Aprilie 9, 2026
CRESTINISMUL E VIU PENTRU CA EL, HRISTOS, E VIU!
Hristos a Înviat!
Poate că și voi, la fel ca noi, v-ați întrebat de-a lungul vieții de ce Creștinismul e viu și a biruit păgânismul și nu invers. Răspunsul este simplu: Creștinismul e viu pentru că El, Hristos, e viu!
În primele luni ale anului 2018 am publicat citeva materiale privind subiectul acesta. Revenim azi, cu prilejul Sfintelor Paste, cu unul din acele materiale.
Cartea istoricului american Bart D. Ehrman, publicata in 2018, The Triumph of Christianity (“Triumful Creștinismului”) adaugă la explicațiile date de istorici de-a lungul veacurilor de ce Creștinismul a biruit păgânismul și nu invers. Autorul, însă, nu e creștin, ci apostat. Cu ani în urmă a fost un apologet creștin, dar în ani recenți a ajuns la concluzii diferite privind identitatea Mântuitorului. Pentru el, la fel ca și pentru mulți alți istorici și intelectuali, Mântuitorul e doar Iisus din Nazaret, nu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu ori Mântuitorul.
Recomandăm totuși cartea, în special celor interesați să cunoască explicațiile istoricilor privind biruința Creștinismului asupra păgânismului. Fenomenul în sine e uimitor. Privind longevitatea lui ca religie, Creștinismul urmează Iudaismului, dar e cea mai răspândită religie. Astăzi nu se mai închină nimeni lui Zeus, Apolo, Zamolxe, Ra, Amon, Mitra și alte zeități antice. Aceste zeități au dispărut din mințile oamenilor, iar Creștinismul le-a șters din memoria lor. Pe Hristos, însă, nu l-a șters și nu poate să Îl șteargă nimeni.
Astăzi, Hristos are mai mulți adepți ca oricând, iar numărul lor crește zilnic. Cum și ce explică asta?
Creștinismul și lumea veche
Meritul principal a lui Ehrman constă în examinarea minuțioasă a explicațiilor istoricilor privind triumful Creștinismului și a lui Hristos asupra zeităților antice. În plus, însă, el propune și un număr de explicații originale. Ehrman merită aprecieri și pentru tonul politicos al discursului lui. Cu toate că a devenit apostat, el folosește un vocabular cuviincios, spre deosebire de vocabularul ireverențios al furibunzilor atei ai zilelor noastre, Dawkins, Harris, Hitchens și alții. Lecturarea cărții e lejeră și cele aproape 300 de pagini de text ale cărții trec repede, fiind structurate în așa fel încât cititorul de rând să-i poată înțelege argumentele. Interesante sunt și datele istorice, sursele și izvoarele scrise pe care Ehrman își fundamentează argumentele, cât și detaliile inedite pe care le dă privind credința și practicile creștine ale înaintașilor noștri. Ehrman stăpânește bine limba greacă și posedă o cunoaștere bună a Sfintelor Scripturi.
E indiscutabil, în opinia lui, că în primele patru veacuri ale erei creștine in istoria omenirii s-a produs o revoluție de proporții gigantice pe care istoria nu a mai repetat-o. “The ancient triumph of Christinity, scrie el, proved to be the single greatest cultural transformation our world has ever seen” (“Triumful Creștinismului s-a dovedit a fi cea mai mare transformare culturală cunoscută vreodată în lume”) Un grup mic de oameni simpli, fără carte, („analfabeți” cum îi numește el), care se identificau ca și urmași ai unui Iisus din Nazaret – pe care ei îl identificau ca fiind Fiul lui Dumnezeu – Cel răstignit și omorât de romani, dar înviat trei zile mai târziu, au întors lumea pe dos. Fără a avea la dispoziția lor putere politică, instituții de învățământ, academii, seminarii, tiparnițe, clădiri sau resurse financiare. Au cucerit întregul Imperiul Roman de la răsărit la apus, cu toate că promovau o religie cu totul diferită de toate celelalte și mai ales una care impunea exclusivitate și respingerea tuturor celorlalte religii. Convertiților li se impunea să se lepede de credințele păgâne și să se închine unui singur Dumnezeu, Dumnezeul Bibliei.
Creștinismul a adus perspective și norme culturale și morale noi. Bogaților li s-a impus să aibă grijă de săraci. Comunitățile creștine trebuiau să se îngrijească de bolnavi, văduve și orfani. Creștinii au încetat să mai avorteze și să își abandoneze copiii. După legea romană, copiii născuți deformați trebuiau omorâți. Creștinii, însă, îi adoptau. Familiile cu copii mulți, care nu își mai puteau hrăni copiii, nu îi mai lăsau să moară de foame, ci îi dădeau în grija comunităților creștine. Creștinii, de asemenea, aveau un mesaj și pentru autorități: puterea politică trebuie pusă la dispoziția oamenilor și folosită în folosul lor. În felul acesta, afirma Ehrman, “it was Christianity that became dominant and, once dominant, advocated an ideology not of dominance but of love and service. This affected the history of the West in ways that simply cannot be calculated”. („Creștinismul a devenit dominant și odată devenit dominant, a promovat o ideologie nu a dominației, ci a dragostei și a slujirii. Asta a afectat istoria Occidentului în dimensiuni care, simplu, spus nu pot fi calculate”.) (Pagina 6)
Întrebarea cheie pentru el și alți istorici, însă, este cum a ajuns această doctrină sau ideologie destinată morții să domine istoria omenirii. Ce întrebare mai importantă ori interesantă ca asta, scrie Ehrman, ar putea preocupa istoricii și pe cei interesați de istorie, cultură și evoluția societății? O întrebare și mai directă este “how did a handful of the followers of Jesus come to convert an unwilling empire”? („cum doar o mână de urmași ai lui Iisus au ajuns să convertească un întreg imperiu ostil”?)
Argumentele istorice tradiționale
Capitolul 4 al cărții lui Ehrman discută explicațiile istoricilor dinaintea lui privind triumful Creștinismului. Unul dintre primii istorici care a încercat o explicație seculară a subiectului a fost germanul Adolf Harnack, în The Expansion of Christianity in the First Three Centuries („Expansiunea Creștinismului în primele trei secole), tradusă și publicată în engleză în 1908. Conform studiilor lui și al altor istorici dinaintea lui, la începutul Secolului IV, când Împăratul Constantin s-a convertit la Creștinism, doar între 7 până la 10% din populația Imperiul Roman era creștină. După convertirea lui Constantin s-a produs o convertire la Creștinism în masă, în întregul Imperiu Roman, astfel încât la sfârșitul Secolului IV jumătate din întregul Imperiu Roman a devenit creștin. Se presupune că la vremea aceea populația Imperiului era de 60 de milioane de oameni. Cum ajungem de la 20 de creștini în Ziua Învierii la 30 de milioane în doar 370 de ani? Explicațiile sunt multiple.
Unii istorici au argumentat că la începutul erei creștine s-a produs un colaps general al păgânismului. Se presupune că, subit, păgânismul nu ar mai fi fost “la moda”, colapsul lui a generat un vid moral și intelectual, iar Creștinismul l-a umplut. S-a produs, zic ei, o substituire naturală a religiilor așa cum s-a observat și la egiptenii antici. (Pagina 106) Păgânismul a slăbit, fiind luat cu asalt de o religie nouă, plină de energie și vitalitate, care a generat interes din partea păgânilor și, în timp, i-a convertit la Creștinism.
O explicație mai sofisticată și structurată a fost făcută de reputatul istoric britanic, Edward Gibbon in The History of the Decline and Fall of the Roman Empire (“Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman”). Cartea lui Gibbon e una din capodoperele istoriografiei moderne, fiind publicată in mai multe volume între 1776 și 1789. Gibbon merită aprecieri pentru că a recunoscut că o simplă explicație seculară a triumfului Creștinismului e insuficientă și că ea trebuie atribuită și „intervenției lui Dumnezeu”. (Pagina 107) Pe lângă „intervenția divină”, Gibbon a identificat cinci (5) alți factori: (1) zelul inflexibil și intolerant al creștinilor; (2) doctrina imortalității; (3) miracolele făcute de creștinii primelor secole; (4) moralitatea strictă și inflexibilă a primilor creștini; si (5) o puternică structură eclesiastică a Creștinismului incipient. (Pagina 107)
Personalități
Istoricii au continuat să meargă pe traseul inițiat de Gibbon, dând explicații similare privind triumful Creștinismului. Și aici ne întoarcem din nou la Ehrman și la explicațiile pe care el le încearcă. În primul rând, Ehrman discută factorii umani. În opinia lui, două personalități mai mult ca oricare altele au cauzat expansiunea Creștinismului. Primul a fost Apostolul Pavel, un om deosebit de educat, cunoscător al limbilor antichității și a marilor culturi din vremea lui și priceput să prezinte mesajul Evangheliei într-un vocabular simplu, pe înțelesul tuturor și în limba greacă, o limbă universal cunoscută în zilele lui. Apostolul Pavel a călătorit mult, a vorbit la mulțimi mari de oameni, în special iudei, dar și neamurilor cărora le-a explicat, pe înțelesul lor, doctrine până atunci necunoscute lor: viața veșnică, noțiunea de păcat, mântuirea și învierea morților. Mesajul lui, zice Ehrman, a influențat adânc ți ireversibil pe mulți din cei care i-au auzit mesajele și care la rândul lor au devenit apologeți și propovăduitori ai noii religii.
A doua persoană care a avut un aport important la extinderea Creștinismului a fost Împăratul Constantin, convertit la Creștinism în 312 și care a legalizat Creștinismul în 313. După convertirea lui, creșterea numerică a Creștinismului a fost fulgerătoare. Spre deosebire de alți istorici, însă, Ehrman nu vede în convertirea lui Constantin un factor decisiv în expansiunea Creștinismului și nici în decizia lui de a acorda libertate de închinare creștinilor. Edictul de la Milano emis de Constantin nu a fost un gest strategic desemnat în mod conștient să propulseze Creștinismul în detrimentul altor religii. Dimpotrivă, Ehrman crede că până la anul 313 Creștinismul deja a atins o inerție ireversibilă care nu mai putea fi stopată. Relevanța principală a convertirii lui Constantin, adaugă el, a fost ca peste noapte Creștinismul a încetat să mai fie o religie persecutată, iar libertatea religioasă de care au început să se bucure creștinii a fost factorul principal care a catapultat Creștinismul în religia majoritară a Imperiului Roman un secol mai târziu. Dacă până la anul 313 misionarismul creștin se manifesta pe ascuns, după 313 s-a manifestat în public și mult mai pronunțat.
Credințe și practici
Ehrman prezintă și argumente originale privind triumful Creștinismului asupra păgânismului. El crede că practicile și teologia creștinilor au avut un efect decisiv în extinderea Creștinismului. În primul rând, spre deosebire de toate religiile antichității, observa Ehrman, creștinii practicau misionarismul și prozelitismul și căutau în mod activ și conștient să convertească păgânii la creștinism. Nimeni altcineva în antichitate, inclusiv iudeii, nu făceau asta. Locuitorii Imperiului Roman se închinau zeităților lor fără a căuta să-și convingă vecinii ori prietenii să se închine altor zei. Nu exista, zice Ehrman, nicio dovadă în istoria antichității a unor încercări misionare organizate între păgâni pentru a-și extinde influența sau pentru a câștiga adepți. (Pagina 116) În contrast, zice el, spiritul evanghelic și misionar al primilor creștini a fost fără precedent și a rezultat în convertirea multora la Creștinism. (“The evangelizing mission of the Christian movement was unparalleled and unprecedented”; “Christians were convinced they had to convert the world”.) („Misionarismul evanghelic al mișcării creștine a fost fără precedent”. “Creștinii erau convinși că trebuie să convertească lumea”) (Pagina 117)
Misionarismul și câștigarea de adepți a fost impusă creștinilor de Apostolul Pavel și Iisus, un aspect al Creștinismul pe care creștinii primelor veacuri l-au practicat cu ardoare. Dacă înainte de 313 misionarismul creștin a fost afectat negativ de prigoane, după 313 libertatea religioasă i-a dat un impuls fără precedent. Asta explică, din perspectiva lui Ehrman, de ce de la doar 7 până la 10% din populația Imperiului Roman dinainte de legalizarea Creștinismului, jumătate din populația Imperiului a devenit creștina 100 de ani mai târziu.
Cum au câștigat creștinii adepți înainte de anul 313, când prozelitismul ți misionarismul creștin erau interzise? Explicația lui Ehrman este cu totul fascinantă: creștinii erau misionari în familiile lor, iar apoi în comunitățile lor. Spuneau despre Iisus vecinilor lor, rudeniilor lor și oamenilor cu care intrau în contact zilnic. Un morar mărturisea despre Hristos celor care veneau să le macine grăunțele. Un tâmplar celor care veneau să le facă ori să le repare o masă. Un fierar celor care veneau să le potcovească caii ori să le ascută uneltele de lucru. Un măcelar celor care veneau să cumpere carne. Un cizmar celor care veneau să li se facă ori să li se repare încălțămintea. În familii, zice Ehrman, persoana care de obicei se convertea prima era soția, care apoi își convertea soțul și copiii. Cei care aveau robi, sclavi ori lucrători îi converteau și pe ei. Așa, adaugă Ehrman, s-a produs convertirea păgânilor la Creștinism an după an: “Year after year after year: one reason Christianity grows is that it is the only religion like this: the others are not missionary and they are not exclusive”) („An după an Creștinismul crește pentru că e singura religie de acest fel, celelalte nu misionează și nu sunt exclusiviste”) (Pagina 120)
Surprinzător cu ni s-ar părea nouă, celor care trăim în 2018, exclusivismul Creștinismului primar a fost, zice Ehrman, un avantaj în convertirea păgânilor. Creștinii propovăduiau renunțarea la alte zeități și închinarea la un singur Dumnezeu și un cod moral nou care excludea orice amestec cu viața păgâna. Ehrman chiar afirmă, emfatic, că evanghelismul și exclusivismul Creștinismului au fost factorii decisivi în triumful lui. (“That combination of evanglelism and exclusion proved to be decisive for the triumph of Christianity”) („Combinația misionarismului și exclusivității s-au dovedit a fi factori decisivi în triumful Creștinismului”) (Pagina 125)
Misionarismul creștin al primelor veacuri
Privind misionarismul primilor creștini remarcăm un citat dat de Ehrman din scrierile lui Celsus de pe la anul 170. Scrierile păgânului Celsus par a fi primele care explică Creștinismul și ascensiunea lui din perspectiva autorilor păgâni. Pe la anul 170 Celsus scrie: „Peste tot pe unde dai peste un grup de băieți, o grămada de sclavi ori o grămadă de proști, vei da și peste niște învățători creștini care își etalează noua lor filosofie. În casele oamenilor îi vezi îngrămădiși și ascultând: albitori de haine, cizmari, țesători, proști, analfabeți și toți se întrețin în discuții, fără însă a avea curajul să întrețină discuții cu oamenii cu carte …” (Pagina 132) Celsus scrie și el că primii care se converteau la Creștinism au fost copiii și femeile „superstițioase” și „analfabete”. Izvoarele antice sprijină afirmațiile lui. Conform unui document făcut de autorități pe când Creștinismul era încă în ilegalitate, dintr-o biserică din Nordul Africii au fost confiscate 16 tunici de bărbați, 38 de voaluri, 82 de tunici de femei și 42 de perechi de sandale purtate de fețe tinere. E deci incontestabil ca majoritatea creștinilor primelor secole au fost femeile și fetele. (Pagina 134)
Un alt factor care a propulsat Creștinismul a fost natura lui generală. Spre deosebire de păgânism, Creștinismul și doctrina lui prezentau toate aspectele existenței umane, încă dinainte de naștere, după naștere și chiar după moarte. (Pagina 127) Creștinismul poseda o doctrină care ținea de fiecare aspect al ființei și existenței umane.
Oamenii aveau în Creștinism un ghid cuprinzător privind viața, viața intimă, moravurile, valorile, igiena, relațiile, familia, căsătoria, modul de a-și câștiga pâinea, viața economică, viața politică, relațiile cu semenii, relațiile cu străinii, relațiile cu statul și autoritățile și așa mai departe. În contrast, păgânilor le lipsea o ideologie de viață structurată.
Miracolele primelor veacuri ale Creștinismului au avut și ele un rol în convertirea păgânilor la Creștinism, afirmă Ehrman. (Pagina 130) Întregul Capitol 5 al cărții e devotat de fapt acestui aspect. Un alt factor a fost sensul apartenenței de grup pe care comunitatea de creștini o dădea. Creștinii formau comunități specifice unde era solidaritate, siguranță și afecțiune reciprocă. Nimeni nu murea de foame, ori mureau toți de foame.
Creștinii socializau. Formau și întrețineau relații și prietenii. Între ei nimeni nu era marginalizat ori străin. Se vizitau unii pe alții. Se întruneau de cel puțin o dată pe săptămână în casele oamenilor, unde cântau și citeau din Evanghelie. Se întrebau de sănătate. Se interesau de sănătatea altora. Ajutau săracii, văduvele și orfanii. Adoptau copiii abandonați. Iar lucrul care i-a impresionat pe păgâni în mod deosebit a fost că, atunci când apăreau epidemii și oamenii mureau cu miile abandonați în casele lor, creștinii îi vizitau pe ce suferinzi și muribunzi. Mulți dintre ei au devenit creștini înainte de moarte. Izvoarele istorice atestă că nu puțini dintre păgânii bolnavi s-au însănătoșit, fie datorită unor miracole, ori, zic Ehrman și alți istorici, pentru că își reveneau după ce creștinii îi îngrijeau și hrăneau. Majoritatea acestor bolnavi însănătoșiți deveneau creștini. Nu puțini dintre creștinii care îi ajutau pe bolnavi se infectau si mureau, fără însă ca zelul ori compasiunea lor pentru păgânii bolnavi să le slăbească. (Pagina 135-139) Un document din Secolul IV descrie acest zel al creștinilor. (“Heedless of the danger, they took care of the sick, attending to their every need and ministering to them in Christ, and with them departed this life serenely happy …) („Fără să țină seama de pericole, ei aveau grijă de bolnavi, de oricare nevoi și le slujeau în Hristos și așa treceau cu serenitate din lumea aceasta…”) (Pagina 138)
Creștinismul e viu pentru că El, Hristos, e viu!
Am reușit să parcurgem în comentariul nostru de astăzi doar jumătate din cartea lui Ehrman. O recomandăm din nou, dar, repetăm, doar ca pe un tratat istoric, nu doctrină. Ehrman și istoricii au explicațiile lor privind triumful Creștinismului. Avem și noi, însă, explicația noastră. Aceea pe care o găsim în Sfintele Scripturi și în care credem: Creștinismul a biruit păgânismul și e viu pentru că El, Hristos, e viu. Creștinismul e viu pentru că Dumnezeul nostru e și El viu! Vă salutăm deci, în această săptămână a patimilor care precede sărbătorirea Sfintelor Paște cu eternul și adevăratul Hristos a Înviat!
AFR Va Recomanda: Oferim o recenzie a cartii lui Ehrman publicata pe 13 februarie de New York Times. Atentionam insa ca, subtil, recenzia e sarcastica la adresa crestinilor, si reflecta genul de jurnalism practicat de New York Times: https://www.nytimes.com/2018/02/13/books/review/bart-d-ehrman-the-triumph-of-christianity.html
ARTICOLUL 16 DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI
Articolul 16 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului afirma: "Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. ... Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului". Familia romana isi cere drepturile. Aceste drepturi le pledam, le-am pledat din 2006 incoace, si vom continua sa le pledam. Sunt cele mai pretioase dintre drepturi dar si cele mai abuzate azi. Pretuiti-le!
JOIN US ON FACEBOOK / URMARITI-NE SI PE FACEBOOK!
Publicam comentariile noastre de joi si pe Facebook. Va rugam sa ne urmariti si sa deveniti prietenii nostri pe Facebook: https://ro-ro.facebook.com/Alianta.Familiilor/
FACETI-NE CUNOSCUTI!
Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim.
ANUNTURI
Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la office@alianta-familiilor.ro.
Alianta Familiilor din Romania
