Întoarcerea lui Mesia (II)

(Poem-romanul noii încercări de salvare a omenirii)

 Partea I: Analiza la rece a condiţiei umane

 

În înălţimi fără sfârşit

unde impulsu-i somnolent,

căci spaţiu-n timp şi viceversa

futile-s pentru veşnicul prezent,

 

pe tronul slavei necuprinse

Atotputernicul stătea

- Lumină genitoare de lumină –

şi ochiul vocii Lui spre Fiu căta:

 

- Iubite Fiu, ani două mii

adânc Pământul l-au brăzdat

cu felurite omeneşti stihii

de când obolul Ţi l-ai dat

 

în chinuri şi moarte pe cruce

ca să revină-ntreg rotundul

la preadamicul statut –

dar una-i forma şi-alta fondul!

 

Privind la furnicarul pământesc

în goană după pieritor,

uşor constaţi că oamenii cam toţi

nu vor să ştie-n viaţă rostul lor.

 

Nu vor să ştie că iubirea

şi pocăinţa-s pentru ei salvare,

ci umblă cu tertipuri în speranţa

c-o milă-ntâmplătoare-i calea de scăpare

 

din a infernului în clocot smoală –

acel subţire fir de ceapă

cu care îngerii vor încerca

pedeapsa grea s-o facă mai domoală...

 

Vai de perfidul ce-n viaţă

plăcerii i-a fost rob supus,

dar care are cutezanţa

să umble cu nasul pe sus!

 

Ba chiar să-i ia la rost pe alţii,

mai vrednici decât el prin umilinţă,

cum tot mai mulţi dintre păstori

arată-n fapte-a lor netrebuinţă.

 

După adamicul păcat,

nu l-am constrâns pe omul decăzut

prin aspre interdicţii sau pedepse

cleştar să redevină-n conţinut,

 

ci libertatea i-am lăsat-o

în viaţă drumul să-şi aleagă –

inevitabil test ce după moarte

vizeaz-o veşnicie-ntreagă.

 

Şi ce-a făcut ipochimenul

(istoria fiind dovadă)?

Nevrând în ruptul capului

să se îndrepte şi să creadă

 

că viaţa-n timp e doar popasul

pentru intensa pregătire

ca firea lui să nu mai fie

în dezacord cu-armonioasa Fire,

 

din efemer el şi-a făcut

a existenţei sumbră vrere,

cum Epicur se amăgea

cu fericirea dată de plăcere.

 

Iar pentru asta-i lup şiret

de când intrarea-şi face-n lume

- o bestie ce se îndoapă

cu legi nedrepte şi cutume –,

 

ca să plesnească de osânză

şi amintirea-i praf să fie,

pedeapsă binemeritată

când omu-i doar o parodie.

 

A zecea parte dintre oameni

(bolnavii de căpătuire)

au bani şi-averi cu mult mai multe

decât tot restul de-omenire.

 

Dosiţi în organisme mondiale

masonice-n esenţa lor,

elita ăstor păcătoşi

struneşte soarta maselor,

 

ba prin conflicte-ntreţinute

de odioase lucrături

(căderi suspecte de guverne

şi jertfa atâtor făpturi),

 

ba prin planificate crize

financiar-alimentare,

ca păpuşarii planetari

să treacă la măsuri ultrabarbare,

 

precum reducerea doar la un sfert

a populaţiei pe-ntreaga Terră

pentr-un posibil spor la alimente

şi-un mult mai riguros control în noosferă.

 

La modă-i azi globalizarea

cu ale ei progenituri –

dacă-nvârtelile-s globale,

şi crima e globală-n lovituri...

 

Mai mult decât globala poluare

ce colţii şi-i arată iar şi iar,

cruzimea, egoismul şi minciuna

fac viaţa pe Pământ să fie un calvar.

 

În sine omu-i o enigmă –

a răului cu binele-mpletire:

Răul nativ în el tronează

ca binele s-ajungă la-nflorire!

 

Fireşte că prioritatea

revine binelui hedonic,

cu tot mai mulţi oameni convinşi

că e-n viaţă scopul tonic.

 

Numai o mână dintre ei

moralul bine-l mai slujesc

şi agonia prelungesc

la miliarde de mişei...

 

În completare la ce-am spus

e românescul meleag sfânt,

unde stă treaba ca-n balada

O apă-s toate şi-un pământ:

 

„Atâţia oameni s-au convins

(în ceafă când le suflă moartea)

că toate-s goană după vânt

cu năzuinţe pentru duh peltea,

 

cum Solomon o tot repetă

în cartea sa nemuritoare:

Lumeştile izbânzi deşarte-s toate

şi nu-i nimica nou sub soare!

 

Ce este a mai fost şi-a fi

- putere, bogăţie, fală –

şi pentru scopul efemer

un suflet pur este doar vorbă goală.

 

În lumea asta dată peste cap

la banul-zeu se-nchină tot mai mulţi,

încât privind la frământarea ei, constaţi

c-o apă şi-un pământ sunt tineri şi adulţi.

 

Deşi de Nietzsche nici n-au auzit

(în pragamatism a şti e de prisos),

ei azi, rupând din carnea milei pân’ la os,

pe filosoful revoltat cu mult l-au depăşit.

 

Ai noştri politruci, de pildă,

se-arată supraoameni la hoţii

şi-s nitzscheeni prin pofta de putere,

eternă revenire-n puşcării...

 

Decât belşugu-njositor –

azi sus şi mâine la răcoare,

pentru condiţia umană

e mai de preţ o viaţă oarecare

 

cu demnă simplitate-nseninată

prin necurmată dăruire.

Căci numai inima de alţii plină

cunoaşte-adevărata fericire!”

 

*

            Sighetu Marmației,                                                      George  PETROVAI