Fascinanta operă a
lui George Petrovai
(Reverenţe
critice)
Volumul de poeme Cvintet megapoemic, semnat de George
Petrovai, cuprinde idei filosofice şi spirituale, răsărite din dorinţa pură a
unui om care analizează viaţa în detaliu, căutând noi sensuri existenţiale,
cochetând cu lumile din trecut, dar şi cu cele actuale. Cartea reprezintă un
cumul de gânduri profunde, inspirate din istoria biblică, din cea a filosofiei
profane, precum şi din realitatea cotidiană. Versurile sunt clare, precise, în
stil clasic, cu o muzicalitate perfectă, vibrând de inedit şi candoare. Autorul
demonstrează că versul rimat rămâne inegalabil, uşor de perceput, având o
splendoare neîndoielnică.
În
primul megapoem al volumului, intitulat Lucifer
(Panorama deziluziilor), se regăseşte povestea arhetipală a Vechiului
Testament, redată în stil original, presărată cu gânduri personale, cu
frământări fiinţiale şi posibile răspunsuri la interogaţiile existente. Ideea
esenţială care străbate cele patru părți ale poemului de la începutul volumului
este ireversibilitatea timpului. Oricâte încercări ar face omul de a se
întoarce în trecut, acestea eşuează de fiecare dată, rămânându-i doar gustul
amar al dezamăgirii. Protopărintele Adam săvârşeşte greşeala crucială, alături
de consoarta sa Eva, greşeală care aduce cu sine alungarea din Eden, precum şi
neliniştea interioară, secondată de iminenţa morţii. Prăpastia cunoaşterii îi
primeşte cu braţele deschise, iar Tatăl ceresc aşteaptă răbdător întoarcerea
lor acasă, privind din înălţimi cum se străduiesc din răsputeri să-şi
redobândească inocenţa.
Prima
parte, intitulată sugestiv Facerea,
ne introduce în spaţiile atemporale, când totul era doar un gând genial, ca
apoi să devină Cosmosul, pe care-l cercetăm fără întrerupere, pentru a ne
regăsi identitatea. Eul liric, în persoana celui care concepe acest univers
literar unic, este entitatea înţeleaptă, care a primit din mâinile Creatorului
misiunea de a-i observa pe cei ce vor trăi pe Pământ, şi având capacitatea de a
percepe tot ceea ce se întâmplă în fiecare clipă a vieţii. Această fiinţă fără
seamăn, Lucifer, a crezut că va reuşi să pătrundă tainele Universului creat de
Dumnezeu, că va fi egalul Atotştiutorului, fiind convins că este diferit de
toţi ceilalţi şi astfel va putea atinge culmile infinitului. Orgoliul său fără
margini era binecunoscut în ceruri, numai că acesta era destinul său: să fie în
preajma oamenilor, pentru a le pune la încercare credinţa şi puritatea. Finalul
primei părți este o învăţătură nepreţuită, un preludiu a ceea ce avea să urmeze
căderii în păcat: Căci nemurirea-i o
pedeapsă / pentru fiinţele deşarte - / teama de moarte şi-o înving / sperând la
viaţa după moarte.
Partea
a doua – Coborârea, descrie tabloul
greşelii primordiale, căreia i-au căzut victime Adam şi Eva, îndemnaţi fiind de
arhanghelul cel ipocrit, care a procedat ca un veritabil manipulator al voinţei
umane, inducându-i în eroare pe cei doi, ca apoi să le răpească nevinovăţia.
Este interesantă viziunea autorului, referitoare la traiul anost al cuplului
arhetipal, în care se simte un pic de haz de necaz, calitate specifică
românului: Tot căutând, sub un copac / pe
porumbei i-am dibuit / el gânditor, ea plictisită.... Acestei vieţi fără
sare şi piper îi trebuia un strop de acţiune, de energie, astfel încât Lucifer
i-a şoptit femeii că nu trebuie să-i fie teamă să guste din pomul oprit, căci
nu va muri, dimpotrivă, o să devină asemenea
Domnului. Cine ar fi putut rezista unei asemenea tentaţii? Nimeni. Apoi
totul s-a năruit, iar Dumnezeu a decis să-i alunge din ceruri direct pe Pământ,
un spaţiu deloc de neglijat, de altfel.
De-a
lungul Cunoaşterii luciferice (Partea
a III-a) ne întâlnim cu personaje ale lumii antice şi nu numai, de la care
aflăm că păcatul este atractiv şi greu de refuzat. Omul are în sine cunoaşterea
binelui şi a răului, dar tinde să încalce toate poruncile divine de dragul unei
situaţii mieroase, sub care se ascunde vina. Cu toate avertismentele din
timpurile străvechi sau noi, omul cedează păcatului, aruncând responsabilitatea
asupra altuia, dar în adâncul sufletului recunoaşte că a greşit.
Ultima
parte, Dezamăgirea, este o rugă
personală, adresată divinităţii, din dorinţa de a fi totul ca la început.
Realizând marea pierdere, Lucifer regretă că a fost atât de mândru, şi-i cere
Creatorului liniştea profundă a sufletului, acceptând faptul că el nu va fi
nicicând asemenea Celui care l-a zidit: Nimic
nu-i mai de preţ ca bunul / pe care ştii că l-ai pierdut, / fapt pentru care
îmi doresc / să fie iar ca la-nceput.
Următorul
poem, Întoarcerea în timp, la fel de
filosofic precum şi celelalte, realizează trecerea la Noul Testament, conceput
ca o cugetare la viaţa şi moartea lui Hristos, dar şi ca un dialog între eul
liric şi divinitate. Misiunea hristică, importantă pentru adepţii
creştinismului din întreaga lume, reprezintă calea către împlinirea şi
mântuirea spirituală. Toţi credincioşii cunosc patimile lui Iisus, dar şi
motivaţia sacră care L-a adus pe Pământ.
Călătorind cu spiritul, poetul s-a întors în timp, în vremea iudeilor, tocmai
în momentul în care Mesia trebuia să fie crucificat. Ştiind ce tocmai era pe
cale să se întâmple, el I-a cerut Mântuitorului să se salveze, mergând împreună
cu el în timpul prezent. Răspunsul înţelept al lui Hristos se referă la faptul
că este inutil să vină în timpurile noastre, doar pentru ca oamenii să se
convingă de existenţa sa. Prelegerea lui ilustrează o învăţătură încă vie
pentru noi toţi, cum că oamenii sunt la fel de ipocriţi, ca şi cei din trecut,
şi, probabil că vor invoca pretexte aberante, numai să pună la îndoială scopul
sfânt pentru care Tatăl l-a trimis în lume. Aşa că, vor crede doar cei care au
sufletul pur, conform zicalei: Mulţi chemaţi, puţini aleşi. Sau crezi cumva c-ai tăi fârtaţi / doldora
de încreştinare / s-ar dovedi mai omenoşi / decât aceste exemplare...
Apoi
ne reîntâlnim cu filosofia antică, din vremurile ei cele mai luminoase, când
Aristotel cugeta la tot ceea ce exista şi formula teorii esenţiale chiar şi pentru
timpurile actuale. Căci al treilea megapoem al cărţii, intitulat Testamentul lui Aristotel (Corpus
Aristotelicum), îi este dedicat marelui gânditor antic grec, profesorul lui
Alexandru cel Mare, versurile sale fiind împărţite în trei acte: Actul I (Dimineaţa vieţii), în care ne sunt
înfăţişate ideile filosofului din Metafizica
și Fizica, cum că nimic nu este
întâmplător, iar omul e fiinţa care se luptă în permanenţă să-şi schimbe
destinul; Actul II (Amiaza vieţii),
ce prezintă teorii ale filosofilor Socrate şi Platon, este rodul copt al
gândirii, apogeul cugetărilor profunde, în care omul este centrul Universului,
mica fârâmă dintr-un tot unitar, în a cărei fiinţă lumina şi-a găsit un sălaş
ideal; Actul III (Amurgul vieţii),
reflectă atât gândirea filosofică, cât şi cea creştină, conform cărora nu se
sfârşeşte totul în moarte, că omul îi lasă lutului trupul, iar spiritul urcă în
cele mai înalte cercuri ale Universului. Acuma-mi
este foarte clar / că Universul are-un scop / dar care nu e necesar, / altminteri
/ moartea trebuie văzută / ca al vieţii scop hilar!...
Finalul
volumului readuce cititorii cu picioarele pe pământ prin Balada ticăloşilor cu ştaif, în ale cărei versuri se descoperă
rănile societăţii actuale, luptele politice, interesele perfide ale celor care
s-au îmbogăţit peste noapte şi care doresc să trăiască o veşnicie fără să aibă
grija zilei de mâine. Poetul încearcă să mai îndulcească puţin tonul, îndemnând
la chibzuinţă şi la păstrarea demnităţii. Cu
criza asta îndrăcită / pe tot românul sfătuiesc / niţel cureaua să-şi mai
strângă / cum mulţi o fac de când trăiesc.
Balada aflătorilor în
treabă, cel
de-al cincelea megapoem, este de fapt
un imn al trezirii conştiinţei românilor, ce parcă dorm de multă vreme, sperând
că se va schimba ceva în bine doar aşteptând, fără să acţioneze în vreun fel: Nu v-amăgiţi cu vreo schimbare / care-i
nutrită de răbdare / c-atunci se-avântă resemnarea / cu sporul ei
de-amărăciune.
George
Petrovai este un poet valoros, un gânditor al acestor timpuri zbuciumate, care
încearcă să aducă omenirii un crâmpei de lumină, linişte şi spiritualitate,
prin intermediul operei sale fascinante.
Gina Moldoveanu,
Brăila
George
Petrovai – o conştiinţă a vremurilor actuale
Scriitorul George Petrovai recidivează cu o nouă carte de versuri – Cvintet megapoemic. Cartea se deschide
cu poemul filosofic ”Lucifer” (Panorama deziluziilor), în care poetul sighetean
îşi/şi ne pune întrebări existenţiale, cum ar fi rostul fiinţei umane pe
Pământ.
Încă din prima parte
numită „Facerea”, autorul ne introduce într-o
„lume supratemporală/ unde mișcarea-i rău văzută”. Personajul central
este, desigur, Lucifer, un fiu al aurorei total diferit de celelalte ființe
celeste, animat de-o asemenea sete de cunoaștere, încât dă naștere la bănuieli
și clevetiri printre nemuritori, dovadă că invidia și turnătoria sunt nelipsite
și pe la case mai mari...
Din versurile lui G. Petrovai ne dăm seama că
Lucifer reprezintă un simbol mult departe de ceea ce îndeobște se știe despre
el, pe care Tatăl, preocupat de salvarea armoniei din ceruri, decide să-l
trimită pe Pământ, cu misiunea clar formulată de a pune la încercare prima
pereche umană și apoi de-a fi ca o umbră pe noul traseu existențial al omului
decăzut din drepturile nemuririi, implicit de a-și dovedi sieși deșertăciunea
oricărei ambiții și imposibilitatea schimbării destinului fără acordul
Atoatefăcătorului: „Te pregăteşte să cobori/ pe al Pământului rotund,/ unde
sunt toate rânduite/ ca să-ți bei cupa pân’ la fund...”
Partea a doua se referă la „Coborârea”
lui Lucifer taman în Eden, iar aici intervine metafora şi simbolul reprezentat
de „pomul vieţii” şi de „păcatul strămoşesc”.
În partea a treia, „Cunoaşterea luciferică”,
poetul are ca obiect de lucru misterul existenţial care se arată pe de-o parte
prin semnele sale şi pe de altă parte se ascunde după semnele sale, ceea ce-mi
aminteşte de Lucian Blaga. George Petrovai face referire la fraţii Cain şi Abel,
unde necuratul intervine printr-o „crimă mişelească”, iar istoria umanităţii de
la origini până în prezent o compară, plastic, cu o „ciorbă lungă şi amară”,
fără a putea spune cu certitudine despre om, care-i văzut ca încrucișarea
dintre „un demon și un zeu”, dacă acesta-i „pios sau filosof ateu”.
Partea a patra şi ultima a acestui poem
cursiv, cu versuri reuşite, bine legate, melodioase şi cu mesaj, intitulat
„Dezamăgirea” duce la concluziile autorului despre viaţă, un adevărat
„ars-poetica”dacă îmi este permis să o numesc aşa: „Am obosit tot
alergând/Şi-atâtea ştiu că m-au scârbit!/ Ştiu de exemplu că Pământul/ Prin
vrerea marilor sforari/ (conducători şi generali”/ a devenit deja
mormântul/atâtor specii strămutate.”
Autorul îşi doreşte un nou început în
care Duhul Sfânt să umble liber peste conştiinţele oamenilor, putând astfel
aceşti bipezi să ajungă nemuritori.
Poemul „Întoarcerea în timp” este
splendida modalitate utilizată de poet pentru o memorabilă întâlnire cu
Mântuitorul, deja condamnat la moarte de fanatismul și ura celor care nu cu
mult timp în urmă Îl considerau Mesia și Fiul lui Dumnezeu...
„Testamentul lui Aristotel”, poem pe
care l-am publicat cu drag pe blogul revistei culturale „Izvoare Codrene”, are
trei acte: Dimineaţa vieţii, Amiaza vieţii şi Amurgul vieţii. George Petrovai abordează din nou trecerea efemeră
a omului pe Pământ, cu temerile, concepţiile şi întrebările acestuia despre
lume şi viaţă. Asemeni filosofului grec Aristotel, autorul consideră că „Universul
are un scop,/dar care nu e necesar,/alminteri moartea trebuie văzută/ca al
vieţii scop hilar!...”
Din primele trei poeme se observă cu
ochiul liber un scriitor erudit, cu vaste cunoştinţe filosofice, dar şi cu o
mare uşurinţă în mânuirea rimei şi versului, lucru ce (probabil) se dobândeşte prin exerciţiu şi cărţi publicate.
În „Balada ticăloşilor cu ştaif” și
„Balada aflătorilor în treabă” întâlnim un scriitor și un om de cultură căruia
nu-i place să stea deoparte nici în ceea ce priveşte politicile economice şi
sociale ale României de azi, dar nici în trezirea la realitate a acestui neam. În aceaste două megapoeme-pamflet,
G. Petrovai ia poziţie faţă de clasa politică de după 1990. Pe mine nu mă miră
tonul incisiv, agresiv uneori al acestuia, deoarece George Petrovai a publicat
mai multe articole, inclusiv editoriale în ziare şi săptămânale tipărite,
precum şi în ziare electronice din ţară sau străinătate...
Consider că această nouă carte a prietenului meu sighetean va fi bine
primită de către cititori și critici, ba chiar şi de politicienii care au un
dram de conştiinţă, deoarece versurile lui George Petrovai trag un semnal de
alarmă pentru fiecare dintre noi în a clădi România prin credinţă, pe
adevăratele valori şi tradiţii româneşti, pentru vlăstarele ce o să vină, adică
aşa cum ne îndeamnă apostolul şi ucenicul lui Isus în I Petru 2, 9-11: „ Voi
însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor
pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile
minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi,
care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe
voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare. Preaiubiţilor,
vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii
pământeşti, care se războiesc cu sufletul.”
Fiecare
dintre noi avem datoria morală să fim conştiinţe vii ale neamului românesc,
exemple de urmat, să ne folosim de talantul primit de la bunul Dumnezeu. George
Petrovai o face cu prisosinţă prin această nouă apariţie editorială.
Gelu DRAGOŞ,
Baia-Mare
LA
O IUTE OCHIRE A CĂRȚII dvs, admirabil zidită, am opinia că vă este cea mai
semnificativă dintre cărțile ce vi le știm...O epopee și un cvintet
post-trilogic-dantesc, a neo/neo/ barbariei dintr-un spatiu/timp încă
locuit...sub strania-ne constelație Drago...O carte oximoron şi de sălbatică
revoltă a naturii pe care o trădăm mereu, sub obscura și continua cădere...
O
carte terifiantă despre monstruozitatea istoriei.. omo-agonice. Ne amintim de
teatru antic grec, însă pare-se că de noi ba...George Petrovai, vai nouă, dar
vai pietrelor care, iată, vorbesc!
Eugen
Evu,
Hunedoara
Retîlcuirea în versuri a … UniVersului din noi
Demult visez să pot hălădui o vreme sau cît o
vrea PreaÎnaltul prin nemărginirea sublimului maramureșean.
Să mă pierd în zi
de Luni, să mă regăsesc în zi de Marți și tot așa, doinind și hăulind, surpat
pe veci în
florile-de-nu-mă-uita ale lacrimii lui Dumnezeu.
Care o fi
Maramureșul.
Dumnezeu a auzit
chemarea inimii mele și într-o dimineață, la dorința și fapta creștinească
împlinită a părintelui-poet Radu Botiș, m-am trezit membru al
Asociației scriitorilor din… Maramureș.
Iată încă o
treaptă, mi-am zis, spre urcarea către Lumea genezei Neamului meu.
Invitat fiind să
caligrafiez cîteva slove despre o carte a unui poet…maramureșean m-am oprit
brusc din drum, am înălțat ochii la cer și
am întrebat: “Ce-o fi,
Doamne, aceasta? Încă o treaptă spre schitul inimii, care s-o fi zidind pentru mine undeva
pe la Vișeul de Sus al părintelui Botiș sau prin locurile natale ale mulților scriitori maramureșeni, cu
cei de-am dialogat prin corespondență, cei care au scris
despre cărțile mele, m-au găzduit în revistele lor, m-au omenit---într-un
cuvînt?”
…Pe George Petrovai l-am căutat
mai întîi eu ca să-l invit să facă parte din proiectele grandioase la care
trudesc de mai mulți ani. Nebunia mea e că aș vrea să fie cît mai puțini
scriitori de talent lipsă din “Dicționarul scriitorilor români contemporani de
pretutindeni” și din „Antologia poeziei românești în mileniul trei”, adică i-aș
vrea pe toți adunați într-o Țară românească a Poeziei și Culturii Române, în
general.
Prietenii lui din Sighet i-au
transmis că-l caut și iată-ne astfel întîlniți
și-n această lucrare, pe
care o văd ca pe o încercare temerară de retîlcuire în versuri a UniVersului
din noi, din fiecare.
Cartea făptuită a
maramureșeanului George Petrovai chiar de la început ne anunță, prin versu-i
adeveritor, că la început “timpul n-avea chip și spațiul dormita,/doar Duhul
făr-odihnă/prin haos rătăcea/și medita la planul prefacerii-n esență,/așa ca
neființa să-și piardă-a sa prezență/în confruntarea cu ființa de
nezăgăzuit/prin voia Celui care e Viul infinit”.
Prin structurarea operei gîndul ne duce spre Cartea
Cărților sfinte, spre Biblie, evident, dar și la Eminescu, ctitorul cel de
Luceafăr.
George Petrovai însă, într-o
viziune profund originală, ia și ne
prezintă poemul „Lucifer (Panorama deziluziilor)”, care izvorăște din tare
Demult, dar sfîrșește în chiar Azi.
În România mileniului trei.
Cînd tot ce înseamnă: iad poartă
nobilă pecete de…rai, iar orice analfabet Notoriu e întronat în divanul Puterilor
toate, pămîntești, bineînțeles.
S-a inversat întru totul lumea
creată de „Duhul făr-odihnă”, lume
care preferă mai mult precupeții decît poeții, de exemplu, și alege odihna
zilnică în locul cetirii vreunei cărți, oricare n-ar fi ea.
Prin acest poem, George Petrovai
ne avertizează că suntem pîndiți continuu de Haos, de Marele și Ultimul Haos care ne jinduie din nou în brațele sale, sfîșietoare
pînă la urmă.
AtoateCreatorul și „de
Lumină nevăduvit” Părinte e
și el cu mîinile de Cer
întinse spre noi.
Se face tîrziu, amurgește peste
inima Lumii.
Îmbrățișarea cui o vom alege?
La pieptul cui vom (re)cădea în
zori?
La cel al Haosului roditor de
Haos?
La cel al Părintelui Veșniciilor, roditor de Eternă Iubire?
Ascultați-vă inima.
Spune ceva???
Că-n rest toate sunt doar
nesfîrșite “fumuri abisale”,
așa precum adevărat grăiește prin scris și poetul George Petrovai din
Maramureș.
Traian Vasilcău,
28 iulie
2013,
Chișinău
Dacă
există un leitmotiv al operelor poetice semnate de George Petrovai, acesta
trebuie să fie, fără doar și poate, cursivitatea scrierilor sale. Odată ce
începi să-l lecturezi, poemul lui nu mai poate fi lăsat din mână, iar
ingeniozitatea alegerii personajelor ajută la consolidarea revelațiilor
cititorului. Autorul recidivează în cel mai perfect mod, ajungând de la
distanțele lumești și frământările lui Pontius Pilatus – din precedentele
scrieri, până la proiectările demiurgice ale Creatorului și Luciferului,
întrupător al stelei dimineții. Versul impetuos, bine dozat și ritmat, cu
nuanțe aproape cinematografice, dezvăluie cititorului căutările unui autor
hărăzit cu o imaginație ce este întrecută doar de talentul condeiului său.
Cristi Dumitrache,
Auckland, Noua Zeelanda
