Întoarcerea lui Mesia (IV)

                                          (Poem-romanul noii încercări de salvare a omenirii)

Partea a II-a: Revederea

Au cercetat a Cosmosului sferă

- un holograf mai mult decât precis –

unde spre ţinta stabilită

imagini curg şi curg ca-n vis.

Printr-un proces aiuritor

pentru a omului putere,

Pământul l-au văzut ca-n palmă

cu viul nesătul pe emisfere.

De-acord, apoi, că spaţiul biblic

va fi întâiul lor popas,

hotarul dintre universuri

l-au depăşit doar printr-un pas,

un pas dumnezeiesc cu-adevărat

(de-a omului ştiinţă-n veci necunoscut)

prin care existentul de dincolo de timp

ia forma consistentă a lucrului văzut.

...Şi-aşa se face că Mesia

- de-apostol Petru secondat –

porni din Nazaret la drum

de timpu-n loc părea c-a stat.

Mergeau încet, cu pasul rar,

(doi pelerini cu gândul în trecut)

şi seama nu luau la zgomotul făcut

de maşinismu-n goană spre Tartar.

Într-un târziu, cu trupurile frânte

de nevoinţa autoimpusă,

sub un măslin la poala unui munte

s-au aşezat pe ţărâna setoasă

de-a ploii caldă mângâiere, 

ca să-şi mai tragă sufletul

până ce vipia-şi va împlini

îmbrăţişarea cu pământul.

Dar numai ce-au sorbit din ploşti

câte un strop de udătură

şi Tatăl nostru l-au rostit

că au văzut a lui figură

cum la iuţeală s-a-nchegat

din aerul pălit de soare –

la patru ace îmbrăcat,

Mefisto zâmbea cu candoare.

- Mă bucur, frate, de-ntâlnire,

deşi tu nu pari încântat;

să fie degajarea mea de vină,

ori modul tău mai rezervat?...

Nu pot fi altfel de cum sunt –

direct şi fără etichetă!

Propun, de-aceea, hic et nunc

să folosim altă reţetă

în adresare, ca-ntre fraţi,

nu cu majusculi de-onorare,

cu toate că-ntre noi distanţa

de-o vârstă cu eternul pare.

Dar ăsta-i numai praf în ochii

naivilor lipsiţi de haz –

antagonismu-ntre principii

nu-i pentru mâncători de praz...

În plus, văd că de data asta

vii însoţit de-un devotat,

acela care într-o noapte

de tine întreit s-a lepădat.

Dă bunul Petru să răspundă

la lovitură, dar Iisus

îi face semn şi el Îl lasă

la punct să-l pună pe intrus:

- Ia uite cine s-a găsit

pe alţii la refec să-i ia!

Taman acela ce ispita

nutreşte cu esenţa sa.

Ştii foarte bine ce stă scris

despre măsură-n sfânta Carte:

„Doar de măsura folosită

avea-va fiecare parte...”

Te bucuri paiul când îl vezi

în ochiul unuia smerit,

dar bârna din ochiul perfid

îţi pare fapt obişnuit.

După-ntâlnirea din pustie

când închinarea mi-ai propus

în schimbu-ntregului Pământ,

crezi c-ar mai fi ceva de spus?

Te-am suportat îndeajuns,

deşi prezenţa ta m-apasă.

De-aceea, verde eu ţi-o zic:

Fă bine-acuma şi ne lasă!

- Vai mie, susură Mefisto,

te-am supărat a doua oară

şi cât dorit-am revederea

pentru ce-a fost odinioară!

Din pricina acestei javre

- omul în carne şi în oase –

am cam sărit atuncea calul 

cu fiţele-mi fastidioase.

Dar, trebuie să recunoşti,

c-o ispitire iscusită

e pentru crez binevenită

(prin încercări ţi-l întăreşti),

tot astfel cum e necesar 

răul în lumea sublunară – 

un bine curăţat de rău

ar fi banal din cale-afară...

Ca să nu ai din nou surprize

(pe om să nu contezi vreodată!),

vreau să te pun de-acum în gardă

că-i altminteri de cum se-arată.

Tocmai de-aceea şi-a făcut

din actorie-un scop în viaţă –

în sinea lui se crede geniu,

deşi-i de fapt doar o paiaţă.

Iar pentru asta ce-a făcut?

Fiind morala o povară,

cu etica a-nlocuit-o,

încât azi justu-i de ocară.

Aşijderea a procedat

cu al ştiinţei bun renume:

A decretat cu aroganţă

că totu-i relativ în lume

şi că dincolo de-a luminii

celeritate-i întuneric –

o zonă pentru cert tabú,

dar nu şi pentru ipotetic...

În dese rânduri m-am gândit

la sufletul uman, în care

fraţi siamezi de-a pururi sunt

răul şi binele-n mişcare,

şi-această desluşire am:

Pământul în rotirea lui

cunoaşte nesfârşita alternanţă

a zilei şi-a-ntunericului.

Tot astfel sufletul cunoaşte

lumini şi umbre-n clarobscur,

ce prin proporţia-ntre ele

traseaz-al caracterului contur.

Un argument la cele spuse:

La două veacuri după tine,

din Persia ameninţa

maniheismul bazele creştine.

Ei bine, în doctrina lui

profetul Mani afirma

etern conflictul bine-rău

şi-al neluminii cu lumina.

Mai vreau să spun că intuiesc

ce ţi-ai propus prin revenire

şi că pioşi cu-adevărat

rar vei găsi în omenire.

Nu vei păţi ce-ai mai păţit

 la-ntâiul tău terestru zbor,

însă te paşte-nstrăinarea

din Marele inchizitor.

Fireşte, într-o nouă formă

mai crudă-n a ei rafinare,

în care omul e captiv

prin zelu-ntru civilizare.

Credinţa n-o căta-n oraşe

cu catedrale înţesate –

triste jaloane în istorii

pentru-a turismului prosperitate,

ci cat-o la acei sihaştri

ce-s bucuria Tatălui,

precum preavrednicul Ioan

din Munţii Maramureşului...

Dar când Mefisto-şi dădu seama

că nu mai este ascultat,

pe loc se făcu nevăzut –

duh neguros de noapte însetat.

Deja celeştii pelerini

atraşi de retroviziuni,

în minte refăceau traseul

pe veci marcat de mari minuni. 

Sighetu Marmației,                                                      George  PETROVAI