(Poem-romanul noii încercări de salvare a omenirii)
Partea a II-a: Revederea
Au cercetat a Cosmosului sferă
- un holograf mai mult decât precis –
unde spre ţinta stabilită
imagini curg şi curg ca-n vis.
Printr-un proces aiuritor
pentru a omului putere,
Pământul l-au văzut ca-n palmă
cu viul nesătul pe emisfere.
De-acord, apoi, că spaţiul biblic
va fi întâiul lor popas,
hotarul dintre universuri
l-au depăşit doar printr-un pas,
un pas dumnezeiesc cu-adevărat
(de-a omului ştiinţă-n veci necunoscut)
prin care existentul de dincolo de timp
ia forma consistentă a lucrului văzut.
...Şi-aşa se face că Mesia
- de-apostol Petru secondat –
porni din Nazaret la drum
de timpu-n loc părea c-a stat.
Mergeau încet, cu pasul rar,
(doi pelerini cu gândul în trecut)
şi seama nu luau la zgomotul făcut
de maşinismu-n goană spre Tartar.
Într-un târziu, cu trupurile frânte
de nevoinţa autoimpusă,
sub un măslin la poala unui munte
s-au aşezat pe ţărâna setoasă
de-a ploii caldă mângâiere,
ca să-şi mai tragă sufletul
până ce vipia-şi va împlini
îmbrăţişarea cu pământul.
Dar numai ce-au sorbit din ploşti
câte un strop de udătură
şi Tatăl nostru l-au rostit
că au văzut a lui figură
cum la iuţeală s-a-nchegat
din aerul pălit de soare –
la patru ace îmbrăcat,
Mefisto zâmbea cu candoare.
- Mă bucur, frate, de-ntâlnire,
deşi tu nu pari încântat;
să fie degajarea mea de vină,
ori modul tău mai rezervat?...
Nu pot fi altfel de cum sunt –
direct şi fără etichetă!
Propun, de-aceea, hic et nunc
să folosim altă reţetă
în adresare, ca-ntre fraţi,
nu cu majusculi de-onorare,
cu toate că-ntre noi distanţa
de-o vârstă cu eternul pare.
Dar ăsta-i numai praf în ochii
naivilor lipsiţi de haz –
antagonismu-ntre principii
nu-i pentru mâncători de praz...
În plus, văd că de data asta
vii însoţit de-un devotat,
acela care într-o noapte
de tine întreit s-a lepădat.
Dă bunul Petru să răspundă
la lovitură, dar Iisus
îi face semn şi el Îl lasă
la punct să-l pună pe intrus:
- Ia uite cine s-a găsit
pe alţii la refec să-i ia!
Taman acela ce ispita
nutreşte cu esenţa sa.
Ştii foarte bine ce stă scris
despre măsură-n sfânta Carte:
„Doar de măsura folosită
avea-va fiecare parte...”
Te bucuri paiul când îl vezi
în ochiul unuia smerit,
dar bârna din ochiul perfid
îţi pare fapt obişnuit.
După-ntâlnirea din pustie
când închinarea mi-ai propus
în schimbu-ntregului Pământ,
crezi c-ar mai fi ceva de spus?
Te-am suportat îndeajuns,
deşi prezenţa ta m-apasă.
De-aceea, verde eu ţi-o zic:
Fă bine-acuma şi ne lasă!
- Vai mie, susură Mefisto,
te-am supărat a doua oară
şi cât dorit-am revederea
pentru ce-a fost odinioară!
Din pricina acestei javre
- omul în carne şi în oase –
am cam sărit atuncea calul
cu fiţele-mi fastidioase.
Dar, trebuie să recunoşti,
c-o ispitire iscusită
e pentru crez binevenită
(prin încercări ţi-l întăreşti),
tot astfel cum e necesar
răul în lumea sublunară –
un bine curăţat de rău
ar fi banal din cale-afară...
Ca să nu ai din nou surprize
(pe om să nu contezi vreodată!),
vreau să te pun de-acum în gardă
că-i altminteri de cum se-arată.
Tocmai de-aceea şi-a făcut
din actorie-un scop în viaţă –
în sinea lui se crede geniu,
deşi-i de fapt doar o paiaţă.
Iar pentru asta ce-a făcut?
Fiind morala o povară,
cu etica a-nlocuit-o,
încât azi justu-i de ocară.
Aşijderea a procedat
cu al ştiinţei bun renume:
A decretat cu aroganţă
că totu-i relativ în lume
şi că dincolo de-a luminii
celeritate-i întuneric –
o zonă pentru cert tabú,
dar nu şi pentru ipotetic...
În dese rânduri m-am gândit
la sufletul uman, în care
fraţi siamezi de-a pururi sunt
răul şi binele-n mişcare,
şi-această desluşire am:
Pământul în rotirea lui
cunoaşte nesfârşita alternanţă
a zilei şi-a-ntunericului.
Tot astfel sufletul cunoaşte
lumini şi umbre-n clarobscur,
ce prin proporţia-ntre ele
traseaz-al caracterului contur.
Un argument la cele spuse:
La două veacuri după tine,
din Persia ameninţa
maniheismul bazele creştine.
Ei bine, în doctrina lui
profetul Mani afirma
etern conflictul bine-rău
şi-al neluminii cu lumina.
Mai vreau să spun că intuiesc
ce ţi-ai propus prin revenire
şi că pioşi cu-adevărat
rar vei găsi în omenire.
Nu vei păţi ce-ai mai păţit
la-ntâiul tău terestru zbor,
însă te paşte-nstrăinarea
din Marele inchizitor.
Fireşte, într-o nouă formă
mai crudă-n a ei rafinare,
în care omul e captiv
prin zelu-ntru civilizare.
Credinţa n-o căta-n oraşe
cu catedrale înţesate –
triste jaloane în istorii
pentru-a turismului prosperitate,
ci cat-o la acei sihaştri
ce-s bucuria Tatălui,
precum preavrednicul Ioan
din Munţii Maramureşului...
Dar când Mefisto-şi dădu seama
că nu mai este ascultat,
pe loc se făcu nevăzut –
duh neguros de noapte însetat.
Deja celeştii pelerini
atraşi de retroviziuni,
în minte refăceau traseul
pe veci marcat de mari minuni.
Sighetu Marmației, George PETROVAI