Se afișează postările cu eticheta Eugen Evu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Eugen Evu. Afișați toate postările

marți, 21 martie 2017

Eugen Evu – tulburător în cartea "AMU UN SINGUR DOR"


Cât de frumos şi neaşteptat spune: “Aici ne-am iubit - suflet beat, inocente!” (Peisaj), “(…) mi-ai dat/ Primul sărut ca un ţipăt de înger căzut” (Memoria seminţelor (1), “Tu, frunză ştii multiplicat tiparul/ Nervurilor (…)” (Dicteu), “se aud clopote/ în structura atomului” (Au loc ciocniri), “Ce suferinţă între om şi zeu!” (Roua raiului), “Nici n-au încolţit de-o carte/ Pe sub somn visele mele” (Lycantropie), “Spinii înfloriţi ai textului meu” (Starea Împărăţiei)
Avem de-a face cu un artizan tulburător (stăpân al cuvintelor ori stăpânit de cuvinte, totuna) şi exemplific: “La seminarul de toamnă/ Care a fost, va mai fi,/ Fi-voi iar mirele-ţi, doamnă,/ Tu iar trădarea, deşi...” (Parte din).
Un fel de nepăsare cosmică se distinge în mai toate poemele, dar se observă cel mai bine în ruperile de vers care nu sunt arondate canoanelor fixe (am mai văzut asta la Nichita Stănescu). S-a scris mult despre opera lui Eugen Evu. Speranţa mea e ca aceste rânduri să nu pară ale unuia care se lustruieşte pe el, vorba lui Eminescu.
Redau mai jos un poem ce n-are nevoie de comentarii. Sau cel puţin - eu n-am nimic de zis.
Scriitorii
Ei cei nenumăraţi cuminţi răbdând
Să învie ori măcar să migreze spre zone mai faste
Înşiruiţi în cărţile lor ca în morminte
Singure - sau 
Pe pământ au fost cei mai singuri
Singuri şi-n moarte
Vântul şi timpul
Netezitorii 
Desfrunzesc arborele 
şi-n nervurile frunzelor
Suspină carte de carte
Paginând fostul zbor
Încetinind duratele
Ca interiorul sferic al
Ninsorii.
O vreme ecoul cucul 
Întreabă răspunzând
Ei unde se duc,
Sau sunt duşi
scriitorii?!
                                                                         Ştefan Doru DĂNCUŞ


vineri, 30 decembrie 2016

Sorcova fără... moscova sau ciuma lui Caragiale

Moto: "Cititorii noştri sunt mai deştepţi ca ai voştri" !

 


 
Alogenul albano-grec I.L. Caragiale, este patronul indiscutabil al comportamentului vorba lui, naţionale …Mircea Vulcănescu, cu ale sale „ispite ale omului românesc”, este devansat de intuiţia genială a  acestuia, care a stabilit mai degrabă o „ re-evoluţie constantă” a capitalismului dâmbovicios, care emană via Tipătescu-Iliescu-Becali, pe dominanta mavrocordaţilor beizadiţi tuzlucoidici, dogorind şi dospind noi culmi de civilizaţie şi proges … Ai zice că Iorga, Haşdeu, Eliade, Stere, Eminescu, Metafizica, Maniu, Pârvan,Blaga, Crainic, Blajul, junimiştii, greco-bulgărimea, bizanţoidicii, toate sunt depăşite de parvenitismul lui Păturică filimonian, dintre toate minorităţile ce tind spre majoritarism disumulat, ţiganii singurii care vor face răzmeriţa sporului de populaţie, întru  democraţia demografică … În 2050, vom fi mult mai puţini, iar ei, puţin mai mulţi.
 
       Tipologia omului politic carpato-danubiano-pontic este caragialoasă, caraghioasă adică şi e aiuritor, dacă nu paranormal că el s-a născut în Haimanale. Dacă rememberăm (sic,n.) – nu-i întâmplător nici că Scornitul Împuşcat se născuse la Scorniceşti …Mahala, haimana, caraghios, iată ce semantică şi ce etimonologie ce pare să fie cumva inseminatăÎn codul de bază ( era să scriu de bare ) al subcorticului lui homo balcanicus. Bucureştii ciumei lui Caragea, brrr, recidivează  halucinant în ceea ce aş numi ciuma lui Caragiale.
 
      Limbajul mediilor, mai ales al celor ecranate ale televiziunilor private, este o adevărată ciumă, iar dacă  te gândeşti argotic, este  al Ciumeţilor…Ce aventură a limbajelor, ce manipulare, alt concept înmănuşat la fix pe realitatea noastră…curat-demo-gogică! Găgăuţii şi guşaii…Agathone, cel cu Drakula Park şi palmierii gonflabili, oare nu au astea toate legătura cu Shambala, cu Agartha şi cu teoria resurectă că Planeta ar fi goală pe dinăuntru, anume că polii magnetici nu există, ci ar fi două intrări într-un regat  subterestru, de unde scapă câte-un Mamut siberian, ori vreun Mastodont  care se încarnează în niscaiva Lorin Fortuna, Oracolul Dămăroaiei ori Taumaturgul din Tanacu? Dar chestia asta, cu consilierul europenizat  Ludovic Orban, mda... nu cumva multi-lingva asta va să zică ceva Egregor, vreun Ciclorton de câmpuri energetice din ţara stihiilor? Lorin Fortuna zice că în Moldova s-a născut Noul Mesia, iar un tribal din ţara Picţilor, eclozat la Baia de Criş, se crede el însuşi mandatat de nu vă spui cine, persoană importantă, musiu! ... ca urmaş al lui Dalai Lama ?
 

Elli, Elii, Lama Sabachtani ??? Ştiaţi că arabii îi zic lui Eli (Tatăl Elohimilor ) Allah ? Şi lui Adam – Saddam, lui Iosif- Iosub, lui Abraham – Imbrahim ş.a.m.d ?  Vă spun eu, suntem în al doilea Babylon( tradu. Bâlbăială) – şi vorbim cu toţii despre acelaşi lucru, dar în limbi diferite, de aici toată apocalipsa asta cu faţă umană ! Dar să revenim la ciumeţi…Ciuma lui Caragiale ne este parcă totuşi mai simpatică, decât de ar fi fost a unor rinoceri de-ai lui Ionescu…Suntem cei mai neserioşi din Europa, zice careva. Am fost mioritici, dar acum sărim la extremă, suntem săpânţeni !

 
    - Cum, adică, săpânţeni !? – Păi de la atitudinea aia, de consolare fatalistă, aşa cum reiese  din balada Mioriţa, considerată de specialiştii semioticieni un fel de cod genetic moştenit sau dobândit, un mesaj, o stigmă cosmică, tragică am fi sărit la extremă: acum sfidăm însăşi seriozitatea morţii, adică ne comportăm într-o veselie, ca-n Cimitirul vesel din Săpânţa ! Într-o veselie, de la opincă la vlădică, boborul  şi oborul, politicienii şi electoratul, planturoşii lui Garcea, la Divertis-ul lui Giuri Pascu ... Paştem fericiţi, deşi suntem ancestral mioritici….
 
     Dar elitele, despre care domnul Băsescu zicea că trebuie să ţinem seama, ca să intrăm în Europa ? Păi avem elite, de par egzamplu Liiceanu, Hurezeanu, Paler,  Cristian Tudor Popescu, Pleşu, Manolescu …Dar avem mai multă plevuşcă  rămăşiţă de la năvodul cripto-fripto propagandistic al UTC-ului, care jurizează, culmea, chiar ei, cine e mai elitos şi care ba : Tatulici, Cristoiu, ăştia da „ director de conştiinţe” !  Şi Păunescu !(Care i-a declarat lui Tatulici, cu patos revo, „ da, domle, sunt un porc „!!!)  Şi Iliescu ! Şi Becali ! Şi Evanghele! Şi Voicu! Şi Bahmuţeanu şi Prigoană! Şi dulcissimele crainice românce televizatnice, toate fără sutiene, doar suntem naţia cu populaţie majoritar feminină …
 
    Mi s-a spus că prea fac jocuri de cuvinte, iar unii mi-au amintit de activistul tipic brucanian : cică să scriu  pe înţelesul tutulor ! Minţile reduse la dicţionarul ceauşist de cca. 400 de cuvinte, egal cu al hunilor lui Atilla, asta cer, deoarece ei  asta cred, că naţia este un STUPIDE PEOPLE, este în ei reflexul acesta ticălos, de a-l crede prost pe cititor, aşa că au scornit lozinca „ echidistanţă” … Ce jurnalist eşti dacă nu opinezi liber şi cult, dacă reduci aplatizarea creierului tău la grila fricii tale de a scrie cinstit, de a comenta cinstit, cutare comportament social? Ei bine, dacă nu, e simplu: treci la extrema ciumeţilor, paşti în cimitirul vesel, persiflezi totul, iar caricaturizarea devine o supapă eliberatoare, capac de Kukta …Dai tare în toţi  şi se petrece ceva trăznitor : toţi cei luaţi în colimator, te simpatizează, se tem de tine, de gura ta …Într-o veselie, ventrilocii , imitatorii, parodiştii, ne fac să râdem de tot ceea ce este, de fapt, de plâns…
Apoi ne culcăm liniştiţi, bă... le-a zis-o ! Acest fenomen al ciumeţilor care ne ciumează caragialos, devin moaşte, vip-uri, icoane pe ecrane, apoi  intră în mitologia de consum a  naţiunii … Credeţi că dl. Băsescu face pe „Jucătorul” de florile mărului ? Păi asta vrea  muşchii boborului, să facă haz de necaz, să cobori din elicopter şi să dai mâna cu el, să-i năşeşti pruncul şi să-l gâdili! Gâdilitura este un reflex al despăduchierii şi nu-i ruşine să recunoaştem că  ne tragem din maimuţă, deşi batem temenele creaţioniste… Suprarealismul românesc este bine implementat în atitudinea mioriticului, în incinta cimitirului vesel: de fapt este suprarealismul  lui Tristan Tzara, Becket, Ionesco, dar mai ales al lui Caragiale…
 
     Să recunoaştem că e mai sănătos să râdem de tot ce e de plâns, că dialectica lui Platon, Aristotel, Gorgias, sunt depăşite, că  Ţiganiada lui Budai Deleanu  ne este mai aproape şi că seriozitatea nemţească, bunăoară, este cea care l-a dus pe Brâncoveanu la decapitarea familiei de către sultan. Aşa că, virgulă, capul plecat sabia nu-i taie…Dar parcă mai corect era „aplecat”, deoarece capul plecat, vasăzâcă, înseamnă capul cam plecat cu minţile … Adică dus cu sorcova …
 
         Sorcova, vesela
         Să trăiţi, să-mbătrâniţi…mai bine !
 
Şi dacă tot intrăm în U.E.:
 
„Mâine banul se-nnoieşte
traiul nostru se scumpeşte
Toţi vom râde, româneşte!"
 
      Dar ce aţi zice dacă am fi ceva mai serioşi, adică să nu tot facem haz de necaz, ci să trecem de macaz ? Serioşi, cum de fapt chiar suntem, nici mioritici, nici săpânţeni, ci adevăraţi, pur şi simplu. Parada idolilor va trebui ignorată şi lăsată deriziunii, iar eroii adevăraţi, modelele de urmat, să iasă în faţă, să ajute timpul istoriei noastre a se grăbi, recuperator. La Mulţi Ani cu Sănătate, români, oriunde vă veţi afla! Veniţi cu colinda? Venim cu colinda? Leroi Ler şi Lerui Doamne …
Ps.. pamfletul rămâne valabil și Amu, când se repetă, altcumva-precum aceleaș.. Variante pot fi și la transoceanici ș.c.l. Analogiile se deduc...
 
 AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
 

Eugen Evu, Ro Mânia după Juvenal.

 
 
 

miercuri, 19 martie 2014

Scurtissime



* Ori încotro mergi, mergi înainte, adică-n direcţia vederii
*  Spaima animalului: „Musca zboară, tu nu !”
* Dumnezeu în şoaptă, Dumnezeu în suspin, Dumnezeu în strigăt
* Cuvântul visat, cuvântul vorbit, cuvântul cântat, cuvântul dansat...Cuvântul dat
*  Cuvântul care tace
* Numărul mic înghite numărul mare
*  Zero este mereu gravid
* Aş trăi, dar nu am timp, deoarece gândesc
* Şi viceversa...
* Prima îngenunchiere a bărbatului a fost în faţa idolilor, apoi a femeii, ca act sexual, vital
*Vulturul vede şarpele, şarpele îl simte...
* Viclenia face dinamica supra- vieţuirii, frica pe cea a subvieţuirii...


                                                                Eugen EVU

luni, 23 septembrie 2013

Cvintet megapoemic de George PETROVAI. Referinţe critice

Fascinanta operă a lui George Petrovai

(Reverenţe critice)

                Volumul de poeme Cvintet megapoemic, semnat de George Petrovai, cuprinde idei filosofice şi spirituale, răsărite din dorinţa pură a unui om care analizează viaţa în detaliu, căutând noi sensuri existenţiale, cochetând cu lumile din trecut, dar şi cu cele actuale. Cartea reprezintă un cumul de gânduri profunde, inspirate din istoria biblică, din cea a filosofiei profane, precum şi din realitatea cotidiană. Versurile sunt clare, precise, în stil clasic, cu o muzicalitate perfectă, vibrând de inedit şi candoare. Autorul demonstrează că versul rimat rămâne inegalabil, uşor de perceput, având o splendoare neîndoielnică.
            În primul megapoem al volumului, intitulat Lucifer (Panorama deziluziilor), se regăseşte povestea arhetipală a Vechiului Testament, redată în stil original, presărată cu gânduri personale, cu frământări fiinţiale şi posibile răspunsuri la interogaţiile existente. Ideea esenţială care străbate cele patru părți ale poemului de la începutul volumului este ireversibilitatea timpului. Oricâte încercări ar face omul de a se întoarce în trecut, acestea eşuează de fiecare dată, rămânându-i doar gustul amar al dezamăgirii. Protopărintele Adam săvârşeşte greşeala crucială, alături de consoarta sa Eva, greşeală care aduce cu sine alungarea din Eden, precum şi neliniştea interioară, secondată de iminenţa morţii. Prăpastia cunoaşterii îi primeşte cu braţele deschise, iar Tatăl ceresc aşteaptă răbdător întoarcerea lor acasă, privind din înălţimi cum se străduiesc din răsputeri să-şi redobândească inocenţa.
            Prima parte, intitulată sugestiv Facerea, ne introduce în spaţiile atemporale, când totul era doar un gând genial, ca apoi să devină Cosmosul, pe care-l cercetăm fără întrerupere, pentru a ne regăsi identitatea. Eul liric, în persoana celui care concepe acest univers literar unic, este entitatea înţeleaptă, care a primit din mâinile Creatorului misiunea de a-i observa pe cei ce vor trăi pe Pământ, şi având capacitatea de a percepe tot ceea ce se întâmplă în fiecare clipă a vieţii. Această fiinţă fără seamăn, Lucifer, a crezut că va reuşi să pătrundă tainele Universului creat de Dumnezeu, că va fi egalul Atotştiutorului, fiind convins că este diferit de toţi ceilalţi şi astfel va putea atinge culmile infinitului. Orgoliul său fără margini era binecunoscut în ceruri, numai că acesta era destinul său: să fie în preajma oamenilor, pentru a le pune la încercare credinţa şi puritatea. Finalul primei părți este o învăţătură nepreţuită, un preludiu a ceea ce avea să urmeze căderii în păcat: Căci nemurirea-i o pedeapsă / pentru fiinţele deşarte - / teama de moarte şi-o înving / sperând la viaţa după moarte.
            Partea a doua – Coborârea, descrie tabloul greşelii primordiale, căreia i-au căzut victime Adam şi Eva, îndemnaţi fiind de arhanghelul cel ipocrit, care a procedat ca un veritabil manipulator al voinţei umane, inducându-i în eroare pe cei doi, ca apoi să le răpească nevinovăţia. Este interesantă viziunea autorului, referitoare la traiul anost al cuplului arhetipal, în care se simte un pic de haz de necaz, calitate specifică românului: Tot căutând, sub un copac / pe porumbei i-am dibuit / el gânditor, ea plictisită.... Acestei vieţi fără sare şi piper îi trebuia un strop de acţiune, de energie, astfel încât Lucifer i-a şoptit femeii că nu trebuie să-i fie teamă să guste din pomul oprit, căci nu va muri, dimpotrivă, o să devină asemenea Domnului. Cine ar fi putut rezista unei asemenea tentaţii? Nimeni. Apoi totul s-a năruit, iar Dumnezeu a decis să-i alunge din ceruri direct pe Pământ, un spaţiu deloc de neglijat, de altfel.
            De-a lungul Cunoaşterii luciferice (Partea a III-a) ne întâlnim cu personaje ale lumii antice şi nu numai, de la care aflăm că păcatul este atractiv şi greu de refuzat. Omul are în sine cunoaşterea binelui şi a răului, dar tinde să încalce toate poruncile divine de dragul unei situaţii mieroase, sub care se ascunde vina. Cu toate avertismentele din timpurile străvechi sau noi, omul cedează păcatului, aruncând responsabilitatea asupra altuia, dar în adâncul sufletului recunoaşte că a greşit.
            Ultima parte, Dezamăgirea, este o rugă personală, adresată divinităţii, din dorinţa de a fi totul ca la început. Realizând marea pierdere, Lucifer regretă că a fost atât de mândru, şi-i cere Creatorului liniştea profundă a sufletului, acceptând faptul că el nu va fi nicicând asemenea Celui care l-a zidit: Nimic nu-i mai de preţ ca bunul / pe care ştii că l-ai pierdut, / fapt pentru care îmi doresc / să fie iar ca la-nceput.       
            Următorul poem, Întoarcerea în timp, la fel de filosofic precum şi celelalte, realizează trecerea la Noul Testament, conceput ca o cugetare la viaţa şi moartea lui Hristos, dar şi ca un dialog între eul liric şi divinitate. Misiunea hristică, importantă pentru adepţii creştinismului din întreaga lume, reprezintă calea către împlinirea şi mântuirea spirituală. Toţi credincioşii cunosc patimile lui Iisus, dar şi motivaţia sacră  care L-a adus pe Pământ. Călătorind cu spiritul, poetul s-a întors în timp, în vremea iudeilor, tocmai în momentul în care Mesia trebuia să fie crucificat. Ştiind ce tocmai era pe cale să se întâmple, el I-a cerut Mântuitorului să se salveze, mergând împreună cu el în timpul prezent. Răspunsul înţelept al lui Hristos se referă la faptul că este inutil să vină în timpurile noastre, doar pentru ca oamenii să se convingă de existenţa sa. Prelegerea lui ilustrează o învăţătură încă vie pentru noi toţi, cum că oamenii sunt la fel de ipocriţi, ca şi cei din trecut, şi, probabil că vor invoca pretexte aberante, numai să pună la îndoială scopul sfânt pentru care Tatăl l-a trimis în lume. Aşa că, vor crede doar cei care au sufletul pur, conform zicalei: Mulţi chemaţi, puţini aleşi. Sau crezi cumva c-ai tăi fârtaţi / doldora de încreştinare / s-ar dovedi mai omenoşi / decât aceste exemplare...
            Apoi ne reîntâlnim cu filosofia antică, din vremurile ei cele mai luminoase, când Aristotel cugeta la tot ceea ce exista şi formula teorii esenţiale chiar şi pentru timpurile actuale. Căci al treilea megapoem al cărţii, intitulat Testamentul lui Aristotel (Corpus Aristotelicum), îi este dedicat marelui gânditor antic grec, profesorul lui Alexandru cel Mare, versurile sale fiind împărţite în trei acte: Actul I (Dimineaţa vieţii), în care ne sunt înfăţişate ideile filosofului din Metafizica și Fizica, cum că nimic nu este întâmplător, iar omul e fiinţa care se luptă în permanenţă să-şi schimbe destinul; Actul II (Amiaza vieţii), ce prezintă teorii ale filosofilor Socrate şi Platon, este rodul copt al gândirii, apogeul cugetărilor profunde, în care omul este centrul Universului, mica fârâmă dintr-un tot unitar, în a cărei fiinţă lumina şi-a găsit un sălaş ideal; Actul III (Amurgul vieţii), reflectă atât gândirea filosofică, cât şi cea creştină, conform cărora nu se sfârşeşte totul în moarte, că omul îi lasă lutului trupul, iar spiritul urcă în cele mai înalte cercuri ale Universului. Acuma-mi este foarte clar / că Universul are-un scop / dar care nu e necesar, / altminteri / moartea trebuie văzută / ca al vieţii scop hilar!...
            Finalul volumului readuce cititorii cu picioarele pe pământ prin Balada ticăloşilor cu ştaif, în ale cărei versuri se descoperă rănile societăţii actuale, luptele politice, interesele perfide ale celor care s-au îmbogăţit peste noapte şi care doresc să trăiască o veşnicie fără să aibă grija zilei de mâine. Poetul încearcă să mai îndulcească puţin tonul, îndemnând la chibzuinţă şi la păstrarea demnităţii. Cu criza asta îndrăcită / pe tot românul sfătuiesc / niţel cureaua să-şi mai strângă / cum mulţi o fac de când trăiesc.
            Balada aflătorilor în treabă, cel de-al cincelea megapoem, este de fapt un imn al trezirii conştiinţei românilor, ce parcă dorm de multă vreme, sperând că se va schimba ceva în bine doar aşteptând, fără să acţioneze în vreun fel: Nu v-amăgiţi cu vreo schimbare / care-i nutrită de răbdare / c-atunci se-avântă resemnarea / cu sporul ei de-amărăciune.
            George Petrovai este un poet valoros, un gânditor al acestor timpuri zbuciumate, care încearcă să aducă omenirii un crâmpei de lumină, linişte şi spiritualitate, prin intermediul operei sale fascinante.
                                                                                          Gina Moldoveanu,
                                                                                                         Brăila

George Petrovai – o conştiinţă a vremurilor actuale

             Scriitorul George Petrovai recidivează cu o nouă carte de versuri – Cvintet megapoemic. Cartea se deschide cu poemul filosofic ”Lucifer” (Panorama deziluziilor), în care poetul sighetean îşi/şi ne pune întrebări existenţiale, cum ar fi rostul fiinţei umane pe Pământ.
            Încă din prima parte numită „Facerea”, autorul ne introduce într-o  „lume supratemporală/ unde mișcarea-i rău văzută”. Personajul central este, desigur, Lucifer, un fiu al aurorei total diferit de celelalte ființe celeste, animat de-o asemenea sete de cunoaștere, încât dă naștere la bănuieli și clevetiri printre nemuritori, dovadă că invidia și turnătoria sunt nelipsite și pe la case mai mari...
             Din versurile lui G. Petrovai ne dăm seama că Lucifer reprezintă un simbol mult departe de ceea ce îndeobște se știe despre el, pe care Tatăl, preocupat de salvarea armoniei din ceruri, decide să-l trimită pe Pământ, cu misiunea clar formulată de a pune la încercare prima pereche umană și apoi de-a fi ca o umbră pe noul traseu existențial al omului decăzut din drepturile nemuririi, implicit de a-și dovedi sieși deșertăciunea oricărei ambiții și imposibilitatea schimbării destinului fără acordul Atoatefăcătorului: „Te pregăteşte să cobori/ pe al Pământului rotund,/ unde sunt toate rânduite/ ca să-ți bei cupa pân’ la fund...”
         Partea a doua se referă la „Coborârea” lui Lucifer taman în Eden, iar aici intervine metafora şi simbolul reprezentat de „pomul vieţii” şi de „păcatul strămoşesc”.
             În partea a treia, „Cunoaşterea luciferică”, poetul are ca obiect de lucru misterul existenţial care se arată pe de-o parte prin semnele sale şi pe de altă parte se ascunde după semnele sale, ceea ce-mi aminteşte de Lucian Blaga. George Petrovai face referire la fraţii Cain şi Abel, unde necuratul intervine printr-o „crimă mişelească”, iar istoria umanităţii de la origini până în prezent o compară, plastic, cu o „ciorbă lungă şi amară”, fără a putea spune cu certitudine despre om, care-i văzut ca încrucișarea dintre „un demon și un zeu”, dacă acesta-i „pios sau filosof ateu”.
             Partea a patra şi ultima a acestui poem cursiv, cu versuri reuşite, bine legate, melodioase şi cu mesaj, intitulat „Dezamăgirea” duce la concluziile autorului despre viaţă, un adevărat „ars-poetica”dacă îmi este permis să o numesc aşa: „Am obosit tot alergând/Şi-atâtea ştiu că m-au scârbit!/ Ştiu de exemplu că Pământul/ Prin vrerea marilor sforari/ (conducători şi generali”/ a devenit deja mormântul/atâtor specii strămutate.”
          Autorul îşi doreşte un nou început în care Duhul Sfânt să umble liber peste conştiinţele oamenilor, putând astfel aceşti bipezi să ajungă nemuritori.
            Poemul „Întoarcerea în timp” este splendida modalitate utilizată de poet pentru o memorabilă întâlnire cu Mântuitorul, deja condamnat la moarte de fanatismul și ura celor care nu cu mult timp în urmă Îl considerau Mesia și Fiul lui Dumnezeu...
         „Testamentul lui Aristotel”, poem pe care l-am publicat cu drag pe blogul revistei culturale „Izvoare Codrene”, are trei acte: Dimineaţa vieţii, Amiaza vieţii şi Amurgul vieţii. George Petrovai abordează din nou trecerea efemeră a omului pe Pământ, cu temerile, concepţiile şi întrebările acestuia despre lume şi viaţă. Asemeni filosofului grec Aristotel, autorul consideră că „Universul are un scop,/dar care nu e necesar,/alminteri moartea trebuie văzută/ca al vieţii scop hilar!...”
           Din primele trei poeme se observă cu ochiul liber un scriitor erudit, cu vaste cunoştinţe filosofice, dar şi cu o mare uşurinţă în mânuirea rimei şi versului, lucru ce (probabil) se  dobândeşte prin exerciţiu şi cărţi publicate.
         În „Balada ticăloşilor cu ştaif” și „Balada aflătorilor în treabă” întâlnim un scriitor și un om de cultură căruia nu-i place să stea deoparte nici în ceea ce priveşte politicile economice şi sociale ale României de azi, dar nici în trezirea la realitate a acestui neam. În aceaste două megapoeme-pamflet, G. Petrovai ia poziţie faţă de clasa politică de după 1990. Pe mine nu mă miră tonul incisiv, agresiv uneori al acestuia, deoarece George Petrovai a publicat mai multe articole, inclusiv editoriale în ziare şi săptămânale tipărite, precum şi în ziare electronice din ţară sau străinătate...
          Consider că această nouă carte a prietenului meu sighetean va fi bine primită de către cititori și critici, ba chiar şi de politicienii care au un dram de conştiinţă, deoarece versurile lui George Petrovai trag un semnal de alarmă pentru fiecare dintre noi în a clădi România prin credinţă, pe adevăratele valori şi tradiţii româneşti, pentru vlăstarele ce o să vină, adică aşa cum ne îndeamnă apostolul şi ucenicul lui Isus în I Petru 2, 9-11: „ Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare. Preaiubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pământeşti, care se războiesc cu sufletul.”
            Fiecare dintre noi avem datoria morală să fim conştiinţe vii ale neamului românesc, exemple de urmat, să ne folosim de talantul primit de la bunul Dumnezeu. George Petrovai o face cu prisosinţă prin această nouă apariţie editorială.

                                                                                                  Gelu DRAGOŞ,
                                                                                                        Baia-Mare


            LA O IUTE OCHIRE A CĂRȚII dvs, admirabil zidită, am opinia că vă este cea mai semnificativă dintre cărțile ce vi le știm...O epopee și un cvintet post-trilogic-dantesc, a neo/neo/ barbariei dintr-un spatiu/timp încă locuit...sub strania-ne constelație Drago...O carte oximoron şi de sălbatică revoltă a naturii pe care o trădăm mereu, sub obscura și continua cădere...
            O carte terifiantă despre monstruozitatea istoriei.. omo-agonice. Ne amintim de teatru antic grec, însă pare-se că de noi ba...George Petrovai, vai nouă, dar vai pietrelor care, iată, vorbesc!
     
                                                                                                               Eugen Evu,
                                                                                                                Hunedoara



Retîlcuirea  în versuri a … UniVersului  din noi

Demult  visez să pot hălădui o vreme sau cît o vrea PreaÎnaltul prin nemărginirea sublimului maramureșean.
Să mă pierd în zi de Luni, să mă regăsesc în zi de Marți și tot așa, doinind și hăulind, surpat pe veci  în florile-de-nu-mă-uita ale lacrimii lui Dumnezeu.
Care o fi Maramureșul.
Dumnezeu a auzit chemarea inimii mele și într-o dimineață, la dorința și fapta creștinească împlinită  a  părintelui-poet Radu  Botiș, m-am trezit membru al Asociației scriitorilor din… Maramureș.
Iată încă o treaptă, mi-am zis, spre urcarea către Lumea genezei Neamului meu.
Invitat fiind să caligrafiez cîteva slove despre o carte a unui poet…maramureșean m-am oprit brusc din drum, am înălțat ochii la cer  și am  întrebat: “Ce-o fi, Doamne, aceasta? Încă o treaptă spre schitul inimii, care s-o fi zidind pentru mine undeva pe la Vișeul de Sus al părintelui Botiș sau prin locurile natale ale  mulților scriitori maramureșeni, cu cei de-am  dialogat  prin corespondență, cei care au scris despre cărțile mele, m-au găzduit în revistele lor, m-au omenit---într-un cuvînt?”
…Pe George Petrovai l-am căutat mai întîi eu ca să-l invit să facă parte din proiectele grandioase la care trudesc de mai mulți ani. Nebunia mea e că aș vrea să fie cît mai puțini scriitori de talent lipsă din “Dicționarul scriitorilor români contemporani de pretutindeni” și din „Antologia poeziei românești în mileniul trei”, adică i-aș vrea pe toți adunați într-o Țară românească a Poeziei și Culturii Române, în general.
Prietenii lui din Sighet i-au transmis că-l caut și iată-ne astfel  întîlniți și-n această  lucrare, pe care o văd ca pe o încercare temerară de retîlcuire în versuri a UniVersului din noi, din fiecare.
Cartea făptuită a maramureșeanului George Petrovai chiar de la început ne anunță, prin versu-i adeveritor, că la început “timpul n-avea chip și spațiul dormita,/doar Duhul făr-odihnă/prin haos rătăcea/și medita la planul prefacerii-n esență,/așa ca neființa să-și piardă-a sa prezență/în confruntarea cu ființa de nezăgăzuit/prin voia Celui care e Viul infinit”.
Prin structurarea operei  gîndul ne duce spre Cartea Cărților sfinte, spre Biblie, evident, dar și la Eminescu, ctitorul cel de Luceafăr.
George Petrovai însă, într-o viziune profund originală, ia și  ne prezintă poemul „Lucifer (Panorama deziluziilor)”, care izvorăște din tare Demult, dar sfîrșește în chiar Azi.
În România mileniului trei.
Cînd tot ce înseamnă: iad poartă nobilă pecete de…rai, iar orice analfabet Notoriu  e întronat în divanul Puterilor toate, pămîntești, bineînțeles.
S-a inversat întru totul lumea creată de „Duhul făr-odihnă”,  lume care preferă mai mult precupeții decît poeții, de exemplu, și alege odihna zilnică în locul cetirii vreunei cărți, oricare n-ar fi ea.
Prin acest poem, George Petrovai ne avertizează că suntem pîndiți continuu de Haos, de Marele și Ultimul Haos  care ne jinduie  din nou în brațele sale, sfîșietoare pînă la urmă.
AtoateCreatorul și „de Lumină  nevăduvit” Părinte e și el cu mîinile  de Cer întinse  spre noi.
Se face tîrziu, amurgește peste inima Lumii.
Îmbrățișarea cui o vom alege?
La pieptul cui vom (re)cădea în zori?
La cel al Haosului roditor de Haos?
La cel al Părintelui Veșniciilor,  roditor de Eternă Iubire?
Ascultați-vă inima.
Spune ceva???
Că-n rest toate sunt doar nesfîrșite “fumuri abisale”, așa precum adevărat grăiește prin scris și poetul George Petrovai din Maramureș.

                                                                                                               Traian Vasilcău,
                                                                                       28 iulie 2013,
                                                                                           Chișinău

                                                                                        

            Dacă există un leitmotiv al operelor poetice semnate de George Petrovai, acesta trebuie să fie, fără doar și poate, cursivitatea scrierilor sale. Odată ce începi să-l lecturezi, poemul lui nu mai poate fi lăsat din mână, iar ingeniozitatea alegerii personajelor ajută la consolidarea revelațiilor cititorului. Autorul recidivează în cel mai perfect mod, ajungând de la distanțele lumești și frământările lui Pontius Pilatus – din precedentele scrieri, până la proiectările demiurgice ale Creatorului și Luciferului, întrupător al stelei dimineții. Versul impetuos, bine dozat și ritmat, cu nuanțe aproape cinematografice, dezvăluie cititorului căutările unui autor hărăzit cu o imaginație ce este întrecută doar de talentul condeiului său. 

                                                                                              Cristi Dumitrache,
                                                                                         Auckland, Noua Zeelanda