Amăgiri cu nobili

 

                                      de Gheorghe Pârja

Multe ni s-au întâmplat în democrația noastră, cam luate de la alții, și încă nu am reușit să le dăm, în bine, un lustru de originalitate. Pe lângă instituțiile statului, pe care le-am încropit din mers, am avut parte de importuri năstrușnice. Care, din păcate, au prins la mulți români. Naivitatea a fost o capcană de tot hazul. Cu mulți ani în urmă, am primit în cutia poștală o scrisoare prin care mi se propunea să devin academician. Era o îmbulzeală de termeni, erai lăudat fără a fi cunoscut de cineva, iar semnătura era indescifrabilă. Textul era redactat în limba română, dar autorul care făcea academicieni prin poștă avea reședința undeva în America. Se promiteau privilegii de vânt, precum ar fi promisiunea că tu, posesorul unei cutii poștale din România, vei figura în analele unei universități de peste Ocean, cu titlul de academician. Ți se promitea o diplomă cu chenar aurit și o coroană precum a împăraților romani. Evident, trebuia să achiți o sumă de bani, în dolari. Nu era o sumă foarte mare. Vreo trei sute de dolari pentru a deveni academician.

Fenomenul a avut adepți și în Baia Mare, au plătit banii ceruți, au primit diploma și se priveau în oglindă cât de mult s-au schimbat de când au devenit academicieni cu (de) hârtie. Am văzut și eu o asemenea dovadă, iar posesorul ei chiar jubila într-un fel anume. Adică omul nu era precum sunt eu, un simplu cetățean, care nu am căzut în plasa acestei vulgarități din tranziția românească. Am scris un editorial despre academicienii de hârtie și l-am supărat serios pe posesorul diplomei cu chenar aurit. Coroana, precum a împăraților romani, nu a mai ajuns pe malurile Săsarului. Ce s-a întâmplat cu atestatul cumpărat cu câțiva dolari? Exact ca în poezia lui Mihai Ursachi. Un om din Maramureș avea o hârtie și nu i-a folosit la nimic. Timpul s-a scurs, fenomenul credeam că a trecut în uitare. Dar câteodată, prostia, și din uitare se trezește.

A apărut, recent, pe ecranul realității românești, afacerea cu nobili. Dacă ungerea academică presupunea, în tăcere, o oarecare pregătire a posesorului cutiei poștale, nobilii nu este neapărat să știe multă carte. Impostura are față umană și s-a pus în umbra unei prestigioase instituții muzeale. Prin intermediul unei scrisori, românilor li se promite un document care să ateste apartenența la o familie nobiliară, care să le ofere dreptul de a revendica o moștenire. Nici chiar așa! Toate sunt făcute pentru o sumă de bani. Șarlatanii au luat drept garant Muzeul Național de Istorie. Prestigioasa instituție a reacționat rapid. Reprezentanții ei și-au informat publicul despre situația creată, și nu are nici o legătură cu viclenia escrocilor. Care se recomandă pompos că sunt reprezentanții unei instituții din subordinea muzeului. Semnătura este de tot hazul, cine pricepe. Și vă rog să-l luați ca o ticăloasă impostură.

Auzi, să semnezi un document în numele Arhivei Naționale a Nobilimii Românești! Nu este posibil ca o persoană, ori mai multe, să-ți dea un hrisov prin care să te facă nobil. Bun, naivii pot fi păcăliți cu o hârtie. Dar ca acea hârtie să-ți dea dreptul la moșteniri, este prea de tot. Nu cred că escrocheria ar fi avut trecere în fața instituțiile statului. De unde moșteniri, dacă nu ai avut nimic neam de neamul tău. Multe mi-am închipuit că se pot întâmpla în lumea asta. Dar afaceri cu nobili, nu credeam că se pot inventa. Spre tot hazul istoricilor, dar nu numai al lor. Care știu bine care a fost ritualul înnobilării. Măcar rege să fi fost cel care dă hrisovul. Eu am tratat șarlatania cu toată seriozitatea. Deoarece moșteniri fictive s-au făcut. S-au dat păduri, alte proprietăți, în baza unei adeverințe. Și șmecherii au rămas cu ele.

Nu toți, că unii au fost dezvăluiți. Jocul cu diplome nobiliare a fost și pe la noi. Și mie mi s-a propus, dar le-am spus că nobilii adevărați au rămas în istorie. Noi avem un document de necontestat. Este vorba despre documentata operă a academicianului Ioan Mihaly de Apșa. De aici încolo este amăgire istorică. Oricum, mare atenție la afacerea cu nobili din timpul prezent. Că ea, afacerea poate fi răsfrântă în păduri, ori castele. Cum au mai fost. În vremea de astăzi nu se face negoț cu nobili. Eu îi respect, nespus de mult, în istorie. Iar în istoria Maramureșului cu atât mai mult. Poate vine Inteligența Artificială și va imita semnături regale. Am scris acest text deoarece printre hârtiile mele am aflat scrisoarea din cutia poștală care îmi propunea să fiu academician. Doamne ferește! Dar am găsit și lista făcută de un om din preajmă cu cei care erau sortiți amăgirii de a fi declarați nobili. Unii au căzut în capcana ridicolului. Vorba mamei: mare-i grădina Domnului!

Din fericire eu am ocolit această neplăcută ipostază. Citisem cartea istoricului Alexandru Filipașcu, „Istoria Maramureșului” apărută în 1940, anul Diktatului de la Viena. Și am fost la deschiderea Centrului documentar al Nobilimii Române Maramureșene, de la Vișeu de Sus, edificiu înființat de celebrul tenor Ion Piso și Livia Piso-Filipașcu, fiica istoricului omorât la Canal, în preajma Crăciunului anului 1952. Așa am aflat adevărul despre nobilii maramureșeni.