Anca Radu: “Limbajul de lemn al comuniștilor era poezie pe lângă clișeele corporatiste!”

 

Cel mai tare se resimte prăbușirea nivelului mediu de inteligență acolo unde comunicarea are un rol foarte important – dacă vă uitați la halul în care arată „presa”, vedeți oglinda imbecilității specifice progresismului.

Sau dacă doriți ceva cu adevărat convingător, uitați-vă la halul în care arată publicitatea și strategiile de marketing – între agențiile de publicitate și departamentele de marketing ale corporațiilor s-a format un adevărat mecanism cheie-broască al prostiei patente.

Așa se face că, deși este atât de clar și atât de intens probat că invazivitatea mesajelor nesolicitate produce enervare și repulsie, nicidecum creșterea vânzărilor, niște copii cu școală puțină și minte și mai puțină, angajați în agenții de profil conduse cu tot atâta lumină, livrează la infinit astfel de campanii și strategii inepte, iar de pe malul celălalt, corporațiile, recunoscute ca fântâni arteziene de neputință intelectuală, continuă să investească în aceste exerciții școlărești de „noncoformism” idiot al foștilor elevi șterși, ștampilați cu titulatura de „creativi” în linia încurajării submediocrității care deformează și evaluările prin „calificative” în locul notelor.

Orice catastrofă naturală sau provocată s-ar întâmpla, nimic nu mai poate concura dezastrul produs de infiltrarea corporatismului în cele mai profunde și mai intime straturi ale relațiilor interumane. Dezumanizarea șabloanelor devenite reguli inderogabile și criterii de validare până și în familie, nivelarea celor mai vii dintre indivizi până la integrarea lor în malaxorul uniformității repetabile la infinit, aspectul de gazon cu iarba tunsă la milimetru pe care l-a primit societatea, astea sunt fără îndoială cele mai grele nucleare care ni se puteau planta în coaste. De-aici încolo, orice ni s-ar întâmpla e inferior ca intensitate, absolut orice.

Limbajul de lemn al comuniștilor era poezie pe lângă clișeele corporatiste.

În afară de arhivele vremurilor bune, nu mai avem nimic de pierdut.

 

Autor: Anca Radu

Anca Radu: ”Totul e simplu când ești prost sau ticălos!”

 

Observ că se redeschide discuția despre reorganizarea administrativ-teritorială. Foarte frumos, poate că ar trebui, e de văzut. Problema este cine, când și pe ce fundal o face. Căci pe fundal de prostie dovedită, venind din partea unor somități în materia perpetuării stării de catastrofă, lucrurile primesc un miros greu de suportat.

Când vii și spui că reducând numărul de județe, eventual redenumind unitățile rezultate drept regiuni, vei centraliza numai ce trebuie centralizat, dar vei trimite spre primării ceea ce trebuie să fie mai aproape de cetățean, oare ce ai în minte? Nu că n-ar suna frumos, doamne ferește! Doar că: TRANSFERUL DE COMPETENȚĂ JURIDICĂ SE FACE DIN PIX, ÎN VREME CE TRANSFERUL DE COMPETENȚĂ PROFESIONALĂ NU SE FACE DELOC, mai ales când acest transfer merge dinspre etajele superioare spre etajele inferioare, însemnând în fapt o MULTIPLICARE de competență prin natura teritorialității administrației locale.

Pe urmă vine problema cea mai spinoasă, anume cea a credibilității autorilor eventualei revoluții administrative. E foarte greu să eviți o discuție fierbinte despre modificarea actelor de identitate (mai ales despre tipul lor, profitând de conjunctură) în confruntarea cu populația deja pusă-n gardă de tendințele tale autoritare, de obsesia ta pentru control, venind după o dictatură sanitară ruptă din sânul nazismului și continuată cu introducerea SRI în dosarele penale. Despre bună-credință, numai de bine, veșnică pomenire. Nu mai vorbesc despre racordarea acestor acțiuni DEJA CONSUMATE la discursul unor fețe de scelerați care se-ntâlnesc periodic să discute cum schimbă și cum conduc ei lumea, care discurs din 2020 încoace conține o singură și psihiatrică idee: “Nimic nu va mai fi la fel.”. Chiar așa? Da’ de ce? Discutăm despre niște nulități ajunse la întrerupătoare, care înțeleg “schimbarea lumii” prin analogie cu înlocuirea versiunii de Android de pe telefoanele mai deștepte decât ei.

Așadar, orice discuție altfel necesară devine un dezastru când e purtată de oamenii greșiți, în contextul greșit și în termenii greșiți, iar entuziasmul cu care se aruncă la treabă nu face decât să dea măsura prostiei unora și a ticăloșiei altora.

 

Autor: Anca Radu

Anca Radu: Se strânge lațul?

 

Medicii români, cu excepțiile aflate într-o minoritate de tip marjă de eroare, sunt absolut disperați când aud despre perspectiva încetării minciunii globale Covid, pur și simplu sunt la limita turbării – ies peste tot să ne explice cum chiar dacă auzim că se termină, nu e chiar atât de simplu, încă nu e sigur, la noi nu se poate, chiar dacă la nivel mondial se renunță la abuzurile denumite „măsuri sanitare”, efectiv sunt paralizați de groază cu gândul la posibilitatea de a exista un final al minciunii și al genocidului. Știu ei foarte bine de ce. Iar disperarea vine din faptul că și noi știm, și ei sunt perfect conștienți de asta.

Buze aplicate apăsat pe fesele medicale ale Guvernului

Toți medicii din specialitățile vizate sunt paralizați de groază atunci când trebuie să confirme dificultățile de oxigenare ale pacienților cu afecțiuni de așa natură. Orice provocare le puteți întinde dinainte bravilor eroi în halate de baie, dar nu dificultăți de oxigenare! Exclus! Să vă intre bine în cap, nimeni nu are dificultăți de oxigenare, nimeni! În legătură cu respirația, singura formulă de diagnostic admisă este „Se sufocă, ne imploră, regretă” și se utilizează exclusiv în secțiile ATI. Căci de doi ani de zile 99.9% dintre parafele medicilor din România au fost înlocuite cu buzele deținătorilor de drept de practică și se aplică apăsat pe fesele medicale ale Guvernului după examinarea îndelungată și aprofundată.

Vă veți aminti

Sunteți tot mai puțini cei care nu mai concepeți viața fără o cârpă pe față, dar celor care ați mai rămas în „activitatea civică” vă promit că veți ajunge ziua când copiii voștri vă vor privi cu aceeași căutătură bovină cu care unii îi privesc acum pe cei care nu poartă mască pe stradă sau nu se sigilează destul de bine cu ea în spații închise, după idei paranoice. Și vă vor privi copiii voștri cu această căutătură bovină exact în momentele în care vă veți zbate pentru fiecare gură de aer, ca să știți la ce e bună respirația – pentru că viața e dreaptă, dar dură până la violență.

Contorsiuni logice și vedete clarvăzătoare

Să o ții la infinit cu versul conform căruia „amenințarea războiului e alarmă falsă, pentru că nu mai este posibil un război”, explicând tot tu în paralel cât sunt de disperați coordonatorii dictaturii sanitare să scape de răspundere înseamnă să ai rotițele bine încremenite.

Cei care susțin inepția asta cu imposibilitatea declanșării războiului probabil nu percep disperarea ăstora la adevărata ei dimensiune – că le-ar fi tuturor mai comod să ascundă totul sub preș inducând frica de război, dar rămânând la nivel de amenințare, nu e niciun dubiu, dar cu tensiunea socială ieșind prin tavan, cu sărăcia în continuă adâncire, cu perspectiva unei crize alimentare puse cu mâna în baza tâmpeniilor „ecologiste” la care în mod clar nu vor să renunțe, forțând și o criză energetică în aceeași idee, cu adevăruri grele care încă mai au de ieșit la suprafață în privința genocidului în plină desfășurare, să dai garanții despre imposibilitatea declanșării unui război de către niște scelerați care, tocmai am spus, au de acoperit un genocid, este prostie crasă, specifică idioților care vor să pară speciali și vizionari. nimeni nu poate da garanții de niciun fel în acest moment, nici într-o direcție, nici în cealaltă.

 Credințele astea mistice despre cum totul este planificat milimetric pentru următorii 35.345.766 de ani și niciun fir de praf nu se mută cu vântul niciun pixel mai încolo sunt deja caraghioase – de acord, psihopații din principalele centre de putere vor să fie dumnezei, dar dacă îi și privim ca fiind dumnezei, înseamnă că și noi suntem drogați bine.

Disperarea nu are nimic predictibil în ea, de-asta se numește disperare, iar luată la pachet cu noțiunea de genocid, numai scenarii garantate nu produce.

 

Autor: Anca Radu

Sursa: art-emis.ro