La întoarcerea acasă, fetele fugeau iar băieţii erau nevoiţi să le prindă, pentru a le fura o sărutare
Diverse poveşti, cântece şi legende au rămas în memoria poporului nostru. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, constituind mărturie peste veacuri, pentru curajul, hărnicia şi dragostea de care a dat dovadă poporul român. Pentru sărbătoarea iubirii, din 24 februarie, sunt multe legende care s-au păstrat, de-a lungul timpului însă, cea mai importantă, este cea a lui Dragobete.
La 24 februarie, când Biserica Ortodoxă marchează Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei şi al bunei dispoziţii.
Una din ipotezele care fac referire la numele său este aceea că substantivul propriu „Dragobete” provine din cuvintele dacice „trago”, care se traduce prin „ţap” şi „bete”, care înseamnă picioare (pedes în latină). Pierzându-se limba dacă, trago a devenit drago, iar pede – bete, după cum se numesc cingătorile înguste, fâşiile înguste. Ţapul simbolizează puterea de procreare, forţa vitală, fecunditatea.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea, culegătorii de folclor au înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare, cum ar fi „Ioan Dragobete”, „Drăgostitele”, „Sântion de primăvară”, „Cap de primăvară”, „Cap de vară întâi”, dar şi „Granguru” sau „Dragomiru-Florea”. În unele tradiţii, este numit şi fiu al Babei Dochia dar şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică.
Se zice că mama sa, Dochia, era o preafrumoasă femeie, despre care se crede că ar fi fost chiar fiica lui Decebal. Însuşi Traian, împăratul romanilor ar fi vrut să îi fie consoartă, deoarece atunci când o vedea orice bărbat, rămânea înmărmurit de frumuseţea sa.
Avea părul bălai şi lung, împletit în două cozi, care îi cădeau pe spate. Avea ochii precum seninul cerului, buzele roşii cu miresme de frăguţe şi obrazul alb ca marmura.
Trăia într-o colibă la poalele muntelui şi avea în grijă o turmă de mioare, pe care o ducea în fiecare zi la păscut. Într-una din zile, a rămas lângă malul de unde se adăpau mioarele sale şi a adormit la mal, vrăjită de frumuseţea florilor şi miresmei lor. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, un nor de ceaţă deasă a acoperit lumina lunii şi a învăluit-o într-o tandră îmbrăţişare.
Fata dormea dusă şi s-a trezit abia la amiază, simţindu-se de parcă ar fi avut un somn lung. Simţea că totul era schimbat cu ea şi pe buze încă simţea adierea unui sărut. Viaţa şi-a continuat cursul normal, însă trupul său se schimba din zi în zi. La 9 luni de la întâmplarea cu ceaţa, a venit pe lume Dragobete, pe 24 februarie.
Dragobete era un tanar foarte aratos, si sucea mintile tuturor fetelor care il zareau, fie si o clipa
Dragobete sucea minţile fetelor pentru că era chipeş, drăgăstos, înveselea oamenii şi se îmbrăca imaculat
La naştere, fiul babei Dochia a avut norocul să aibă ursitori de seamă, care i-au oferit unele dintre cele mai importante daruri pe care le poate dobândi un om: Cea dintâi ursitoare, Primăvara, i-a oferit iubirea. Căldura dragostei precum şi dulceaţa fructelor i-au fost dăruite de Vară, cea de-a doua ursitoare. Se ştie despre Dragobete că avea talentul de a înveseli oamenii cu ale sale cântece.
Este un talent care i-a fost dăruit de a treia ursitoare, iar cea de-a parta, Iarna, a avut grijă să îi ofere cea mai albă îmbrăcăminte, imaculată, cu sclipiri de diamante. Avea ca cingătoare şi un brâu roşu, cusut cu perle.
Astfel, el reuşea să seducă fiecare tânără pe care o întâlnea, din acest motiv a şi devenit un simbol al dragostei şi al iubirii. Fetele îl priveau ca pe un zeu, pentru că le fermeca numai dacă acesta le apărea în cale. Oricât încercau fetele să evite a se îndrăgosi de el, până la urmă tot sfârşeau prin a-şi da inima flăcăului.
Se zice că, la vârsta de 19 ani, Dragobete avea vorba dulce ca mierea, ochii verzi ca iarba proaspătă de munte şi părul negru ca noaptea. Astfel, chiar şi fecioarele se jurau că vine de pe alte tărâmuri, deoarece sărutul său le frigea ca jarul.
Sucea minţile fetelor şi femeilor tinere fără să-i pese de consecinţe. Se zice că ar fi încercat să-i încurce cărările chiar şi Fecioarei Maria, dar aceasta l-a transformat pe loc în planta numită năvalnic – o ferigă, plantă de dragoste – pentru a-l învăţa să-şi vadă de lungul nasului.
Fetele şi feciorii căutau primele flori de primăvară
În ziua de Dragobete, fetele şi feciorii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi mergeau la plimbare prin păduri şi lunci, căutând primele flori de primăvară. Ghioceii, viorelele şi tămâioasele erau puse la icoane, după ce fetele le strângeau în timpul plimbării. După Sânziene, acestea le aruncau în apele curgătoare.
Fragii înfloriţi, dacă reuşesc tinerele fete să găseacă în timpul plimbării, vor fi aşezaţi în buchete şi puse în lăutoarea fetelor, în timp ce se rostesc următoarele: „Flori de fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le despartî”.
La întoarcerea acasă, ori la locul de adunare al tinerilor, fetele trebuiau să fugă, iar feciorii care erau îndrăgostiţi de ele, trebuiau să fugă după ele şi să le fure o sărutare, în văzul tuturor. Aceasta simboliza legămţntul lor pe durata întregului an.
Credinţe şi obiceiuri de sărbătoarea dragostei
Se obişnuia ca, în dimineaţa de Dragobete, fetele şi femeile tinere să strângă zăpadă în această zi şi să se spele cu ea pe faţă şi pe păr, pentru a fi frumoase pentru totdeauna.
Mai exista obiceiul ca tinerii să se întâlnească în această zi, pentru a-şi „face de Dragobete”. Vroiau, în acest fel, să se asigure că vor fi îndrăgostiţi tot anul, până în data de 24 februarie a anului următor.
Întâlnirea tinerilor se transforma, de obicei, într-un mare ospăţ, cu mâncare şi băutură. De multe ori, băieţii mergeau în satele vecine pentru a sărbători dragostea, chiuind şi cântând peste dealuri.
Potrivit credinţelor din popor, Dragobetele trebuie sărbătorit cu orice preţ. În caz contrar, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care va urma. Trebuie menţionat că era un semn rău dacă o fată sau un băiat nu întâlnea măcar un reprezentant al unui sexului opus, deoarece se crede că respectivii nu vor fi iubiţi tot anul. De asemenea, dacă o fată şi un băiat ies în acestă zi, şi nu se sărută, se crede despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.
Se mai consideră, în credinţele poporului român că, 24 februarie este ziua împerecherii păsărilor. Acestea se strâng în stoluri şi îşi construiesc cuiburile, în timp ce ciripesc. Păsările rămase neîmperecheate în această zi rămâneau fără pui tot anul, până la Dragobete următor.
Aşa şi fetele şi feciorii. Trebuiau să îi afle Dargobete în compania celor de sex opus, pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Când se întâlneau, îşi ziceau: „Dragobetele sărută fetele!” şi se sărutau.
Se credea, în timpuri străvechi, faptul că fetele care ating un bărbat dintr-un sat vecin, vor fi drăgăstoase tot anul.
De Dragobete nu e voie ca cineva să plângă, deoarece se crede că aşa va fi tot timpul anului. Se mai spune că lacrimile care curg în această zi sunt aducătoare de necazuri şi supărări în lunile care vor urma.
Pe lângă interdicţia de a plânge în acestă zi, mai sunt interzise lucrările câmpului, ţesutul, cusutul, treburile grele ale gospodăriei. Cu toate acestea, curăţenia este permisă, deoarece este considerată aducătoare de noroc, spor şi prospeţime.
În unele zone ale ţării, simbolistica nopţii de Bobotează este asemănătoare simbolisticii din noaptea de Dragobete. Fetele tinere, curioase să-şi afle ursitul, ţşi pun busuioc sub pernă, având încredere că Dragobetele le va ajuta să-şi găsească iubirea adevărată.
Este absolut obligatoriu ca bărbaţii să se afle în bună înţelegere cu toate femeile din viaţa lor. Nu au voie să le necăjească şi nici să dea naştere unor gâlcevi, altfel vor avea o primăvară cu ghinion, iar anul nu le va fi deloc prielnic. Atât băieţii cât şi fetele au datoria de a se veseli în această zi, pentru a fi înconjuraţi de dragoste, pentru a o putea împărtăşi şi a fi capabili să o primească.
Una dintre cele mai frumoase tradiţii româneşti le aminteşte celor îndrăgostiţi că trebuie să-şi reafirme iubirea, prin schimburi de cadouri şi de declaraţii de dragoste. Celor care nu au încă pereche, în această zi este imperios necesar să-şi caute una.
Alte obiceiuri şi supersitiţii
Se spune că cine nu respectă sărbătoarea Dragobetelui, i se vor strica ouăle sub cloşti şi nu vor scoate pui. Dacă în această zi se începe un lucru, va fi de bun augur şi va merge totul cu spor.
Se scutură, se aşează şi se deretică prin casă, pentru ca sporul şi averea să vină înapoi la casă.
Din ziua de 24 februarie, se aprind prin casă rădăcini de iarbă mare, pe care o vând ţigăncile în şiruri şi se ţine până de Mucenici.
Femeile de la sate mai obişnuiau să lege la gâtul copiilor un şnur roşu, pentru a nu-i prinde soarele.
Se zice că cine aude pupăza de Dragobete, va fi harnic tot anul.
Este bine să avem parte de ploi în ziua de 24 februarie, deoarece acest lucru înseamnă că primăvara va veni repede şi va fi una cât se poate de frumoasă.
Potrivit credinţelor populare, dacă bruma nu s-a aşezat până în ziua de Dragobete, atunci nu se va aşeza peste sat prea curând.
Autor: Mirela Filimon
Sursa: Informaţia zilei Satu Mare
