(Poem-romanul
noii încercări de salvare a omenirii)
În înălţimi fără sfârşit
unde impulsu-i somnolent,
căci spaţiu-n timp şi viceversa
futile-s pentru veşnicul prezent,
pe tronul slavei necuprinse
Atotputernicul stătea
- Lumină genitoare de lumină –
şi ochiul vocii Lui spre Fiu căta:
- Iubite Fiu, ani două mii
adânc Pământul l-au brăzdat
cu felurite omeneşti stihii
de când obolul Ţi l-ai dat
în chinuri şi moarte pe cruce
ca să revină-ntreg rotundul
la preadamicul statut –
dar una-i forma şi-alta fondul!
Privind la furnicarul pământesc
în goană după pieritor,
uşor constaţi că oamenii cam toţi
nu vor să ştie-n viaţă rostul lor.
Nu vor să ştie că iubirea
şi pocăinţa-s pentru ei salvare,
ci umblă cu tertipuri în speranţa
c-o milă-ntâmplătoare-i calea de scăpare
din a infernului în clocot smoală –
acel subţire fir de ceapă
cu care îngerii vor încerca
pedeapsa grea s-o facă mai domoală...
Vai de perfidul ce-n viaţă
plăcerii i-a fost rob supus,
dar care are cutezanţa
să umble cu nasul pe sus!
Ba chiar să-i ia la rost pe alţii,
mai vrednici decât el prin umilinţă,
cum tot mai mulţi dintre păstori
arată-n fapte-a lor netrebuinţă.
După adamicul păcat,
nu l-am constrâns pe omul decăzut
prin aspre interdicţii sau pedepse
cleştar să redevină-n conţinut,
ci libertatea i-am lăsat-o
în viaţă drumul să-şi aleagă –
inevitabil test ce după moarte
vizeaz-o veşnicie-ntreagă.
Şi ce-a făcut ipochimenul
(istoria fiind dovadă)?
Nevrând în ruptul capului
să se îndrepte şi să creadă
că viaţa-n timp e doar popasul
pentru intensa pregătire
ca firea lui să nu mai fie
în dezacord cu-armonioasa Fire,
din efemer el şi-a făcut
a existenţei sumbră vrere,
cum Epicur se amăgea
cu fericirea dată de plăcere.
Iar pentru asta-i lup şiret
de când intrarea-şi face-n lume
- o bestie ce se îndoapă
cu legi nedrepte şi cutume –,
ca să plesnească de osânză
şi amintirea-i praf să fie,
pedeapsă binemeritată
când omu-i doar o parodie.
A zecea parte dintre oameni
(bolnavii de căpătuire)
au bani şi-averi cu mult mai multe
decât tot restul de-omenire.
Dosiţi în organisme mondiale
masonice-n esenţa lor,
elita ăstor păcătoşi
struneşte soarta maselor,
ba prin conflicte-ntreţinute
de odioase lucrături
(căderi suspecte de guverne
şi jertfa atâtor făpturi),
ba prin planificate crize
financiar-alimentare,
ca păpuşarii planetari
să treacă la măsuri ultrabarbare,
precum reducerea doar la un sfert
a populaţiei pe-ntreaga Terră
pentr-un posibil spor la alimente
şi-un mult mai riguros control în noosferă.
La modă-i azi globalizarea
cu ale ei progenituri –
dacă-nvârtelile-s globale,
şi crima e globală-n lovituri...
Mai mult decât globala poluare
ce colţii şi-i arată iar şi iar,
cruzimea, egoismul şi minciuna
fac viaţa pe Pământ să fie un calvar.
În sine omu-i o enigmă –
a răului cu binele-mpletire:
Răul nativ în el tronează
ca binele s-ajungă la-nflorire!
Fireşte că prioritatea
revine binelui
hedonic,
cu tot mai mulţi oameni convinşi
că e-n viaţă scopul tonic.
Numai o mână dintre ei
moralul bine-l mai slujesc
şi agonia prelungesc
la miliarde de mişei...
În completare la ce-am spus
e românescul meleag sfânt,
unde stă treaba ca-n balada
O apă-s toate şi-un pământ:
„Atâţia oameni s-au convins
(în ceafă când le suflă moartea)
că toate-s goană după vânt
cu năzuinţe pentru duh peltea,
cum Solomon o tot repetă
în cartea sa nemuritoare:
Lumeştile izbânzi deşarte-s toate
şi nu-i nimica nou sub soare!
Ce este a mai fost şi-a fi
- putere, bogăţie, fală –
şi pentru scopul efemer
un suflet pur este doar vorbă goală.
În lumea asta dată peste cap
la banul-zeu se-nchină tot mai mulţi,
încât privind la frământarea ei, constaţi
c-o apă şi-un pământ sunt tineri şi adulţi.
Deşi de Nietzsche nici n-au auzit
(în pragamatism a şti e de prisos),
ei azi, rupând din carnea milei pân’ la os,
pe filosoful revoltat cu mult l-au depăşit.
Ai noştri politruci, de pildă,
se-arată supraoameni la hoţii
şi-s nitzscheeni prin pofta de putere,
eternă revenire-n puşcării...
Decât belşugu-njositor –
azi sus şi mâine la răcoare,
pentru condiţia umană
e mai de preţ o viaţă oarecare
cu demnă simplitate-nseninată
prin necurmată dăruire.
Căci numai inima de alţii plină
cunoaşte-adevărata fericire!”
*
Sighetu Marmației, George PETROVAI