil, raportul lui Iorga cu fascismul italian a cunoscut nuanțe, ezitări și adaptări în funcție de conjunctură. Lipsa unei comparații sistematice cu alți intelectuali europeni contemporani limitează, de asemenea, capacitatea lucrării de a încadra fenomenul într-un tipar transnațional al relațiilor dintre elite culturale și regimuri autoritare. Tonul critic al autoarei are, în același timp, virtuți dar mai ales limite. Meritul ei ține de moda demitizării de azi, de a pune sub semnul întrebării tradiția hagiografică, dar, din păcate, trece prea dur în registrul moralizator, ceea ce poate diminua complexitatea analizei istorice pe care o revendică. Importanța lucrării Georgianei Țăranu rămâne, însă, în primul rând documentară și arhivistică. Ea deschide o fereastră necesară către responsabilitatea intelectualilor în spațiul public și afirmă necesitatea reexaminării miturilor naționale, dar nu evită, din păcate asemenea colegilor de generație, anistorismul și istoria contrafactuală. Studiul are valoare parțială pentru istorici și generală pentru publicul larg necultivat istoriografic și interesat de dinamica ideilor politice în România interbelică. Autoarea îl plasează pe Iorga în lumina contradictorie a timpului său, cu o proiecție din actualitatea de azi, fapt ce face lucrarea citibilă, ca o carte de vacanță și ne invită să vedem figura sa nu ca pe o statuie imuabilă, ci ca pe un personaj cu motivații, concesii și limite. S-a exagerat „tiranofilia” lui Iorga după întâlnirile cu Mussolini. Iorga dorea strângerea legăturilor culturale cu Italia.

”Nicolae Iorga și seducția fascismului italian” este deci o carte scrisă în stilul noului val istoriografic, care face compromisuri ideologice pentru tezismul diurn al prezentului. Este bine documentată și provocatoare, prea populară, dar limitată în analiză. Nu închide discuția, dar obligă la o replantare a întrebărilor privind rolul intelectualilor în politicile publice și despre cum admirațiile personale pot deveni, prin influență și poziție, vectori ai unor legitimități politice problematice. Autoarea pare că îl admiră în secret pe Iorga, dar, public, pentru a fi la modă cu noul trend demitizant din istoriografie (în genul lui Boia), îl prezintă ca sedus de Mussolini pe marele istoric la circa trei-patru fraze. Georgiana Țăranu nu a avut curaj să spună adevărul întreg despre Iorga, lăsându-se ”sedusă” și ea de anumite fragmente din editorialele marelui istoric din ”Neamul românesc”. Iorga e mult mai mult decât apare în carte. Iar Iorga a înțeles primul că Mussolini e un pericol prin renașterea revizionismului pentru integritatea României; de aceea s-a lăsat „sedus” ca să blocheze ”norii negri” ai pericolului. În 1938 Iorga a întors foaia pentru că deja știa ce urma, dar a lăsat o portiță deschisă de colaborare… pentru a salva unitatea României, lucru ce nu vrea să înțeleagă tânăra istorică. Desigur, din opera lui Iorga s-au inspirat corifeii naționalismului interbelic în frunte cu Codreanu, pe care Iorga îi invidia, ca un profesor gelos pe elevii săi, dar asta nu înseamnă că Iorga a fost un…Codreanu.

Autoarea, din păcate, nu a analizat – cu acribie – pe deplin personalitatea complexă a lui Iorga, așa cum au făcut-o, cu alte nuanțe, unele lucrări de acum 60 de ani, cum ar fi cea a lui Pamfil Șeicaru. Pare pentru cititorul avizat, că autoarea și-a făcut publicitate lovind cu ciocanul în statuia istoricului pe principiile ideilor de azi, care, desigur, nu vor mai fi la fel mâine. De aceea, pentru a nu denatura adevărul istoric, este nevoie de o critică istoriografică modernă, care să-i facă pe istorici să înțeleagă că nu sunt jurnaliști sau propagandiști plătiți după modelele trecătoare ale timpului de azi. Iorga nu a fost un personaj comod – era coleric de multe ori și foarte complicat ca om – dar merită măcar să fi obiectiv, în spiritul adevărului epocii de atunci, când scrii o biografie despre patriarhul istoriografiei românești.

Ionuț Țene