O întâlnire onirică între Sandu Eneț și Dimitrie Cantemir
Sandu zâmbi amar.
— Uneori, mai puțin decât ar trebui.
— Atunci progresul tehnic nu înseamnă neapărat progresul spiritului.
— Ați rostit o idee pe care ar trebui s-o consemnez în cartea mea.
— Scrie-o! Dar să nu uiți că tehnica este slujitoarea omului, nu stăpâna lui.
Deodată, lumina globului se stinse. În locul ei apăru o sală imensă, asemenea unui tribunal. Pereții erau acoperiți cu cărți, iar în centrul încăperii se afla un jilț.
O voce misterioasă răsună:
— Dimitrie Cantemir, ridică-te! Ești chemat în fața tribunalului istoriei!
Sandu tresări. Din umbră apărură personaje îmbrăcate în haine din epoci diferite: cronicari, domnitori, cărturari și istorici.
Unul dintre ei rosti:
— Ești acuzat că ai părăsit Moldova și ai dus nădejdea eliberării sale în mâinile țarului Rusiei!
Altul adăugă:
— Ești acuzat că ai făcut o alegere politică ale cărei consecințe au fost dramatice!
Cantemir rămase drept.
— Nu neg alegerea mea. Dar cer să fie judecată și epoca în care am trăit.
Vocea tribunalului întrebă:
— Ce ai oferit poporului român?
— I-am oferit cărți. I-am oferit o mărturie despre trecutul său. Am scris despre limba lui, despre obiceiurile sale, despre geografia și istoria Moldovei. Am încercat să demonstrez că avem rădăcini și că aceste rădăcini nu trebuie uitate.
— Și dacă ai greșit?
— Atunci greșeala mea să fie cercetată, nu ascunsă. Dar să nu fie aruncată peste întreaga mea operă.
Sandu simți că trebuie să intervină.
— Onorată instanță, în calitate de scriitor venit din viitor, solicit ca Dimitrie Cantemir să fie judecat în totalitatea personalității sale. Un om poate greși politic și totuși poate fi un creator de geniu. Opera sa nu trebuie confundată în întregime cu decizia sa politică.
Tribunalul tăcu. Apoi o voce feminină, cristalină, răsună de undeva de sus:
— Literatura este memoria care nu acceptă condamnarea definitivă a omului.
Pe pereți apărură portretele lui Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Rebreanu și Blaga. Toți păreau să privească spre Cantemir.
Vocea rosti:
— Dimitrie Cantemir este achitat de uitare și condamnat la nemurire!
În acel moment, cărțile începură să lumineze.
Când tribunalul dispăru, Sandu se trezi din nou în salonul conacului. Cantemir îi turnă un pahar de vin.
— Spune-mi, scriitorule, ce vei scrie despre mine în istoria literaturii române?
Sandu își privi gazda.
— Voi scrie că ați fost una dintre cele mai complexe personalități ale culturii române. Un om care a depășit hotarele provinciei și a intrat în dialog cu marile idei ale Europei. Voi vorbi despre Istoria ieroglifică, despre Divanul, despre Descriptio Moldaviae și despre Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor.
— Și despre alianța cu Petru?
— Nu o voi ascunde. Voi spune că a fost o opțiune politică riscantă, determinată de contextul epocii, care a avut consecințe dramatice. Dar voi încerca să înțeleg și motivațiile ei.
Cantemir aprobă din cap.
— Așa trebuie scrisă istoria. Cu adevăr, nu cu răzbunare. Cu discernământ, nu cu ură.
Sandu se ridică.
— Măria Voastră, trebuie să mă întorc. Am o carte de terminat.
— Toți oamenii au câte o carte de terminat, spuse Cantemir. Unii o scriu pe hârtie, alții o scriu prin faptele lor.
Apoi se apropie de o fereastră și privi cerul.
— Înainte să pleci, vreau să-ți dau un sfat. Să nu scrii niciodată despre un scriitor fără să-i citești sufletul. Biografia poate explica opera, dar numai opera dezvăluie uneori adevărata dimensiune a omului.
Îi întinse un manuscris.
— Ia-l!
Sandu îl primi cu emoție. Pe prima pagină scria: „Pentru cel care va veni după mine, să nu uite că timpul trece, dar ideile rămân.”
— Ce este acesta? întrebă scriitorul.
— Un manuscris pe care nu l-am scris încă.
Sandu rămase încremenit.
— Cum adică?
Cantemir zâmbi enigmatic.
— În lumea timpului, uneori viitorul își trimite gândurile în trecut.
Un zgomot puternic se auzi în depărtare. Ferestrele începură să vibreze. Sfeșnicele se stinseră unul după altul. Manuscrisele se ridicară în aer, iar globul pământesc se învârti cu o viteză amețitoare.
— A venit vremea să pleci! strigă Cantemir.
— Dar cum mă întorc?
— Prin aceeași poartă prin care ai venit. Vântul istoriei nu duce niciodată omul întâmplător. El îl duce acolo unde are ceva de învățat.
Sandu simți din nou suflul puternic. Camera se roti în jurul lui, conacul dispăru, iar glasul lui Cantemir se auzi tot mai îndepărtat:
— Nu uita! Istoria nu este trecutul mort, ci prezentul care își caută explicațiile!
Apoi totul se întunecă. Se trezi brusc la biroul său. Lampa cu abajur verde era aprinsă. Ceasul arăta ora douăsprezece și cinci minute. Afară, vântul se potolise. Sandu se ridică uluit.
— Doamne! A fost un vis?
Privi spre ușă. Era închisă.
Pe birou, manuscrisul său rămăsese deschis la capitolul despre Dimitrie Cantemir.
Dar ceva nu era în regulă. Pe marginea paginii se afla o foaie veche, îngălbenită, cu scrisul înclinat al unei mâini necunoscute. O luă tremurând.
Pe ea scria: „Pentru Sandu Eneț, călătorul din viitor. Să nu uiți că un om poate fi învins de împrejurări, dar opera sa poate învinge timpul. Dimitrie Cantemir.”
Sandu se așeză încet pe scaun.
Își frecă ochii. Poate că era încă sub influența visului. Deschise calculatorul și căută data morții lui Cantemir. 21 august 1723. Apoi privi foaia. Era datată 1723. Scriitorul rămase multă vreme nemișcat.
În cele din urmă, deschise documentul și șterse câteva rânduri din capitolul său. În locul lor scrise:
„Dimitrie Cantemir nu poate fi redus la controversa unei opțiuni politice. El trebuie înțeles ca o personalitate a Renașterii târzii răsăritene, ca un spirit enciclopedic care a făcut legătura între cultura română și universalitatea europeană. În judecarea sa, istoricul literar trebuie să păstreze echilibrul dintre exigența adevărului și înțelegerea contextului istoric. Căci opera unui scriitor nu se măsoară numai prin deciziile omului, ci și prin ideile pe care acesta le lasă posterității.” Se opri. Apoi adăugă o ultimă frază: „Am înțeles, în această noapte, că timpul nu este o linie dreaptă, ci o bibliotecă în care trecutul, prezentul și viitorul își împrumută reciproc lumina.” Închise calculatorul și privi portretul lui Cantemir. Pentru o clipă, i se păru că domnitorul zâmbește.
Epilog – Manuscrisul care nu trebuia să existe
Dimineața, Sandu se trezi cu o senzație de oboseală, dar și cu o limpezime neobișnuită a gândurilor. Își făcu o cafea și reveni la birou. Foaia îngălbenită se afla tot acolo. O întoarse pe partea cealaltă. Spre uimirea lui, descoperi un text scris cu cerneală brună: „Am văzut în globul timpului un om care va scrie cândva istoria literaturii noastre. Va veni la mine într-o noapte, purtat de vântul veacurilor. Îmi va reproșa alianța cu țarul Petru, dar va înțelege că niciun om nu poate trăi în afara timpului său. Îi voi spune că adevărata libertate începe în mintea celui care gândește.” Sub text era o semnătură: Dimitrie Cantemir.
Sandu simți un fior. Cum putea Cantemir să fi scris despre întâlnirea lor înainte ca ea să se petreacă? Se ridică și privi pe fereastră.
Un porumbel alb se așezase pe pervaz. Avea prins de picior un fir subțire de pergament. Sandu deschise fereastra și desfăcu mesajul. Pe el se aflau doar șapte cuvinte: „Istoria nu se termină niciodată. Noi o continuăm.” Scriitorul zâmbi. Se întoarse la manuscris și începu să scrie. Dar, înainte de a continua, privi din nou portretul lui Cantemir și rosti încet:
— Măria Voastră, aveți dreptate. Poate că istoria nu este ceea ce s-a întâmplat, ci ceea ce reușim să înțelegem din ceea ce s-a întâmplat.
În acel moment, ceasul de perete bătu de douăsprezece ori. Sandu înlemni. Era din nou miezul nopții.
De dincolo de ușă se auzi un ciocănit. Cioc! Cioc! Cioc!
Scriitorul zâmbi, se ridică și întrebă:
— Cine este?
De data aceasta, răspunsul veni limpede, fără nicio ezitare:
— Sunt viitorul. Am venit să discutăm despre Eminescu!
Și vântul istoriei începu din nou să bată...
Al.Florin Țene
