Acad. Ioan Aurel Pop: „Oare la acest stadiu să fi ajuns cu democrația noastră?!”

„Poeții Radu Gyr și Octavian Goga fac parte din istoria culturii românești și trebuie păstrați ca atare. Regimurile care aplică legile retroactiv sau care sancționează vini din trecut sunt regimuri nedemocratice!” (Acad. dr. Ioan Aurel POP).

 Reputatul istoric clujean acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop – președinte al Academiei Române în perioada 2018-2026 -, a încredințat redacției cotidianului „Făclia” sub titlul „Războiul cu istoria” un material documentar despre mari scriitori Radu Gyr și Octavian Goga, exprimându-și consternarea că aceste două personalități ale culturii române sunt, de câteva zile, stigmatizate pentru vini ale trecutului lor de către Asociația pentru Prevenirea și Combaterea Antisemitismului și Legionarismului din Arad, care a solicitat autorităților clujene schimbarea denumirii străzii „Radu Gyr” și a Bibliotecii Județene „Octavian Goga”, cu invocarea Legii nr. 241/2025 (Legea Vexler).

„Radu Gyr și Octavian Goga fac parte din istoria culturii românești și trebuie păstrați ca atare. Oricine dorește se poate informa ușor despre viața lor, despre atitudinile lor și despre creația lor. Dar noi nu suntem nici zbiri, nici cenzori și nici inchizitori. Consider că poezia lor a însuflețit viața românilor și nu a jignit sentimentele altora. În cazul lui Goga, faptul este sigur. Dacă creația lui Radu Gyr a avut și conotații antisemite, acea parte a poeziilor respective poate să fie ocolită azi. Dar nu interzisă. Nimic din ceea ce este omenesc nu poate să ne fie străin, fiindcă avem discernământ și putem decide singuri ceea ce este bine și ceea ce este rău”, arată academicianul Ioan-Aurel Pop în poziția sa extraordinară pe care o reproducem integral în continuare cu mulțumiri aduse colegilor de la ziarul „Făclia” din Cluj-Napoca:

Războiul cu istoria

„Am primit recent un mesaj din care am înțeles că o autoritate a statului român este chemată imperios să pregătească o decizie administrativă prin care să încadreze activitatea a două personalități, Radu Gyr și Octavian Goga, la „infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război”, sau să sancționeze faptul că aceste persoane „au făcut parte din conducerea organizațiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe” și să nu accepte ca ele să dea „nume de străzi, bulevarde, scuaruri, piețe, parcuri sau alte locuri publice”. Deocamdată, autoritatea somată ne cere „opinia” despre posibilitatea încadrării celor două „personalități” în prevederile unei legi adoptate recent de Parlamentul României, încadrare care să interzică folosirea numelor celor două „persoane” în spațiul public. Între timp, am aflat că Primăria Cluj-Napoca a fost dată în judecată!

Aici este vorba despre doi mari scriitori români și nu de „persoane”. Radu Gyr a fost un propagandist legionar și un demnitar legionar, condamnat sub trei dictaturi (regală, antonesciană și comunistă) pentru faptele sale. Dar a fost, pentru posteritate, un mare poet, dramaturg, eseist și ziarist. În apărarea sa, acuzatul Radu (Demetrescu) Gyr nu a negat existența faptelor ce i se imputau, nici nu a arătat vreun element justificativ sau scuză, dar a susținut, cerând indulgentă Tribunalului, că a fost un om cinstit în activitatea sa, care a fost rezultatul convingerilor sale, dovedite drept greșite. A avut adesea și atitudini personale pe linia democratică, evidențiind o manifestare a acestor atitudini prin crearea teatrului evreiesc „Barașeum” la București (Teatrul „Barașeum” a fost unul dintre puținele teatre evreiești care au reușit sa funcționeze în perioada Holocaustului în Europa, păstrând viu spiritul culturii, al dramaturgiei evreiești pentru public și pentru artiștii înșiși). A invocat autoritatea lucrului judecat, ca fiind condamnat pentru activitatea sa legionară, ca și pentru cântecele sale, pentru care a suferit pedepse administrative prin internarea în lagăr.

Radu Gyr a făcut pușcărie în vreo 4-5 etape. Prin anii 1955-1958 a avut o fereastră de libertate. Era perioada în care statul comunist se afirma puternic și mai avea un singur salt – colectivizarea țăranilor – pentru a integra deplin întreaga suflare românească în regimul de dictatură. Însă, în preajma colectivizării, trebuiau luate măsuri de intimidare și prevedere, iar Radu Gyr a fost o primă victimă. Și de data asta, crima lui erau tot versurile lui. Ele deveniseră o forță socială, și asta supăra pe stăpânii absoluți. Astfel că, pentru poezia sa „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, socotită „manifest legionar anticomunist” (și pentru alte vini de opinie, reluate), a fost condamnat la moarte. Dar Radu Gyr a fost absolvit pentru sentința pronunțată de regimul comunist în 1959, cea prin care fusese condamnat la moarte pentru că promovase și trimisese scrieri legionare în țară și în străinătate. Pentru acea sentință, instanța a considerat, în 2011, că urmașii lui Radu Gyr pot primi 20 000 de euro drept despăgubiri. Poetul a făcut, fără doar și poate, propagandă legionară și a avut atitudini antisemite, dar nu a fost condamnat de „Tribunalul Poporului” drept criminal de război. Sigur, după 1945, toate tribunalele erau „ale poporului”, cu justiție dictată de călăii sovietici și oricine care fusese în vreo funcție înainte de 1944 putea să fie socotit „dușman al poporului”. Poezia amintită („Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”) nu are în ea nimic xenofob și nimic șovin:

„Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!/ nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/ nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ ci pentru văzduhul tău liber de mâine,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri,/ pentru cântecul tău țintuit în piroane,/ pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Nu pentru mânia scrâșnită-n măsele,/ ci ca să aduni chiuind pe tăpșane/ o claie de zări și-o căciulă de stele,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Așa, ca să bei libertatea din ciuturi/ și-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ și zarzării ei peste tine să-i scuturi,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Și ca să pui tot sărutul fierbinte/ pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane,/ pe toate ce slobode-ți ies înainte/, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Ridică-te, Gheorghe, pe lanțuri, pe funii!/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!/ Și sus, spre lumina din urmă-a furtunii,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”.

Poezia este pur și simplu un îndemn contra tendinței de înrobire comunistă, stalinistă, bolșevică a poporului român.

Să ne amintim că atunci când a scris Radu Gyr poezia, țara era înțesată de trupe trimise de la Moscova. Trupele au plecat în 1958, dar propagandiștii sovietici și ciracii lor au rămas și i-au despuiat pe români de bunurile lor, mai ales de pământul lor. Mii de țărani și de intelectuali români au fost bătuți, închiși și strămutați în Bărăgan ori la Canal, ca să simtă „binefacerile” regimului comunist. Oare cei care s-au opus comunismului, indiferent de păcatele lor din tinerețe, nu merită niciun fel de recunoaștere post mortem? Nu neapărat iertare, ci înțelegere și acceptare a sacrificiului lor.

Octavian Goga (1881-1938) nu a trăit, din fericire, sub comunism, fiindcă ar fi murit pe la Sighet ori pe la Canal. El este considerat un poeta vates, un bard care a cântat toată pătimirea românilor din Transilvania, care a scris versuri patriotice de o simțire autentică românească și care a pregătit astfel Marea Unire. A suferit, ca român considerat minoritar, de pe urma regimului asupritor austro-ungar. După unirea din 1918, a ocupat diferite funcții de demnitate publică. A fost invitat ca profesor la Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj și a devenit membru de onoare al Academiei Române.

În anii 1920, Goga a fost partizanul democrației parlamentare, însă după 1930 vederile sale se schimbă radical, simpatizând cu fascismul italian și cu nazismul german. Prim-ministrul Goga (a condus guvernul 44 de zile!) a dus o politică pronazistă intenționând să se alieze și să adopte politica Axei și a dus o politică antisemită, prin care a negat drepturile populației evreiești, inclusiv cetățenia română a unei părți a evreilor români. Octavian Goga nu a fost condamnat niciodată în timpul vieții, dar a fost aspru criticat și respins de regimul comunist, cu opera marginalizată, scoasă din manuale etc. Nu a suferit nicio condamnare juridică vreodată, spre deosebire de Radu Gyr. În luna și jumătate cât a guvernat, nu a apucat să ia măsuri radicale, de viață și de moarte și nici nu cred că le-ar fi luat.

Cei care nu au luat vieți omenești în mod direct, cu mâna lor sau din ordinul lor, nu sunt criminali. Sunt absolut de acord că crimele, adică luarea vieții oamenilor, nu se pot prescrie, dar nici ideile, într-o societate democratică, nu pot să fie pedepsite.

Sancționarea vorbelor sau a scrierilor cuiva se cheamă delict de opinie.

Delictul de opinie reprezintă incriminarea și pedepsirea exprimării unor idei, convingeri sau atitudini considerate inacceptabile, subversive sau contrare ideologiei oficiale de către stat sau o autoritate. De obicei, statele care condamnă oamenii pentru opiniile lor sunt dictatoriale (totalitare). Într-o democrație, acest concept intră în conflict direct cu libertatea de exprimare și nu poate să fie acceptat. Libertatea exprimării prin cuvântul scris și vorbit este considerată un drept fundamental al omului, a fost o cerință a revoluțiilor democratice din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea și a fost trecută în toate constituțiile țărilor democratice de atunci încoace.

Socrate a fost condamnat în anul 399 î. Hr. la pedeapsa cu moartea prin otrăvire, fiind obligat să bea un amestec mortal de cucută (o plantă toxică). A fost acuzat, după cum scrie Platon, de necredință în zeii cetății (impietate) și de coruperea tinerilor prin învățăturile sale. Aceasta a fost o condamnare pentru idei, pentru convingeri, pentru opinii. Este primul delict de opinie celebru, pentru care, acum aproape două milenii și jumătate, s-a aplicat pedeapsa capitală. Toată omenirea democrată a veștejit această condamnare, iar Socrate este considerat azi unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii.

Regimurile care aplică legile retroactiv sau care conțin prevederi care sancționează vini din trecut sunt regimuri nedemocratice.

Eu înțeleg foarte bine să se pedepsească încălcări de legi ale oamenilor care trăiesc în momentul emiterii acelor legi. Dacă, în statul român, Constituția condamnă propaganda de extremă dreaptă și pe cea de extremă stângă, dacă sunt interzise în România organizații care propagă idei de extremă dreaptă sau de extremă stângă este foarte bine, dar aceste interdicții trebuie să se răsfrângă asupra oamenilor care trăiesc acum. Cei care au trăit în trecut nu au avut, poate, astfel de interdicții, iar dacă le-au avut, poate că au plătit atunci. De ce să plătească din nou acum?

Între legea juridică și legea morală sunt mari deosebiri. Opinia publică nu judecă precum juriștii și nu dă sentințe ca ei, ci constată și acceptă binele și respinge răul. Iar istoricul nu condamnă, ci explică.

Crimele reale – adică luările de vieți omenești – nu se pot prescrie, dar ideile?

Cine suntem noi să judecăm ideile și să condamnăm oamenii pentru ideile lor? Dacă Paulescu a lăsat o descoperire medicală deosebită, dacă Radu Gyr a scris o poezie bună, dacă Octavian Goga a îndemnat la egalitatea românilor din Ardeal cu ungurii și sașii din Ardeal, cine suntem noi să repudiem în întregime aceste personalități. Oare să fi devenit noi, generația noastră, Parlamentul nostru, magistrații noștri, judecătorii oamenilor care au trăit în trecut? Să ne arogăm atribute de Dumnezei?

De ce să nu repudiem ceea ce a fost rău – și există rău în fiecare om – și să acceptăm ceea ce a fost bine? Firește că există oameni malefici și regimuri politice condamnabile (aproape) în întregimea lor, dar de cele mai multe ori oamenii, chiar și personalitățile au părți bune și părți rele. De ce să respingem oamenii în bloc? Lucrul acesta, al acceptării binelui și al iertării (atunci când nu s-au produs fapte capitale), l-am învățat în tinerețe de la academicianul român-evreu Nicolae Cajal. Acest om, de o generozitate rară și de o căldură sufletească ca un balsam, m-a învățat să caut în fiecare om și în fiecare realitate (entitate) de-acum sau de demult mai întâi partea bună, să nu obturez niciodată partea bună. Răul este, firește, de condamnat, dar, câteodată, de ignorat. Crede cineva că dacă elevii sau tinerii ascultă sau citesc poezii de Octavian Goga și de Radu Gyr aceștia devin numaidecât antisemiți? Ar fi o copilărie și o utopie să credem așa ceva.

Ce să facem de-acum înainte? Să căutăm ce au zis sau scris Iorga, Noica, Cioran, Eliade și să pândim idei neconforme? Să căutăm în spațiul public și cultural din Israel, în universul cultural ebraic cine și de câte ori a folosit cuvântul „goim”/„goimi” cu sens peiorativ față de străini?

Am găsit astfel de exemple și nu m-am revoltat, nici nu am reclamat pe nimeni. A greși este omenesc. Am căutat în Pușkin, Petőfi, Sevcenko, Eminescu, Shakespeare și alții și am găsit o grămadă de versuri xenofobe. Ce facem cu ele și cu ei? Interzicem versurile și pe ei îi scoatem din epoca lor și îi judecăm ca odinioară – „cu mânie proletară” – după legile epocii noastre? Ce greșeală enormă am face! Impulsul există și a existat de-a lungul timpului. El aparține dictaturilor, regimurilor totalitare. Acestea fac indexuri ale cărților interzise și ale autorilor prohibiți, acestea pun autori și cărți la „secret”, acestea distrug statui, busturi, schimbă nume de străzi, purifică programe școlare.

Oare la acest stadiu să fi ajuns cu democrația noastră?

Ca să facem o societate mai bună, democratică, tolerantă și dreaptă nu trebuie să recurgem la metode inchizitoriale. Pe timpul Inchiziției, cu cât se condamnau mai multe „vrăjitoare” în piața publică, cu atât apăreau mai mulți delatori care demascau „vrăjitoare”. De ce să exhibăm mereu în societate relele de altădată. Sigur, istoricii spun că o facem ca să nu uităm și să repetăm răul. Este adevărat, dar în toate e nevoie de un echilibru. „De la sublim până la ridicol nu este decât un pas”. Tot repetând relele și tot condamnând răul, s-ar putea să trezim (să retrezim) gustul pentru rău, adică să dobândim un rezultat contrar nevoii de bine public.

Tribunalul de la Nürnberg, Tribunalul poporului din România și alte instanțe i-au pedepsit aspru pe cei vinovați. De ce să continuăm să pedepsim? Cui folosește vrajba aceasta? Ce mai speră legiuitorul, magistratul, ONG-urile dacă pedepsesc memoria unora dintre vinovații care au plătit deja? Oare prin aceasta se poate câștiga bunăvoința poporului român! Va urma doar îndârjire și se va naște ură.

Eu sunt convins că inițiatorii legii aflate aici în discuție s-au gândit la prezent și la viitor, nu la trecut. Este absolut firesc ca oricine manifestă de-acum încolo atitudini naziste, fasciste, legionare, rasiste, xenofobe, antisemite să fie tras la răspundere în justiție și pedepsit. Nu-i vorbă, și legislația anterioară pedepsea astfel de manifestări. Dar înverșunarea nu are rost și nici lupta cu istoria nu are rost.

Cuiva i-ar putea trece prin cap să-l scoată pe Goga din istoria literaturii române, altuia să-l chestioneze pe Alecsandri pentru o scenă dintr-o piesă a sa, altul pe Kogălniceanu fiindcă a folosit cuvântul „țigan” sau altul pe Eminescu pentru că nu a respectat drepturile omului și ale minorităților (adoptate, de altfel, la zeci de ani de la moarte sa). Nu exagerez deloc, din moment ce în unele locuri „civilizate” și „democrate” de pe Terra sunt acuzați Shakespeare și Cervantes, Dante și Goethe, fiindcă nu au gândit ca noi, după legile noastre și după principiile noastre.

Dar cine îi condamnă pe atacatorii românilor?

Și românii, nu numai vecinii sau conlocuitorii lor au fost atacați de-a lungul timpului. Nu vă pot reproduce aici – și nici nu are rost să o fac – cum au fost jigniți românii de anumiți autori străini de-a lungul timpului, ce campanii de distrugere a lor s-au purtat sau cum au fost condamnați și chiar uciși numai pentru că erau români.

Ce-ar fi să ne apucăm să-i luăm pe toți înjurătorii românilor și să le interzicem numele în spațiul public de azi din România și, mai ales, din Transilvania? Sunt scriitori, istorici, oameni politici marcanți ai maghiarilor și ai Ungariei care au dus propagandă contra românilor și care au luat măsuri contra românilor, uneori contra românilor și evreilor la un loc. Unii dintre ei fac parte din istoria literaturii maghiare. Cui ar mai folosi azi să cerem interzicerea numelor lor?

Interzicerea numelor unor oameni din trecut care au greșit, dar au lăsat și o moștenire culturală (în cazul de față,literară) valoroasă, apreciată ca atare de criticii și istoricii literari, este o eroare. Noi nu ne certăm cu trecutul, pe care, oricum nu-l putem schimba.

Datoria noastră este să ferim omenirea de erori astăzi, să împiedicăm și chiar să pedepsim rasismul, xenofobia, șovinismul, antisemitismul, ura contra romilor etc. Asta da! Suntem obligați să facem acest lucru, dacă dorim să asigurăm un viitor copiilor și nepoților noștri. Suntem obligați să condamnăm și toate relele din trecut, suntem datori să-i menținem mereu condamnați pe criminali și pe instigatorii direcți la crime, dar nu oamenii care s-au căit (cum a făcut Radu Gyr) și nici pe cei care au construit România (cum a făcut Octavian Goga).

Cui folosește epurarea literaturii române și universale de valori? Cine suntem noi să fim judecători ai unor personalități care nu se mai pot apăra?

Epurările acestea nu preamăresc spiritul de dreptate universală, ci incită la continuarea sau la trezirea urii. Nu cred că avem nevoie de așa ceva într-o societate pe care o vrem dreaptă, echitabilă, înțeleaptă. Vinile lui Radu Gyr și Octavian Goga sunt reale, le-au constatat și condamnat contemporanii și urmașii lor, dar, în esență, în cazul lor, creația literară a subsumat greșelile. Ei au rămas în memoria colectivă – cu precădere Octavian Goga – drept personalități, ei fac parte din istoria culturii românești și trebuie păstrați ca atare. Oricine dorește se poate informa ușor despre viața lor, despre atitudinile lor și despre creația lor.

Dar noi nu suntem nici zbiri, nici cenzori și nici inchizitori.

Consider că poezia lor a însuflețit viața românilor și nu a jignit sentimentele altora. În cazul lui Goga, faptul este sigur. Dacă creația lui Radu Gyr a avut și conotații antisemite, acea parte a poeziilor respective poate să fie ocolită azi. Dar nu interzisă. Nimic din ceea ce este omenesc nu poate să ne fie străin, fiindcă avem discernământ și putem decide singuri ceea ce este bine și ceea ce este rău.

Cred sincer că nu vrajba, condamnările și interdicțiile personalităților din trecut pot asigura armonia și pacea socială, ci înțelegerea, clemența și iertarea. Legile trebuie date pentru prezent și viitor și ele trebuie să aibă putere asupra faptelor petrecute din momentul adoptării lor înainte și nu efect retroactiv. Dacă încalc vreo lege prin aceste opinii ale mele, atunci îmi aștept judecarea și condamnarea.

Prof. Univ. Dr. Acad. Ioan Aurel Pop

  

1 DECEMBRIE la CLUJ NAPOCA

 

De Ziua Națională a României, Președintele Academiei Române, Acad. Prof. univ. dr. IOAN-AUREL POP susține Conferința „MAREA UNIRE DE LA 1918 – «ORA ASTRALĂ» A ISTORIEI NAȚIONALE” la Cluj-Napoca.

Luni, 1 Decembrie 2025, de Ziua Națională a României, de la ora 17.00, Președintele Academiei Române, Acad. Prof. univ. dr. IOAN-AUREL POP, va susține Conferința „MAREA UNIRE DE LA 1918 – «ORA ASTRALĂ» A ISTORIEI NAȚIONALE” la Cluj-Napoca, în Sala de Spectacole „Laurențiu Hodorog” a Casei de Cultură a Studenților „Dumitru Fărcaș”), în cadrul Galei Editurii ȘCOALA ARDELEANĂ.

Evenimentul va continua cu prima lansare a lucrării „ROMÂNIA. ARGUMENTE ISTORICE” de IOAN-AUREL POP și cu o sesiune de autografe.

În această zi cu o semnificație deosebită pentru România, Profesorul IOAN-AUREL POP ne reamintește că „este firesc ca românii să învețe, mai întâi, istoria lor, pentru a prețui celelalte popoare și valorile acestora, respectând omul de pretutindeni și umanitatea în general. După 1989, mulți au confundat comunismul cu iubirea de patrie, au identificat naționalismul (în înțelesul său vechi, de dragoste pentru propria națiune) cu xenofobia (ura față de străini) și i-au învățat pe tineri că este rușinos a crede în patrie, în patriotism, în valorile transmise de strămoși.”

IOAN-AUREL POP este academician, profesor universitar, doctor în istorie, Președintele Academiei Române, multiplu omagiat cu titlul de Doctor Honoris Causa și recompensat cu cele mai înalte distincții ale statului român, moldovenesc, francez și italian, personalitate recunoscută și apreciată la nivel internațional.

Lucrarea „România. Argumente istorice”, un proiect cultural al Editurii Școala Ardeleană, publicat sub egida Fundației Transilvania Leaders, este o antologie de citate selectate din opera științifică (lucrări, studii, articole de specialitate) a academicianului, istoricului și profesorului universitar doctor Ioan-Aurel Pop, reprezentant de vârf al „Școlii Ardelene Contemporane de Istorie”. Acestea au fost grupate pe teme istorice privite atât sub aspect diacronic, cât și sincronic. Scopul acestui demers editorial este de a oferi publicului larg, de toate vârstele și preocupările, o carte care transmite informații istorice ușor de asimilat într-un timp de lectură scurt: de la câteva zeci de secunde la maximum trei-cinci minute pentru lectura fiecărui articol–citat. Toți cei interesați să știe mai mult ori să-și sedimenteze date și informații despre evenimente, personalități sau epoci istorice sunt invitați să (re)citească „file din povestea poporului român” din această carte cu citate semnificative, culese din opera profesorului Ioan-Aurel Pop, erudit și proeminent istoric român, și să înțeleagă, poate, cu un dram mai bine, lumea în care trăim. În absența cunoașterii, ne pierdem puterea, demnitatea și identitatea, devenind vulnerabili atât ca indivizi, cât și ca grupuri, comunități, popoare, țări.

INVITAȚIE LA LECTURĂ

„Citim elogiile sale atent cumpănite la marile figuri ale culturii naționale și argumentele sale ferme despre legitimitatea sentimentului național. E prezent pretutindeni, în fiecare literă, ardeleanul, „de veghe” la statura „învățatei Transilvanii”, lucrând la durarea ei, fiindcă îi știe durerea. Ioan-Aurel Pop este autor și coordonator de impresionante spectacole ale rădăcinilor noastre – întrepătrunse cu ale altor neamuri, dar păstrându-și autonomia și specificitatea.” – IRINA PETRAȘ

„Academicianul Ioan-Aurel Pop este istoricul român frământat de problemele omenirii. Pentru el, schimbările societale prefigurate de evenimentele locale, regionale și globale de la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea au fost un motiv de subliniere și atenționare asupra rolului spiritualității și culturii în procesele transformative petrecute în trecut, derulate în prezent și așteptate în viitor. Deși s-a proclamat un istoric medievist, universitarul clujean pare, mai degrabă, influențat de spiritul umanist al Renașterii, pe care-l prezintă adesea în ipostaze ale istoriei europene, dar mai ales prin interacțiunile cu istoria medievală și premodernă românească. Dintr-o astfel de perspectivă detectăm și înclinația sa de a sublinia repetat realizările Școlii Ardelene și, nu de puține ori, dă semnalul că-și identifică menirea cu Apostolatul Dascălilor care au fost preocupați de difuzarea Luminilor în spațiul cultural-național românesc.” – VASILE PUȘCAȘ

„Academicianul Ioan-Aurel Pop este un istoric și un dascăl respectat și iubit, un constructor de instituții, precum și un Om al Cetății. O conștiință activă și responsabilă prezentă în dezbaterile publice privind soarta disciplinei pe care o profesează, în polemicile referitoare la evoluția comunității locale și a țării. Domnia Sa este un istoric care scrie, dar și face istorie.” – IOAN BOLOVAN

„Pentru mine și pentru generații întregi de istorici formați la Alma Mater Napocensis, domnul Ioan-Aurel Pop este și rămâne, înainte de orice alte funcții ori demnități universitare și academice, profesor, veritabil magistru și om de mare omenie, înzestrat cu multe calități intelectuale și morale, care-i configurează și-i definesc personalitatea, activitatea și opera.” – MIRCEA-GHEORGHE ABRUDAN

„Românii și-au făcut istoria așa cum s-au priceput, nici mai bine, nici mai rău decât alte popoare. Istoria lor nu a fost pură sau imaculată, dar nici oribilă și plină doar de dezastre. A fost de toate felurile, ca viața, fiindcă istoria înseamnă viață. Este important de știut că românii există și ei între națiunile lumii, că au o țară sau chiar două țări ale lor, cu un trecut bogat, cu Dunărea și cu Munții Carpați, cu țăranii Maramureșului, uitați parcă de timp, cu mănăstirile pictate ale Moldovei, cu Delta și cu Marea Neagră, cu podgoriile de la Cricova și clopotele Căprianei, cu aurul Apusenilor și cu cetățile de pe Nistru, cu Eminescu, Blaga, Enescu sau Brâncuși, cu oameni care mai așteaptă încă să fie cunoscuți. Ei au un mesaj de transmis pentru comunitatea internațională și țin mult la acest mesaj al lor. (…)

Afirmăm cu vorbe toleranța, dar nu admitem alte opinii decât ale noastre; lăudăm democrația, dar am vrea să impunem dictatura personală; scriem orice și oricum, dar citim tot mai puțin; vorbim de erudiție, dar cultivăm superficialitatea; ne pretindem savanți autentici, dar suntem semidocți; cerem globalizare, dar facem din propria națiune un fetiș, neadmițând dreptul altora la existență etc.” – IOAN-AUREL POP

Notă. Evenimentul face parte din Agenda culturală a Galei Editurii Școala Ardeleană, ediția I, care se desfășoară la Casa de Cultură a Studenților „Dumitru Fărcaș” din Cluj-Napoca, în data de 1 Decembrie 2025, de la ora 10.00 la ora 22.00.

Gala Editurii Școala Ardeleană cuprinde:

·        Târgul de Carte „LECTURA UNEȘTE”, ediția I;

·        Campania „ROMÂNII CITESC”;

·         AGENDA CULTURALĂ (conferință, omagii editoriale, lansări de carte, cuvântul bibliotecarilor, cercul micilor cititori și întâlnire cu seniorii Clujului, recitaluri poetice, momente muzicale, proiecție de film).

Organizatorii evenimentului: Casa de Cultură a Studenților „Dumitru Fărcaș” din Cluj-Napoca, Fundația Transilvania Leaders, Editura Școala Ardeleană

Satul – esență a spiritului românesc

 

                                                    Autor: acad. Ioan-Aurel Pop

Azi trăim cei mai mulţi dintre români – într-o civilizaţie orăşenească grăbită, activă și, adesea, obositoare, lipiți de computere şi de telefoanele mobile şi ne vine greu să credem că lumea a fost şi altfel şi că, pe alocuri, mai este încă altfel. Ne trezim dimineața cu veşti catastrofale despre crime, accidente, droguri, căsătorii necuviincioase, petreceri de milioane de lei, despre inteligența artificială şi uităm repede esenţele.

Uităm şi că există inteligența noastră şi că s-ar cuveni să cugetăm cu mintea proprie, să ne gândim şi la poporul acesta, la trecutul lui, ca să-i putem trăi bine prezentul şi să-i pregătim viitorul. Ideea ce a ne trăi fiecare clipa şi de crede că după noi poate să vină potopul este contra firii şi contra credinței noastre creştine. De aceea, vă propun să ne întrebăm de unde ne tragem noi, românii, seva sau puterea de a fi.

Vă mărturisesc că tema aceasta mi-a fost sugerată de consăteanul dumneavoastră, domnul ing. dr. Nicolae Bud, acela care v-a dus faima, s-a făcut vestit în Maramureş, în țară şi dincolo de țară (ne-am cunoscut departe, în China!), v-a reprezentat în Parlament şi oriunde s-a aflat. Îi mulțumesc şi îl privesc şi acum ca pe un fiu al satului.

Cea mai mare parte a istoriei noastre s-a desfăşurat la sat, în comunități mici şi bine închegate, în jurul bisericii şi al şcolii, al,,oamenilor buni şi bătrâni”, conduşi de un jude (numit, de la o vreme, primar). Când se organizează evenimente închinate lumii noastre rurale, îmi vin în minte mereu lucruri din vechime, greu de definit în cuvinte, gânduri inefabile, care scapă logicii şi se învecinează cu credinţa, cu spiritualitatea, cu eternul uman.

Mai concret, între altele, îmi răsar în memorie două versuri ale lui George Coşbuc:,,Picurii cu strop de strop/ Fac al mărilor potop”. Sunt versuri azi uitate, ca şi autorul lor cu destin tragic, trecut prea repede de o critică grăbită, superficială şi ,,postmodernă” între ,,autorii români minori”. Versurile însă, scrise pentru toţi, inclusiv pentru lumea noastră de la ţară de odinioară, poartă în ele un dram de înţelepciune cuminte şi modestă.

Conform mesajului lor, toate datele cunoscute despre satele noastre ar trebui să dea, însumate, istoria întregului, a țării. Ceea ce nu e tocmai aşa, şi nici n-ar putea să fie. Dar este totuşi ceva care tulbură în cele mai bune dintre aceste referiri, este ceva deosebit, in nuce, aşa cum în metonimie sau în sinecdocă, întregul se întrevede prin parte.

În sate, sunt frânturi de viață trecută şi prezentă, numai că viața este una şi aceeași, indiferent când a fost trăită. Viața aparţine mai mult trecutului, fiindcă prezentul durează preţ de o clipă (se transformă imediat în trecut), iar viitorul rămâne necunoscut, incert. Prin urmare – cum spunea înţelept Marguerite Yourcenar – dragostea pentru trecut înseamnă în fapt dragoste de viață. Iar trecutul, evocat în cronicile satelor noastre, cu bun meşteşug, de mari personalități sau de preoţi, învăţători şi profesori de țară, vorbeşte de la sine şi ajunge la sufletul cititorului.

Se porneşte, de obicei, în aceste reconstituiri, de la rădăcinile îndepărtate şi nesigure, se trece prin epoca romană, prin zbuciumatul Ev Mediu, pentru a se detalia epocile mai apropiate de noi, pentru care şi sursele – sunt mai generoase. În cronicile mai tuturor, aşezărilor noastre vorbeşte de fapt satul de odinioară, vorbesc oamenii lui, deopotrivă nobili şi supuşi, laici şi clerici, români şi alţii, vorbesc lăcaşurile de cult, eroii sacrificați pentru cauze mai bune sau mai rele… Prin întâmplările de demult, în satele de azi se răsfrânge prezentul, înnoit sau prăfuit, bun sau dezolant, cu speranțe pentru viitor ori mai sumbru, ca viaţa.

Satul ne-a croit nouă, românilor, destinul până de curând, în secolul al XX-lea. Societatea noastră s-a format în sate, printre ţărani, din care s-au desprins şi elitele, formate odinioară din cnezi juzi şi voievozi/ duci, ajunşi apoi, unii dintre ei, boieri şi nobili. Când s-au născut voievodatele noastre medievale, s-a trecut ,,de la sat la stat”, prin reunirea tuturor aşezărilor noastre rurale sub sceptrul unui conducător prestigios şi respectat, cu putere venită spre el ,,din mila lui Dumnezeu”.

 Multe secole la rând, am avut cum zicea Nicolae Iorga – doar ,,sat fără stat” şi astfel ne-am putut păstra ființa. Satul era un stat în miniatură, cu ,,oameni buni şi bătrâni” în frunte, cu primari aleşi numiți juzi ori cnezi, cu ,,pornirea plugurilor”, cu oameni de pază şi ordine, cu biserica de pe culme. Chiar şi oraşele şi târgurile noastre medievale şi chiar moderne, până la un punct, erau un fel de sate mai mari, deschise, cu terenuri cultivate în interiorul lor şi în jur, cu animale crescute prin gospodării, cu lume modestă.

Oraşele înconjurate cu ziduri masive, gospodăriile închise cu porți imense şi opace, bisericile fortificate nu intră în tradiția noastră, nu încap în mințile noastre. Burgurile, cu zidurile lor inspiratoare de frică, au fost aduse la noi de ,,oaspeţii” germanici, veniți dintr-o lume rece, agitată şi pragmatică. La noi, apărarea de inamic se făcea altminteri, nu prin izolare între ziduri. Se făcea prin înțelegere ori prin adăpostire în locuri ferite, până trecea urgia. De aceea, de altminteri, ,,codru-i frate cu românul”.

Mai toți intelectualii noştri din epoca modernă au sorginte rurală. Unele țări din jur au dezvoltat de-a lungul vremii naționalisme nobiliare orgolioase şi exclusiviste şi au format națiuni elitiste, în care poporul de rând a pătruns greu și târziu; la noi, la români, naționalismul a fost teoretizat şi susţinut mai ales de intelectualii de extracție rurală, pentru care satul era ca icoanele sfinte.

Până spre anii 1900, şi economia noastră se derula prioritar pe tărâm agricol. Românii erau în cea mai mare parte cultivatori şi păstori, practicanți de meşteşuguri săteşti, slujitori ai gliei. Marii noştri creatori de valori spirituale erau ţărani sau de origine rurală, născuți la ţară, printre coline vălurite, pe câmpii ,,arse şi văruite, ca la porțile Romei” (Nicolae Bălcescu), în ,,codri de aramă” (Mihai Eminescu), cu alte cuvinte ,,pe-un picior de plai,/ pe-o gură de rai” (Miorița). Chiar și în secolul al XX-lea, anumite curente culturale la noi se chemau poporanism şi sămănătorism. Liviu Rebreanu şi Lucian Blaga aduceau, sub cupola Academiei Române, ,,laudă ţăranului român” sau făceau ,,elogiul satului românesc”. Blaga, născut în locul ce purta în nume ,,sunetele lacrimei”, era convins că ,,veşnicia s-a născut la sat”.

Până de curând, se părea că lumea satului a apus, strivită de oraşele mari, de industrie, de confortul urban, de globalizare etc. Azi, lucrurile nu mai sunt aşa de clare, în evoluția lor prea grăbită. Aglomerația, transportul în comun sugrumat, automobilele blocate în trafic, poluarea, nervii, agitaţia, depresiile, disconfortul, drogurile etc. au ajuns sinonime cu oraşul, adică au ajuns să exprime puterea unui monstru care ne striveşte pe toți.

Nu este de mirare că atâţia oameni copleșiți, îmbolnăviți, dezamăgiți și chiar scârbiți de oraşe mai ales străini – vin la noi şi redescoperă farmecul satelor, dulceața culmilor, succesiunea deal-vale sau oscilația dintre spațiul teluric şi spaţiul cosmic (care i-a inspirat lui Blaga viziunea ,spațiului mioritic”). Ei învaţă sau re-învaţă cum să miroasă florile, cum să crească animale domestice, cum să cultive legume sau să cosească fân, să facă stoguri, să cânte doine şi să joace în ritm popular.

Nevoia lumii contemporane de sat este sinonimă cu nevoia de rădăcini, de locul naşterii noastre ori a strămoşilor, ,,de prichiciul vetrei cel humuit” (Ion Creangă), ,,de codri verzi de brad şi câmpuri de mătase” (Octavian Goga), de ,,drumeţul sărman, muncitor cu sapa” (George Topârceanu), de via, care ,,mai miroase a tămâios şi coarnă, duios a piersici coapte şi crud a foi de nuc” (Ion Pillat). Dezolarea satelor noastre a fost deplânsă încă demult (,,Ce s-a ales din casa asta, vecine Neculai al Popii” – Octavian Goga), când satele se goleau de intelectuali, când prunii ce ,,stăteau să moară” abia îşi mai mişcau ,,creanga lor bolnavă”.

Azi, unii au înțeles – prea puțini, din păcate – – că ruperea de sat şi ruinarea satelor pun în pericol esenţa umană şi umanitatea în ansamblu. În Transilvania – unde, mai recent, chiar personalități regale şi princiare se simt ca-n sânul lui Avram – foamea de satul aşezat de odinioară pare şi mai mare. Nicolae Iorga a definit provincia intracarpatică cel mai bine, atunci când şi-a intitulat una din cărțile lui de geniu ,,Sate şi preoți în Ardeal”. Pentru români, aceasta a fost esența vieții și acesta a fost secretul viețuirii, conviețuirii şi supraviețuirii. Ţăranii au fost talpa țării, iar preoții au fost conducătorii spirituali, sociali, politici ai acestor țărani, fiindcă alți conducători – de la o vreme – nu au mai fost lăsați să aibă.

Azi suntem tentaţi – cu atâtea ispite şi facilități în jur – să mergem în lume, pe meridiane îndepărtate, mânaţi de nevoi sau de curiozități, uitând de rădăcini. Dar locul naşterii noastre – însufleţit, viu, carismatic – se răzbună pe noi, ne cheamă spre rădăcini, dacă nu altminteri, atunci când ni se întoarce câte un părinte la Domnul, când se oficiază cununii ori când se nasc prunci sau coconi, când oamenii se însufleţesc de duhul sărbătorilor, când colindă şi cântă, când plâng, pentru că încă ,,jale duce Mureşul şi duc tustrele Crişuri” (Octavian Goga). Ne-am cam dezis de aceste valori perene, i-am pus prea repede pe unii de-ai noştri – mari -,,în debara”, ne-am trezit brusc mai deştepţi decât cei care ne-au deşteptat şi ne-au arătat căi bune de urmat, iar acum tragem ponoasele.

Satul de astăzi nu trebuie să împiedice modernizarea inevitabilă a vieții, ci s-o favorizeze, dar cu o condiție: fără alterarea şi pervertirea vechilor tradiții arhitectonice, fără urâţirea stilului autentic, fără părăsirea paradigmelor celor vechi şi pline de farmec. O casă de la sat poate arăta astăzi pe dinafară ca orice casă tradițională de acum sute de ani, iar în interior poate să aibă toate facilităţile necesare omului contemporan.

De aceea, inițiativele unor specialişti de astăzi, oameni de suflet, căutători de aşezare temeinică şi de veşnicie, de a reînvia interesul pentru viața locală şi pentru sat, este de remarcat, de lăudat şi de sprijinit. Astfel se pot închina imnuri de mărire dialogului şi înțelegerii dintre oameni. Numitorul comun al dialogului dintre noi, al dialogului nostru cu lumea şi cu noi înşine, secretul dăinuirii noastre, balsamul vieții noastre viitoare – ne spun aceste inițiative – se sublimează în acest cuvânt mare, frumos şi copleşitor: satul.

Vechi de două milenii, de pe vremea când strămoşii daco- romani îşi apărau aşezările cu şanţuri şi cu valuri de pământ (sat sau, cum era în Evul Mediu, ,,fsat” vine din latinescul fossatum, adică groapă, făgaş, şant), satul ne-a fost formă de organizare şi de conservare a vieţii şi marcă de civilizaţie. De aceea, îndreptarea atenției către satul cu bisericuța din deal, cu țintirimul de lângă ea şi cu memoria moşilor noştri, înseamnă un efort de regăsire a identității noastre, a vieții noastre autentice, a rădăcinilor noastre de români.

Satul lui Lucian Blaga poartă în nume ,,sunetele lacrimei” şi parcă toate satele româneşti sunt azi înlăcrimate. Depinde de noi să le perpetuăm, să le păstrăm şi – în ciuda modernizărilor necesare – să le transmitem copiilor şi nepoţilor cu farmecul lor înveşnicit.

Instantanee fotografice de la vizita acad. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, la invitația dr. Nicolae Bud la Parohia Ortodoxă Dăneștii Chioarului

 

     

                                        

                                            

                                         

                                    

Foto: Tînc Ionuț&Criste Gelu

Preşedintele Academiei Române, pledoarie pentru readucerea copiilor în bănci: ”Nu a sosit încă vremea roboților-humanoizi și nici a anarhiei!

Autoritățile și publicul trebuie să facă în așa fel încât să se aplice varianta cea mai bună, adică să se facă educație față în față, cu elevii și dascălii în același loc, la școală. Cei care spun că educația online, la distanță, este la fel de bună ca educația directă, aureolată de căldură umană, nu știu ce spun, nu au predat niciodată, vor să ne amăgească ori să ne arunce în haos. Pentru a ajunge la formula optimă este nevoie de un oarecare efort, nu foarte mare, de o anumită stăruință și să nu se facă greșeli din nicio parte. 

Premisele în acest sens nu sunt prea încurajatoare. Mai întâi, pentru că unele autorități au creat, până nu demult, un cadru normativ fluid și contradictoriu, introducând sancțiuni și obligații considerate de alte autorități – deopotrivă ale statului român – ilegale. În al doilea rând, oamenii au înțeles din această bâlbâială a autorităților că se pot juca cu boala, că pot părăsi spitalele și carantina, făcând exact ceea ce le trece prin cap. Din pricina acestor nepotriviri, lucrurile au luat-o razna în lunile iulie și august (2020 – s.r.), ajungând la acest maxim (deocamdată!) de îmbolnăviri, de internări la terapie intensivă, de decese. Dacă vom merge tot așa, sunt slabe speranțe să putem face școală așa cum se face școala, adică în chip natural.

Publicul trebuie să aplice varianta cea mai bună de începere a anului școlar, adică să se facă educație față în față, cu elevii și dascălii în același loc, la școală. Suntem condamnați să muncim din greu pentru aplicarea scenariului „verde”, adică pentru intrarea în firescul vieții. Scenariul al doilea este o soluție de avarie, nedorită și ea, fiindcă instruirea și educația vor avea rezultate foarte slabe, iar al treilea scenariu va fi catastrofal, iar școala astfel făcută nu va avea niciun folos.

În acest scop, guvernanții trebuie să acționeze impecabil, ca ceasul, fără avansări și reculuri, fără măsuri invalidate, fără exagerări. Iar românii, adică guvernații, au obligația să respecte măsurile elementare anunțate și verificate, de la păstrarea distanței fizice până la purtarea măștii, fără teribilisme de adolescent, fără fente șmecherești, fără sfidări de copil și fără gesturi de inconștient. Așa cum cei care ne conduc nu ne pot lua drepturile și libertățile democratice, trecute în Constituție și în alte legi, nici noi, oamenii de rând, nu putem decide asupra sănătății individuale, când este vorba despre boli transmisibile, și nici asupra educației, când este vorba despre ansamblul poporului român.

Menținerea sănătății fizice și spirituale a cetățenilor nu este facultativă, nu depinde de individ și nu se discută la masa tratativelor. Se poate ca democrația să fi obosit după cei circa 2.500 de ani de existență, dar nu avem o soluție mai bună de trai în colectivitate. Blamând democrația și nepunând ceva mai bun în loc, riscăm să ajungem la degenerarea democrației în anarhie, cum avertiza Polybius cu mai bine de două milenii în urmă. Nu este ușor să se creeze în acele condiții bune pentru ca sănătatea și educația să intre pe un făgaș normal, dar nu este nici imposibil.

Premisele necesare pentru împlinirea lor sunt – cred – cel puțin două: competență maximă din partea autorităților și încredere maximă din partea poporului român în aceste autorități. Restul va veni de la sine. Iar după trecerea nenorocirii – toate nenorocirile din istorie au trecut până acum! -, nu avem decât să ne pregătim pentru ceea ce, pentru noi sau copiii și nepoții noștri, ar putea să mai vină, să-i instruim în spirit digital pe toți românii, să punem la punct școala online etc. Dar să nu uităm nici o clipă că nu a sosit încă vremea roboților/humanoizilor și nici a anarhiei[1].

[1] https://www.agerpres.ro/educatie-stiinta/2020/08/06/presedintele-academiei-educatie-fata-in-fata-cu-elevii-si-dascalii-la-scoala-sa-muncim-pentru-aplicarea-scenariului-verde–552257 – 8 iunie 2020

Autor: Acad. Ioan-Aurel Pop

Sursa: Revista Art-Emis

Acad. Ioan Aurel Pop: "Câți dintre aceia care au interzis un film, care au condamnat o carte, care au dat jos o statuie știu să vorbească în chip armonios despre acel film, despre acea carte, despre acea statuie?"

“Nu-mi iese din minte o imagine recentă, din teritoriul dominat vremelnic în Orientul Apropiat de către un pretins stat, imagine în care tineri vânjoși mascați distrugeau cu ciocanele basoreliefuri, statui și ziduri vechi de mii de ani, ca să dovedească ce altceva decât primitivism, forță brută, dispreț față de oameni, scrie a scris acad. prof. univ. Ioan Aurel Pop, îintr-o postare pe Facebook.

Iată postarea Președintelui Academiei Române:

„Fervoarea demolării

În general, societățile care au dărâmat statui, au ars cărți ori au creat indexuri ale operelor interzise au avut în frunte regimuri totalitare sau au cunoscut crize cronicizate. Firește, au existat și cazuri când, după eliberarea de dictatură sau de criză, lumea a trebuit să elimine, în mod justificat, simbolurile acelor vremuri de tristă amintire. Dar marii demolatori au fost tiranii, văzuți și nevăzuți, mai ales cei situați pe poziții politice extreme.

Astăzi, explicația distrugerii memoriei colective curente este discriminarea bazată pe culoarea pielii și care, în aproape toate țările, în timpuri mai mult ori mai puțin îndepărtate, a făcut numeroase victime. O asemenea țară este America – oficial, Statele Unite ale Americii – care, începând cu perioada colonială și până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a statuat oficial, prin legi și reglementări cu putere de lege, sclavia negrilor. Este mai greu de înțeles pentru contemporanii noștri, care au, de multe ori, o cultură generală și istorică săracă, în ce fel s-a putut ca, de la intrarea în vigoare a Constituției SUA (1787) și până la finele Războiului Civil (1865), Statele Unite să fie o țară sclavagistă. Este greu de înțeles și pentru faptul că, mai peste tot în lume, Constituția SUA (cu sau fără amendamentele ulterioare) rămâne un model al democrației, este dată ca exemplu, este preamărită ca etalon de libertate, de stabilitate, de sobrietate.

Mult mai grav este faptul că, de la interzicerea sclaviei în SUA (1865) a trebuit să treacă o sută de ani până la îndepărtarea ultimelor legi discriminatorii în fostele state ale Confederației (1963). Simptomatic este faptul că ambii președinți implicați în acest îndelungat proces – Abraham Lincoln, care a eliminat oficial sclavia și John Fitzgerald Kennedy, care a eliminat ultimele discriminări rasiale oficiale – au pieritasasinați. În practica vieții cotidiene însă, nici până astăzi discriminările de tot felul, inclusiv cele bazate pe culoarea pielii, nu au dispărut complet, nici în Statele Unite și nici în alte regiuni. Evident, gradul lor de extindere și forța lor de manifestare diferă foarte mult, de la un continent la altul, de la țară la țară, de la comunitate la comunitate.

Azi, trăim o criză profundă în societate, accentuată de pandemia cu acest nou virus Corona, dar cronicizată de câteva decenii și accentuată de perspectivele sumbre de după încheierea molimei. În timpul crizelor de amploare mare au avut loc întotdeauna și manifestări violente, de stradă, cu baricade, incendieri, jafuri, busculade, agresiuni fizice, omoruri etc. Scânteia manifestărilor violente de astăzi a pornit de la asasinarea de către un polițist american alb („caucazian”) a unui cetățean de culoare („afroamerican”), bănuit de o faptă ilegală. Întâmplarea nu avea cum să nu capete conotații rasiste, date fiind împrejurările. Cu mult înainte ca justiția să-și intre în rol, vestea a făcut ocolul SUA și al lumii, declanșând, după cum era normal, puternice reacții de solidaritate cu victima și cu afroamericanii în general. Sclavia a revenit în atenție – deși puțini îi cunoșteau istoria – fiind scoasă în prim plan drept cauză a tuturor relelor. Populația revoltată nu s-a mulțumit cu cererea de reformare a lumii contemporane și viitoare – pentru a o scăpa de asemenea discriminări – ci a început, în urma unor acțiuni bine orchestrate din umbră, un război cu trecutul, cu valorile trecutului, sublimate în statui, opere literare, filme etc.

Astfel, s-a găsit cu cale să se retragă din oferta unuia dintre cele mai cunoscute canale de televiziune filmul „Pe aripile vântului”, făcut după romanul omonim al Margaretei Mitchell (1900-1949). Pentru acest roman (cu titlul originar Gone with the Wind, apărut în 1936, autoarea a primit Premiul Pulitzer, în anul 1937, iar în anul următor a fost candidată la Premiul Nobel pentru literatură. Filmul cu același nume, din anul 1939, cu Vivien Leigh și Clark Gable în rolurile principale, este unul din filmele de mare succes ale tuturor timpurilor. La fel, s-a găsit cineva să interzică romanul „Coliba unchiului Tom”, de Harriet Beecher Stowe (1811-1896), o înfocată aboliționistă. Romanul (apărut în 1852), care înfățișează viața african-americanilor sub sclavie, a fost foarte bine primit în nordul SUA și în Anglia, dar și-a atras ura celor din sudul Statelor Unite care erau în favoarea sclaviei. Când a întâlnit-o pe Stowe, Abraham Lincoln i-a spus: „Deci dumneavoastră, o doamnă așa de mică, ați pornit un război așa de mare!”. Harriet Stowe a fost considerată mereu un simbol al luptei contra sclaviei negrilor. Președintele Lincoln era împotriva sclaviei, dar nu dorea egalitatea deplină între albi și negri. Atât a putut să meargă înainte spiritul lui vizionar, care, în mod categoric, era deasupra vremurilor sale și prevestea viitorul. Oare toți oamenii de pe planetă să se fi înșelat când au cinstit și apreciat aceste opere, considerate nemuritoare, acești oameni și acești autori plini de talent? Oare generații de tineri, de maturi și de seniori, care le-au admirat și i-au admirat de-atunci încoace, să fi fost orbi? Oare valoarea artistică în sine a acestor opere să nu aibă nicio relevanță?

În vârtejul revoltei de-acum, a fost dată jos de pe soclu o statuie a lui Cristofor Columb (1451-1506), descoperitorul, fără să fi știut vreodată cert, al Americii (numite astfel după moartea lui). Columb nu a ajuns niciodată în America de Nord propriu-zisă, ci doar pe insule și în Panama și nu a făcut niciodată comerț cu sclavi negri. El a crezut că ajunsese în India, adică în Asia, pe care o căuta, gândind logic că dacă navighează spre vest își va atinge ținta. Aud că s-a dărâmat o statuie a lui George Washington, la Portland, în Oregon, că o statuie a lui Winston Churchill a fost vandalizată și ea și că un primar din Suedia a cerut înlocuirea statuii regelui Carol al XII-lea (trăitor pe la 1700) cu statuia luptătoarei pentru protecția mediului Greta Thunberg și chiar condamnarea memoriei lui Carl Liné (1707-1778), părintele taxonomiei (clasificarea speciilor) și al ecologiei moderne. În ritmul acesta, se va ajunge în curând la interzicerea lui Aristotel (384-322, î. Hr.), trăitor acum circa 2300 de ani și unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii din toate timpurile, pentru afirmația că „sclavul este o unealtă vorbitoare”.

Ceea ce se întâmplă nu este deloc o dovadă de luciditate a lumii, nici o mărturie a luptei contra discriminării și nici o probă de vigilență pusă în serviciul valorilor universale. Ceea ce se întâmplă este pur și simplu o dovadă de manipulare crasă, produsă pe fondul lipsei de educație și de cultură a populației. Toți cei care fac școală serioasă și care acumulează destule cunoștințe de cultură generală – nu neapărat istorică – știu că fiecare epocă istorică are propriile valori și propriile prejudecăți. De multe ori, ceea ce fusese perfect moral și legal în trecut, devenise imoral și ilegal în epocile mai noi. De exemplu, legea talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) a guvernat omenirea primitivă sute de mii de ani. Războiul a fost o practică morală în tot Evul Mediu, turnirurile și duelurile au fost prilejuri de manifestare a onoarei cavalerești, iar asuprirea și prigonirea unor grupuri marginale ale societății, o datorie a autorităților și a unora dintre indivizi. Firește, cu vremea lucrurile s-au schimbat treptat, pe etape. În momentul în care a intervenit justiția modernă, răzbunarea sângelui a fost interzisă. „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” a fost adoptată la începutul Marii Revoluții Franceze (1789), „Declarația universală a drepturilor omului”, după Al Doilea Război Mondial (1948), de către ONU, iar anumite legi împotriva discriminărilor de multiple tipuri abia în deceniile din urmă.

Prin urmare, chiar dacă ceva este imoral și ilegal în epoca noastră, nu înseamnă că a fost la fel și în trecut. Lumea medievală s-a axat pe ierarhie, supunere, privilegiu, credință, onoare cavalerească și nu pe libertate, egalitate, democrație, frăție, liberalism etc. Dacă ajungem să îi judecăm pe oamenii medievali după valorile care s-au afirmat în lume după moartea lor, comitem nu numai o mare eroare istorică, dar și o eroare logică. Cum să condamnăm pe cineva că nu a făcut ceea ce nu știa, ceea ce nu exista pe vremea sa? Este la fel cum am aresta, judeca și condamna pe cineva pentru o faptă din anul 2000, pe baza unei legi apărute în 2020. Cum să acuzi pe cineva pentru nerespectarea unor legi și principii morale care nu existau în vremea sa?

Față de epocile în care au trăit și față de gândirea curentă a lumii în care au trăit, Harriet Beecher Stowe, Margaret Mitchell, Cristofor Columb, Churchill, Carol al XII-lea (trecător prin Țara Moldovei), Carl Liné au fost niște vizionari. Ei au revoluționat, fiecare în felul său, societatea contemporană lor și au pregătit un viitor bun. Cu toții au fost ieșiți din comun în sensul cel bun și, tocmai de aceea, au lăsat în urmă opere monumentale și, tocmai de aceea, li s-au făcut statui. Cu ce drept – în afară de dreptul forței brute, al ignoranței și al manipulării – ne ridicăm noi contra memoriei lor?

Faptele acestea din ultima vreme amintesc de Nero, de Inchiziție, de Lenin, de Stalin, de Hitler, de Mao Zedong și de toți dictatorii care au distrus lumi, care au interzis universuri reale ca să construiască lumi și universuri false. Comunismul a distrus, totuși, cele mai multe statui, iar în Rusia Sovietică a topit chiar șine de cale ferată, din simplul motiv că acestea erau făcute de „capitaliști”. Nu ne putem război de fiecare dată cu istoria ca să construim o lume dreaptă. Supărarea pe istorie este ridicolă.

Cele mai multe dintre relele societății contemporane zac în însăși societatea contemporană. Pentru prejudecățile și faptele noastre nu au cum să fie vinovate cărțile, filmele, statuile sau oamenii din trecut, ci educația greșită, primită în familie și în școală, anturajul nepotrivit, ignoranța și prostia. Superioritatea noastră față de polițistul care a omorât prin sufocare o ființă omenească nu constă în forța de a distruge, ci în arta de a construi. Câți dintre aceia care au interzis un film, care au condamnat o carte, care au dat jos o statuie știu să vorbească în chip armonios despre acel film, despre acea carte, despre acea statuie?

„Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”, avertiza demult Immanuel Kant. Câți dintre noi pot cântări știrile care ne asaltează clipă de clipă prin toate mijloacele de informare în masă? Foarte puțini dintre noi au în minte informațiile necesare ca să poată face asta. Majoritatea nici nu se străduiesc să aibă astfel de baze date. Iar memoria calculatorului sau a telefonului degeaba le are, dacă nici măcar nu ne străduim să căutăm. Pe această lipsă de discernământ mizează și „formatorii de opinie” manipulatori contemporani. Sunt forțe care vor să ne transforme în demolatori, fără să ne creeze premise de a fi și arhitecți/ constructori. De planurile de construcție se ocupă alții. Pe vremuri, eram învățați că cine stăpânește informația stăpânește lumea. Azi știm că nu este așa, din moment ce manipularea informației devine mai puternică decât informația însăși.

Spre a ne deștepta nu avem nevoie de nimic foarte scump și foarte complicat, ci doar de o educație pusă în serviciul omului și al omenirii, de o educație bazată pe virtuți, pe valori și pe încredere. Printr-o astfel de educație, vom ști că o crimă nu se pedepsește printr-o altă crimă, ci prin aplicarea justiției și că o distrugere nu trebuie urmată de alte distrugeri, ci de creații durabile, puse în slujba adevărului și a dreptății. În plus, ca istoric, sunt convins că mărturiile din vremuri trecute – mai ales creațiile spirituale – chiar dacă exprimă alte idei și idealuri decât ale noastre, sunt părți din viața omenirii, cu toate avatarurile sale și merită tezaurizate cu grijă.

Nu-mi iese din minte o imagine recentă, din teritoriul dominat vremelnic în Orientul Apropiat de către un pretins stat, imagine în care tineri vânjoși mascați distrugeau cu ciocanele basoreliefuri, statui și ziduri vechi de mii de ani, ca să dovedească ce altceva decât primitivism, forță brută, dispreț față de oameni! Ca să nu se mai întâmple aceste lucruri tragice, ca să nu mai ajungă rațiunea să fie dominată de fanatism, avem nevoie de responsabilitate și demnitate, iar acestea se dobândesc prin educație serioasă, prețuitoare a creației umane din toate timpurile”

Acad. Ioan Aurel Pop: "Pe fondul izolării" …

Noi, oamenii, oricât am vrea să părem de puternici, suntem vulnerabili, ca toate ființele, pentru că viața ne este amenințată adesea, ea nefiind un dat etern. Slăbiciunile noastre ies la lumină mai des și mai repede atunci când ni se schimbă cutumele, iar o astfel de schimbare majoră este izolarea. Izolarea poate să fie voluntară sau forțată (impusă de circumstanțe). Ambele forme provoacă suferințe, dar izolarea impusă este cea mai periculoasă. Acum suntem obligați să stăm în casă sub amenințarea unui factor neobișnuit, pe care nu l-am mai întâlnit nici noi, nici vreo trei generații de înaintași. Izolarea nu ne amenință atât viața fizică (deși molima aceasta ne îmbolnăvește corpul), cât sănătatea mintală. Stimulii exteriori care fac acest lucru, care ne tulbură gândirea, ne afectează sentimentele, ne schimbă felul de judecată limpede sunt foarte numeroși și greu de evitat. Unul dintre aceștia sunt știrile de la televiziuni, radiouri, de pe rețelele sociale, din presa electronică, din mesajele care vin de la prieteni, de la colegi, de la observatori binevoitori sau răuvoitori etc. Nici înainte de izolare nu eram scutiți de un asemenea asalt, dar faptele erau controlabile, funcționa un anumit triaj, nu ne lăsam robiți de vești, de informații (verificate sau nu, adevărate sau mincinoase), pentru că aveam alte lucruri importante (ori considerate importante) de făcut. Acum suntem liberi de aproape orice constrângeri sociale și gata să primim toate informațiile din lume. Cei mai mulți suntem profund afectați de datele despre această boală și, în funcție de mulți factori, le receptăm masiv, grav, cu seriozitate maximă. Aceste date sunt, însă, greu de verificat și de autentificat și cuprind recomandări dintre cele mai ciudate, unele diametral opuse. Nu mai știi dacă virusul este unul natural sau a fost fabricat în laborator. Plecând de la ipoteza că ar fi un produs artificial, nu știi dacă a fost eliberat intenționat (ca armă biologică) sau scăpat întâmplător de sub control. Nu știi exact ce natură are, când și cum moare la cald sau la frig, cu alcool slab sau puternic, cu ce gen de dezinfectanți, dacă antiinflamatoarele au rost sau dacă agravează boala etc. La fel sunt și altele: vaccinul va fi eficient, va fi disponibil în șase luni sau în doi ani, ni se va inocula tuturor numai spre salvare sau și spre profitul unora, vor deveni toate vaccinurile obligatorii etc.?

Este cumva toată această pandemie un scenariu bine aplicat acum pentru reducerea populației unei planete supraaglomerate, scenariu creat de anumiți magnați din oculta mondială?

Pe fondul acestor multe întrebări fără răspunsuri ori cu răspunsuri nesigure și contradictorii, mulți observatori își ies din fire sau își accentuează firea belicoasă, dau sentințe, condamnă, varsă venin pe cei pe care nu-i simpatizează, despică firul în patru, discreditează instituții, se dau atoateștiutori. Cei mai mulți dintre aceștia uită că starea de urgență nu a suprimat libertatea de exprimare și nici dreptul la opinie și că legile dialogului presupun decență, bunăvoință și limbaj civilizat. Îmi place să pun cea mai mare parte a acestor excese pe seama frustrărilor provocate de izolare.

Dar izolarea este grea și fără amenințarea bolii. Avem vreme destulă să scrutăm și scena politică și să descoperim și acolo felurite scenarii generatoare de adevărate „spectacole”. În perioade de criză, în situații-limită, calitatea clasei politice se vede parcă mai bine decât în alte dăți. Cei mai mulți ne dăm seama că politica înseamnă și compromisuri, și înțelegeri electorale, și pertractări care nu ajung toate la ochii și urechile publicului larg. Ceea ce mi se pare foarte grav este posibilitatea adoptării de legi în această perioadă în care plenul fiecăreia dintre cele două adunări ale Parlamentului și nici plenul reunit nu se pot întruni în chip real. La fel de inexplicabilă este și posibilitatea – de data aceasta dincolo de pandemie și de izolare – de adoptare tacită a unor legi (act justificat prin variate argumente, care nu interesează aici). Un astfel de motiv sau argument absolut de neacceptat este stagiul suficient de lung de așteptare, care ar permite unui proiect de lege să treacă fără discuții și fără vot efectiv. În al treilea rând, este și mai straniu faptul că proiecte de legi care sunt în chip evident – pentru publicul larg și nu doar pentru specialiști – neconstituționale și, mai grav, anticonstituționale, ajung să treacă tacit de una dintre camerele Parlamentului. În recentul scandal creat de trecerea tacită prin Camera Deputaților a proiectului de lege privind autonomia „Ținutului Secuiesc” există multe necunoscute, întrebări fără răspuns, într-o țară în care funcționează Constituția, în care există organisme și pârghii democratice, în care instituțiile statului nu sunt scăpate de sub control. Opiniile analiștilor în legătură cu acest episod sunt de o diversitate dezarmantă și merg de la întâmplare până la diversiune. Ar fi vorba, după unii, despre o diversiune menită să distragă atenția oamenilor de la izolare, de la interdicții, de la prefigurarea crizei economice majore. Alții spun că a fost pur și simplu o întâmplare, din care o parte a mijloacelor de difuzare în masă – pe fondul izolării și pandemiei – a făcut un eveniment. În fond, ar fi vorba de un lucru firesc, de un proiect de lege adoptat tacit, așa cum s-a întâmplat de mai multe ori. Alții merg mai departe și adaugă că proiectul nu are în el nimic scandalos, că orice inițiator are dreptul să pretindă ceea ce dorește pentru binele indivizilor și al grupurilor pe care le reprezintă. Cei care sunt de acord cu rolul major al „întâmplării” în cazul acesta sunt, însă, foarte puțini. La fel de puțini sunt și românii care acceptă dreptul unui grup etnic din România la autonomie teritorială. Iar cum niciun grup etnic, în afară de minoritatea maghiară, nu dorește și nu cere așa ceva pe teritoriul României, dezaprobarea acestui gest din partea majorității are o țintă precisă. Alții concretizează: totul este rodul unei înțelegeri secrete între UDMR și PSD, în vederea unor alianțe strategice sau electorale viitoare; scenariul s-ar fi orchestrat pentru abaterea atenției opiniei publice spre un pericol extern; liderii maghiari din țară, în înțelegere cu cei din Ungaria, ar fi făcut aceasta ca un atentat contra integrității și unității teritoriale ale României; Ungaria, în conivență cu Rusia lui Putin, ne-ar fi pregătit acest „cadou”, cu scopul slăbirii României etc. În fine, sunt și specialiști care recunosc aici strategia UDMR, a liderilor maghiari de după 1989, de aplicare a teoriei pașilor mărunți, de ponderare și de ierarhizare a pretențiilor, de petiționare continuă, de la simplu la complex, de la negare inițială până la acceptare finală etc. Astfel, dacă s-ar lua declarațiile unor conducători maghiari din România de acum un deceniu-un deceniu și jumătate s-ar vedea că atunci era respinsă ferm ideea autonomiei teritoriale în favoarea celei culturale etc. Analiștii români care pretindeau în acele vremuri că UDMR dorește autonomia teritorială a secuilor erau veștejiți ca fiind nerealiști, naționaliști, șovini etc.

Dincolo de această paletă largă de interpretări, rămân câteva nedumeriri și coincidențe stranii. Dacă în Camera Deputaților a fost primit și luat în seamă la comisii un astfel de text, chiar ca exercițiu procedural și conjunctural, este foarte grav, indiferent de felul cum s-a încheiat acest episod parlamentar. Ne putem aștepta ca o grupare politică sau un parlamentar să depună la Cameră ori la Senat un proiect de lege pentru micșorarea densității populației României, altul pentru vinderea (înstrăinarea unei părți din teritoriul ei (de exemplu, o insulă de pe Dunăre ori din Deltă) sau altul pentru interzicerea folosirii limbii române într-o localitate unde etnicii români sunt puțini etc. Oare astfel de acte – pe care orice comisie juridică preliminară le poate constata drept anticonstituționale – trebuie trecute prin Parlament, ca să ocupe timpul legislativului și să creeze tulburări în țară? Cum s-a putut depune, înregistra și discuta (în comisii) la Parlament un proiect absurd care conține autonomia teritorială a unei unități administrative inexistente? România are mai multe tipuri de unități administrativ-teritoriale, ca orice stat, dar „ținutul” nu se (mai) află printre ele (s-a aflat până la domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în cazul uneia dintre Țările Române, anume Moldova). Oare, înainte de a cere autonomia unei unități administrative, nu ar trebui ca acea entitate să existe, de fapt și de drept, în rând cu celelalte entități? De exemplu, în Italia sunt câteva regiuni și provincii care au primit, în timp, statut de autonomie (foarte diferită de ceea ce visează inițiatorii acestui proiect), dar toată Italia este împărțită, în chip oficial, în regiuni și provincii. În al doilea rând, criza autonomiei secuiești a izbucnit în vremea pandemiei, când sensibilitatea oamenilor este mai ridicată, când atenția lor aste mai ușor de captat, când Parlamentul are o stare de funcționare precară, în condiții nemaiîntâlnite. În al treilea rând, mai sunt puține săptămâni până la aniversarea tratatului de la Trianon, moment (4 iunie 2020). În avanpremiera și în jurul acestui moment, propaganda ungară făcuse intense eforturi de conștientizare a Europei de „tragedia” și „catastrofa”, întâmplate la 1920. Se apropia ziua de 4 iunie și, în condițiile speciale și neprevăzute de acum, era prea multă liniște. Autoritățile ungare au trebuit, cu mare regret, să anuleze mari manifestări (mai puțin construirea monumentului triumfal dedicat marii înfrângeri de acum un secol). Ce bine sună, în aceste împrejurări, câteva constatări aspre la adresa României! De exemplu, că în România maghiarii sunt mulți și asupriți, că nu se pot bucura de drepturi elementare, chiar dacă reprezintă milioane de oameni (!), că o chestiune simplă de recunoaștere a autonomiei lor teritoriale îi „isterizează” pe liderii români etc. Cea mai mare „realizare” legată de acest episod este, pentru unii, în plan general, internaționalizarea chestiunii maghiaro-secuiești din România. „Statul falit român va deveni o sursă de instabilitate pentru Europa Centrală în cursul renunțării la izolare?” este un titlu recent răspândit de presa maghiară în limbi de circulație mondială. Sigur, știu că sunt intelectuali români de mare profunzime pe care nu i-am văzut să critice atitudinea revizionistă a guvernului ungar, în schimb nu pierd niciun prilej să atace „naționalismul” românilor, „subdezvoltarea” lor intelectuală, obsesia lor față de maghiari, care ar fi civilizați, blânzi, complet inofensivi. Sunt și eu convins că o mare parte a maghiarilor sunt oameni realiști, practici și pașnici, ca și o mare parte a românilor, dar existența unei anumite ofensive față de caracterul unitar al statului român nu poate să fie negată. A spune că aceasta este doar o iluzie a unor minți înfierbântate înseamnă a nu cunoaște România reală, a nu fi trăit niciodată în Transilvania și a ignora soarta de-acum (de dinaintea oficializării autonomiei) a puținilor români care trăiesc (încă) în zona numită cu mândrie medievală „Ținutul secuiesc”. De altfel, nici alți străini nu au acolo o soartă mai bună, cum s-a văzut recent în episodul de la Ditrău.

Dar declanșarea acestui episod în timpul pandemiei are și un efect-bumerang. Oamenii sunt obsedați de starea lor de sănătate, de salvarea vieților lor, de posibilitatea reluării activității cât de cât normale, de variate alte scenarii. Toate manifestările publice legate de centenarul Tratatului de la Trianon au fost anulate, și cele patronate de maghiari (care și-ar fi clamat „nedreptatea istorică” și cele patronate de statele succesoare (Slovacia, Croația, România. Polonia etc.), care ar fi subliniat decizia popoarelor lor, recunoscută doar sub aspect juridic internațional și nu luată la Paris. Ideea că la finele Primului Război Mondial ar fi jucat un rol important și popoarele (care au sfărâmat imperiile multinaționale) sau că doar marile puteri ar fi decis totul nu mai este acum una de prim plan. Europenii nu se dau acum în vânt după lămurirea unei astfel de „dileme” și nici liderii Uniunii Europene nu au pe agendă posibile modificări teritoriale într-un continent măcinat de multe necazuri și amenințat – dincolo de molimă – de o criză economică fără precedent.

Dar încercarea moarte n-are! Câte-o reînviere a „chestiunii maghiare” din România, cu voce de Casandră, nu strică pentru subminarea prestigiului și demnității unei țări și așa destul de compromise în ochii Europei. De data asta, însă, în ciuda unor reacții energice al factorilor politici, instituțiilor, persoanelor, chestiunea în sine nu a mai folosit nici pentru amăgirea românilor cu „pericolul unguresc” și nici pentru stimularea interesului internațional pentru „tragismul Ungariei” despuiate acum un secol. Oamenii și instituțiile au acum alte griji, aflându-se încă în mijlocul unei amenințări planetare fără precedent în ultimul secol.

                                           Acad. Ioan Aurel  Pop

Nota noastră. Academicianul dr. Ioan-Aurel Pop s-a născut la 1 ianuarie 1955, în Sântioana, Țaga, judeţul Cluj. Este istoric român, profesor universitar (din 1996) și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca (2012-2020), membru titular (din 2010) și președinte (din 2018) al Academiei Române.

Opera sa este axată pe cercetarea istoriei medievale a românilor și a Europei Centrale și de Sud-Est (instituțiile medievale românești, formațiuni politice româno-slave din Transilvania, raporturile românilor din Transilvania cu spațiul românesc extracarpatic, influența bizantină asupra românilor, raporturile Transilvaniei cu Europa Centrală și Occidentală, structura etnică și confesională a Transilvaniei). Este adept al curentului naționalist. După apariția cărții „Istorie și mit în conștiința românească” a lui Lucian Boia, prof. univ dr. Ioan-Aurel Pop a publicat o carte în replică, respingând parțial teza deconstructivistă a istoricului bucureștean. A elaborat de asemenea manuale școlare alternative pentru liceu. Din 2018 este preşedintele Academiei Române şi luptă pentru demnitatea poporului român şi locul de frunte pe care-l merită între popoarele Europei. GDL