Azi, facebook-ul îmi amintește (nu c-aș fi uitat) că, exact acum trei ani, ieșea de la tipar primul număr color al revistei de cultură „Nord Literar”. Un pariu nebun al patimii mele. O provocare care mi-a nedormit nopțile, până am pus mâna pe hârtia lucioasă și minunată, până am putut vedea calitatea tiparului, până am realizat că n-am luat o decizie ridicolă. A fost o aruncare-n valuri fără colac de salvare, doar atât cât să vedem câți și cum ieșim la mal. Și o respirație proaspătă și fericitoare a întregii echipe, atunci când am atins cu mintea și cu inima acel „altfel de Nord” și ne-am dat seama că știam să înotăm atât de bine cu toții.
Dacă ar fi să fac acum un fel de jurnal târziu (deși, știu, un jurnal târziu e un non-sens), aș vedea ușor mai rațional întreaga nebunie a deciziilor mele, luate în fracțiuni de secundă, pur și simplu pentru că am simțit că așa trebuie. Așa a fost plecarea la „Nord Literar”, așa a fost schimbarea la față a revistei, așa a fost decizia organizării primului târg de carte în Baia Mare, așa a fost cu ani în urmă plecarea spre Glasul Maramureșului, așa a fost povestea mea cu Nancy. Decizii sentimentale, pătimașe, emoționale, vulcanice, viscerale aproape. Rațiunea a venit și ea din urmă și a reparat unde a fost cazul, cât și cum s-a putut. De cele mai multe ori n-a fost cazul. Pentru că emoția și rațiunea mi-au fost una.
Așadar, acum trei ani, după ce am tremurat câteva zile cu toții, revista color a venit de la tipar și ne-a fericit și ne-a unit ca echipă, care deja începuse să se închege. Am simțit emoția colegilor, care dintr-o politețe cum rar întâlnești, nu s-au opus. „Oare, n-ar fi bine să mai amânăm o lună?” – a întrebat Gheorghe Pârja. „Nu!” M-am gândit că, dacă revista, tipărită pe hârtie lăcuită de o calitate superioară, color, cu o grafică nouă nu iese bine, cumpăr eu tot tirajul și mai facem una în varianta veche. L-am pregătit pe Nancy pentru o eventuală cheltuială. El, știindu-mi nebunia pariului, n-a îndrăznit să spună nimic. M-a înțeles și a tăcut. Și m-a cărat înainte pe la tipografie, să alegem hârtie, să verificăm mostre, să facem teste, să negociem tiraje și prețuri. Doamne, dar când a venit revista, impecabilă, elegantă, lustruită și mai frumoasă decât ne puteam imagina... a fost cu aproape lacrimi. Mi-a fost jenă să plâng în fața colegilor, dar am făcut-o acasă, așa cum știu eu să-mi consum lacrimile în intimitatea bibliotecii mele, acolo unde doar cărțile, foile, florile mele mă văd. Și pisica mea, care mereu vine să mi se lipească de suflet.
Câte s-au petrecut la „Nord” de-atunci? Multe!
Ce va urma? „Nordul” va merge mai departe! Mereu viu, mereu în și din inima fenomenului literar și cultural, mereu dimpreună cu oameni SPEC-TA-CU-LOȘI!
P.S. Imaginile sunt „la cald” din primele minute ale primirii revistei în varianta nouă la redacție. Păcat că temperatura unor asemenea momente nu se poate palpa decât cu sufletul.
Dana BUZURA-GAGNIUC