Ilie Șerbănescu: ”Limitarea cash-ului a fost făcută pentru îmbogățirea băncilor străine”

 

Ilie Șerbănescu: ” De la multinaționale nu au cum să ia bani, că ăia sunt stăpânii guvernanților români”

Analistul economic Ilie Șerbănescu, fost ministru de stat, susține că măsura limitării plăților cu bani lichizi a fost luată pentru îmbogățirea băncilor străine din România. Mai mult, acesta arată că limitarea cash-ului încalcă unul dintre cele mai elementare drepturi ale omului, dreptul de a dispune de proprietatea lui așa cum vrea el. Totodată, reputatul analist consideră că evaziunea fiscală va crește în urma acestei decizii a Guvernului, titrează național.ro.

Limitarea plăților cash, decisă de Guvernul Ciolacu, a stârnit un val de indignare în toată societatea românească, având în vedere problemele majore pe care le creează. În primul rând, românii vor fi obligați să cotizeze la bănci, care deja au majorat semnificativ comisioanele, iar în al doilea rând, o mare parte din populația țării se va afla în imposibilitatea de a-și achiziționa diverse bunuri, în special vârstinicii și persoanele din mediul rural. Pe de altă parte, în goana după profit, băncile și-au închis aproape 90% din filiale, chiar și din marile orașe, astfel că infrastructura pentru trecerea generalizată la carduri este ca și inexistentă. Analistul economic Ilie Șerbănescu susține că măsura limitării cash-ului este luată special ca să se îmbogățească și să mulțumească băncile străine din România. ”Guvernanții români nu țin cu românii, asta este evident, și fac toate mizeriile posibile acestui popor. În plus, se instituie un control al oamenilor, prin încălcarea unuia dintre cele mai elementare drepturi ale omului, dreptul de a dispune de proprietatea lui așa cum vrea el, fără să-i lezeze pe alții. Cu ce îi lezez eu pe alții dacă folosesc proprietatea mea cash? Cu nimic. Dacă banii pe care îi cheltui provin din evaziune, din fraudă ș.a.m.d, dovedește lucrul acesta și ia-i pe toți. Că îi iei cash, că îi iei din cont, nu contează. Dar, dacă sunt ai mei, trebuie să mă lași să-i folosesc așa cum vreau, că sunt bunurile mele. Nu mă pune pe mine să folosesc card, ca să fac un cadou băncilor din banii mei. De ce? Că vrea domnul Ciolacu? Se spune că se combate evaziunea fiscală. Nu este adevărat. Păi ăștia fac evaziune fiscală?  Bătrânii de la sate care nu au carduri? Principalii evazioniști în România sunt multinaționalele, care externalizează cel puțin 90% din câștiguri fără justă impozitare. Asta este evaziunea, restul sunt povești pentru tâmpiți”, ne-a declarat Ilie Șerbănescu.

Sursa: național.ro

Ilie Șerbănescu: Statul român nu are voie să se atingă de multinaționalele care „plătesc” impozite „zero”!

Dacă nu te îndrepți către principalul evazionist fiscal când ai probleme, muți mizeria dintr-o parte-n alta.

O listă lungă de mari companii care activează în România achită un impozit pe profit „zero”, în ciuda unor cifre de afaceri, raportate pentru exerciţiul financiar precedent, de peste 100 milioane de euro fiecare. Este un semnal de alarmă tras în direcţia autorităţilor de la vârful statului român.

Cum e posibil ca la 34 de ani de la evenimentele din 1989, companiile cu cele mai mari afaceri să plătească cele mai mici impozite, aproape de zero? Vina aparține integral Guvernului României. Dacă se constată că este vorba despre o politică și nu de o situație specială, care poate să existe, dar dacă această situație aparent specială se perpetuează pe ani de zile, înseamnă că e vorba despre o politică, deci acea companie nu este binevenită pe teritoriul României. Punct, clar. Îi pui în vedere: ori plătești, ori pleci. Îi retragi autorizația de funcționare.

Implicarea guvernelor este decizională. De exemplu, companiile austriece care procedează așa pentru că Guvernul Austriei își bate joc de România. În momentul în care există această politică de stat a celui care este la originea companiei respective, este clar că este vorba despre o politică și nu e de vină doar compania respectivă, ci și statul respectiv. În mod firesc, ar fi ca statul român să nu aibă de a face cu statul austriac. Încheiem orice fel de relație, dacă companiile nu vor să se supună regimului fiscal de aici. Iar în cazul statului austriac, este exclusiv a statului român. Dacă statul român tolerează să fie batjocorit de altcineva, e numai vina statului român.

De regulă, când se pune în spațiul public problema marilor evazioniști, este evocat în spațiul public scenariul potrivit căruia companiile străine vor pleca din România. Dar în primul rând, nu pleacă! „Câinii, de la măcelărie nu pleacă”. Asta este sigur. În al doilea rând, ele nu pot pleca decât dacă vând cuiva. Și dacă vând, poate vine unul mai bun.

De ce nu pot afaceriștii români să se impună în retail? Pentru că în retail, chestiunile sunt mai complexe și nu se poate pentru că, de asemenea, statul român nu vrea și nu poate. Nu vrea pentru că ar trebui să se pună cu retailerii străini și în al doilea rând, nu poate pentru că nu mai are pârghiile pe care le-au luat stăpânii externi. Nu este așa ușor! Asta înseamnă că trebuie să deții controlul asupra producției – în retail înseamnă controlul asupra pământului, controlul asupra proprietății pământului, controlul asupra colectării și prelucrării produselor. Totul este pierdut.

Asta cu „România, al nu știu câtelea loc în producția de cereale în ierarhia țărilor UE.” este o poveste, pentru că trebuie să deții controlul asupra comercializării. România nu deține controlul asupra comercializării. Acesta e deținut de cinci companii, toți străini. Primii trei sunt americani și elvețieni.

Antreprenorii români acuză că sunt nedreptățiți. Oamenii de afaceri români nu pot face nimic. În primul rând, nu e nimeni care să le facă dreptate. În al doilea rând, statul român dacă ar vrea să le facă dreptate, nu are cum, pentru că nu are pârghii. N-are niciun instrument. Cel mai bun exemplu este nu doar în retailul alimentar, ci în retailul de carburanți. România e singura țară din regiune care are ceva petrol și singura țară din regiune care nu are o companie națională de distribuție de carburant. Dacă ai doar niște acțiuni, nu ai control, nu tu decizi.

Cum se explică profiturile anuale de „zero” lei ale marilor companii străine? Trebuie să ne luăm după statistică. În mod normal, contribuția prin impozitarea profitului la buget trebuie să fie proporțională cu ponderea grupurilor de companii în cifra de afaceri totală. Ponderea multinaționalelor în cifra de afaceri e între 55-60% din total. Ponderea în contribuția la buget prin taxe e de 30%. Este evident!

Având în vedere faptul că aceste companii multinaționale nu evazionează plata impozitelor pe muncă și TVA-ul, înseamnă că toată gaura e din cauza evazionării impozitului pe profit, care se pune pe profitul declarat. Multinaționalele își aranjează actele contabile astfel încât să nu obțină profit și să declare profit zero. Unele exagerează atât de mult încât declară pierdere.

Operațiunea se numește „optimizare fiscală” și în esență, înseamnă încărcarea notei contabile a lor cu lucruri pe care nu le fac, dar pe care le decontează că le-ar face în România. Atunci, iese că ei își cheltuiesc banii pe niște lucruri pe care nu le cheltuiesc și spun că n-au profit.

Un minim echilibru și dreptate ar fi impozitarea multinaționalelor pe cifra de afaceri. Nu este total corect din punct de vedere economic, dar dacă ele te trag în piept ce faci? Această soluție îți mai rămâne. Pui 1% pe cifra de afaceri și ele nu te mai pot păcăli”, este de părere economistul Ilie Șerbănescu.

Marile companii străine sunt controlate, dar li se dă „O.K.-ul”. Controlul este făcut de unul dintre cei patru, din „The Big 4”, care spun că ‘e corect’. Deși nu e corect!

Fără niciun fel de exagerare: cel puțin jumătate din exploatarea mondială de multinaționale a diverselor țări ale lumii poate fi pusă în cârca acestor companii din „The Big 4”, pentru că validează ceva ce nu ar trebui să fie validat, un șarlatanism.

Un proiect de lege privind impozitarea adecvată, de 1% pe cifra de afaceri, ar elimina problema impozitării diferențiate. Totul, în fiscalitatea din România este o minciună, fără nicio exagerare. Totul pornește de la faptul că PIB-ul României este împărțit odios între muncă și capital, spre deosebire de PIB-ul țărilor occidentale.

În România, munca ia din PIB 37-38%, iar în toate țările occidentale ia peste 50%, adică salarii mari. Astfel, politica fiscală poate fi echilibrată, să impoziteze rezonabil munca. La noi, munca este supraimpozitată. Ia puțin și atunci, statul nu are de unde să ia, pentru că nu are voie să impoziteze capitalul. Munca e impozitată cu 47%, iar ceea ce obține capitalul, cu 16%.

Bugetul nu încasează suficienți bani. Taxele, chipurile, trebuie să fie mici, ca să atragă investitorii străini. Fals! Pentru că pe  investitorii străini nu-i interesează asta. Ei oricum își fac „optimizarea fiscală”, cu care statul român pierde. Nu din cauza asta vin, ci din motive geo-economico-strategice. Această minciună este impusă pentru ca guvernele, respectiv statele să nu aibă nicio putere asupra multinaționalelor. Este simplu, foarte, foarte clar. Atunci, în România de pildă, care are un profil strict colonial, 27% din taxe reprezintă 27% din PIB. Media la nivelul UE este 44%. Țările nordice au peste 50%. Și atunci, statul e sărac, nu are bani pentru investiții, în infrastructura rutieră de exemplu. Statul român ar trebui să câștige mai mult decât statul occidental, procentual, din taxe.

„Ordonanță a Austerității” nu va rezolva nimic, nu se va schimba nimic. Nu au voie să se atingă de multinaționale. Dacă nu te îndrepți către principalul evazionist fiscal când ai probleme, muți mizeria dintr-o parte-n alta.

Notă – adaptare după dialogul dintre economistul Ilie Șerbănescu și jurnalista Alexandra Cruceru

Sursa: art-emis.ro

 

 

ILIE ȘERBĂNESCU: "NU CORONAVIRUSUL NE DISTRUGE PE NOI, CI COLONIALISMUL"!

„Vom avea două milioane de șomeri în două săptămâni, un milion de aici și un milion din așa-zisa diaspora, fără fond de șomaj, care a fost aproape desființat în ultimii ani. Suntem o biată colonie, nu mai avem ce să facem acum. Jumătate din economie este în proprietatea străinilor, iar toate multinaționalele astea vor face ce vor ele, ce va fi în interesul lor. Dacă nu vor mai avea nevoie, vor pleca, unii vor pleca cu hala în spate”, avertizează analistul economic Ilie Șerbănescu în publicația Național.

Ani la rând, România a raportat un șomaj de invidiat: oficial, acesta se situează substanțial sub 5%. Rapoartele au reflectat, însă, un adevăr parțial, întrucât majoritatea românilor în putere, care nu și-au putut găsi locuri de muncă acasă, au apucat calea statelor dezvoltate din UE. Practic, România și-a „exportat” șomajul, eliminându-l în mare măsură din statistici. Din păcate, mulți dintre cei plecați în bejanie au ajuns să lucreze la negru în țările occidentale, fiind acum lipsiți și de dreptul la șomaj și de asigurare medicală.

„Problema este că nu mai avem nici bani să începem acum să sprijinim vreo activitate economică în România, pentru că multinaționalele ne-au luat și banii. Nu coronavirusul ne distruge pe noi, ci colonialismul. Eu vorbesc despre acest lucru de 7-8 ani, dar m-au ignorat…dacă din toate proprietățile strategice, niciuna nu este românească pot să trag concluzia că suntem o colonie. Eu sunt foarte realist, în momentul în care nu ai proprietate, nu ai nicio putere de a face ceva”, susține Ilie Șerbănescu.

Occidentalii încep să vorbească despre naționalizare

Guvernul italian a anunţat marţi că plănuieşte să renaţionalizeze operatorul aerian Alitalia, ca parte dintr-un program economic de urgenţă.  Tot marți, ministrul francez de finanțe Bruno Le Maire a anunțat că nu va ezita să folosească toate mijloacele disponibile pentru a proteja marile companii, fie că e vorba de recapitalizare, preluare a unei participaţii sau chiar naţionalizare, „dacă va fi necesar”. Alegând pentru prima dată în carieră adresarea directă către națiune, cancelarul german Angela Merkel a susținut miercuri, într-un discurs televizat, că Germania trece prin „cea mai mare provocare de la al doilea război mondial” și a dat asigurări că guvernul federal va aplica toate măsurile necesare pentru a limita efectele distructive ale epidemiei asupra economiei.

„Criza economică din 2008 nici nu a fost criză față de ceea ce urmează”

„Este prima criză din capitalism care are loc pe fondul dobânzilor negative, care înseamnă banul fără cost, asta este nucleară. Coronavirusul vine doar să impulsioneze prăbușirea economică la nivel mondial. Noi înfruntăm această prăbușire de pe aliniamentele unei colonii. În 2008 nu vândusem tot, însă între timp am vândut tot. Ce ne așteaptă de acum încolo? Depinde de ce vor dori stăpânii noștri, pentru că, din păcate, nu avem un singur stăpân, avem mai mulți, care se calcă în picioare unii pe alții să ne hărtănească cât mai mult și cât mai repede. În 2008, trebuie spus, nu a fost niciun fel de criză, a fost o invenție ca să își ia banii înapoi cele 11 bănci care băgaseră niște bani în România ca să ne cumpere. Și și-au luat 20 de miliarde de euro, pe care i-au trimis acasă la ei, prin așa-zisa inițiativă de la Viena. Iar chestia asta se vede în datoria publică pe care o plătim noi, restul sunt povești”, mai susține analistul economic Ilie Șerbănescu.

Autor: Cosmin Țîntă

Sursa: demnitatea.info

Ilie Șerbănescu: ”V-aţi supărat pe majorarea salariilor, deşi este singura încercare posibilă de a opri exodul spre străinătate!”

Întâlnirea în spațiul public cu aprecierea „statul român–stat scump“ este bulversantă, aiuritoare, cu atât mai mult cu cât aprecierea vine de la un antreprenor român, pe deasupra și reprezentant al unei asociații de oameni de afaceri.

 Și este bulversantă pentru că ignoră toate statisticile românești și europene, batjocorește realitățile însele, cel puțin în măsura în care statul român are cea mai mică pondere în economie, cele mai mici încasări din taxe și cel mai mic buget în raport cu PIB-ul dintre toate țările UE (vezi „România liberă“, 24 iulie 2019). Aprecierea este năstrușnică de-a binelea, cu atât mai mult cu cât costul statal fiscal pentru antreprenori a coborât atât de considerabil în ultimii ani, prin așa-numita politică de „relaxare fiscală“ și transferarea integrală a contribuțiilor sociale în seama angajatului, încât a ajuns pur și simplu la nivel de paradis fiscal!

Atunci, ce ar putea determina aprecierea menționată? Căci nu pare doar o vorbă aruncată în vânt, în măsura în care autorul ei o așază într-o ecuație existențialistă. Mai precis, apăsarea statului scump de care vorbește ar fi devenit atât de grea încât ar fi ajuns să pună în discuție „economia deschisă“, putându-ne paște chiar un pericol de implozie de pe urma acestei apăsări! Și, insidios și savant, autorul aprecierii ne lovește în pălărie întrebându-se retoric dacă, vezi Doamne!, România mai are nevoie de economie de piață, de vreme ce statul scump ne îndreaptă în direcția inversă sau, mai rău, ne îndreaptă într-o direcție inversă după ce abia simțisem mirosul curat al „economiei deschise“! Să auzi și să nu crezi! Statul român – ăla păduchios și fără putințe – întoarce din drum România, din drumul victorios al acesteia spre economia de piață mântuitoare!

Este evident că ceva anume îl nemulțumește pe preopinentul nostru la statul român! Stimate preopinent, poate vă deranjează că statul român nu construiește autostrăzi și drumuri expres, să aibă pe ce sistemul privat să-și deruleze activitatea! Sau poate faptul că statul român nu finanțează ridicarea unor spitale ori a unor instituții de învățământ, să aibă sistemul privat forță de muncă sănătoasă și pregătită! Sau că nu face nimic împotriva emigrației dramatice a tinerilor, căci, din cauza emigrației, s-a ajuns în sistemul privat la criză de forță de muncă! Mai rău, poate vă deranjează faptul că statul român nu ajută sectorul privat autohton. Și, mai concret, faptul că statul român, din puținul pe care-l are, în loc să facă investiții în interesul sectorului privat, mărește salariile la stat, forțând astfel sectorul privat să-l urmeze, deși acesta n-ar dori absolut deloc! Păi, stimate preopinent, statul român a ajuns cam un coate-goale. În această stare a fost adus de cererile precise ale preopinenților privați români și străini. După 1989, s-a cerut fără nuanțări ca totul de la stat să treacă la privat, cât mai repede. Și a trecut! S-a reclamat fără echivoc ca statul să se dea la o parte, pentru că este cel mai prost administrator, și să facă loc celui mai bun administrator care este sistemul privat. Și statul s-a dat la o parte! Ce mai vreți, oameni buni, de la statul român?! I-ați prescris să fie stat minimal. A devenit stat minimal! Nu mai poate face mai nimic. Evident, nici bine, dar nici rău! Cu numai 4% din economie și cu cel mai mic buget din PIB dintre toate țările UE, nu mai poate face aproape nimic. A ales, spre disperarea dvs., ca din puținul pe care-l mai are la dispoziție să mărească salariile. Foarte bine a făcut! Căci, pe mâna dvs., a sistemului privat, salariile în România au ajuns cele mai mici din Europa. Din cauza salariilor mici, forța de muncă în putere biologică maximă a plecat din România. De aceea în România este criză de forță de muncă. Dvs., antreprenorii privați, v-ați supărat pe majorarea salariilor, deși este singura încercare posibilă de a opri exodul spre străinătate. Dumnezeu să vă mai înțeleagă! Dvs., patronii privați, ați dori să fie și salariile mici, și salahorii să vă stea la poartă. Nu este însă posibil din chiar punctul de vedere al economiei de piață pe care o tot invocați!

Ca antreprenor autohton privat în România, preopinentului nostru nu-i mai rămâne, după cum prezintă el lucrurile, decât să pozeze în victimă a apăsării statului scump care dărâmă economia de piață abia mijindă aici. Admițând că preopinentul nu înțelege cum stă de fapt treaba – ceea ce mă îndoiesc –, să-i atragem atenția că, oricum, nu-i nevoie de vreo apăsare a vreunui stat scump pentru a fi pusă în pericol economia de piață în România. Aceasta este deja compromisă de relația colonială care domnește în România. Preluând proprietățile strategice și pârghiile strategice și, deci, deciziile, puterile coloniale au pus stăpânire pe România, dictând aici în toate domeniile principale prin abuzuri de monopol, și nu prin reguli concurențiale ale economiei de piață. În colonii nu prea există „economie de piață“. Nu convine stăpânului colonial, oricare ar fi acela. De aceea, obiectivul său a fost desființarea statului român, care era singurul ce-l putea incomoda, ce-i putea încurca planurile și submina obiectivele. Căci capitalul privat autohton n-a putut fi, nu este și nu va putea fi niciodată vreun concurent pentru capitalul străin, mai puternic, mai înzestrat tehnologic, mai bine finanțat și, în plus, deja prezent în piață în poziții forte. Preopinentul să nu fie îngrijorat de soarta economiei de piață în România. Deja integralmente colonie, România nu va fi dirijată cumva de o economie de piață. Matricea colonială s-a așezat deja și va subzista în continuare. Economia de piață în România este doar o mască pentru proști.

În acest context, toate întrebările adiacente, puse tot retoric și savant de preopinentul nostru, își găsesc răspunsuri precise. Mai este valabil modelul economic bazat pe forța de muncă ieftină? – se întreabă domnia-sa. Pentru dezvoltare, acest model economic n-a fost niciodată valabil. Dar pentru exploatarea colonială a fost întotdeauna valabil. Și va fi practicat în continuare, fără ezitări și fără nuanțări. De ce – se întreabă, de asemenea, preopinentul – creșterea economică nu se convertește în creșterea nivelului de trai? Păi, simplu, aceasta se obține nu în economia românească din România, ci în economia străină din România, care n-o împarte cu nimeni. Îi trimite roadele în străinătate și cu asta basta! Și – se mai întreabă preopinentul – de ce capitalul românesc nu reușește să se dezvolte la un nivel comparabil cu capitalurile naționale din alte țări din Est?! Tot simplu: pentru că România este cea mai colonie dintre toate coloniile est-europene și statul român este cel mai slab dintre toate țările din Est ca pondere în economie și politică. Și aceasta cu contribuția inestimabilă a clasei politice din România, dar și a capitalului privat autohton însuși, care, la mijloc între statul român și capitalul străin, alege întotdeauna „solidaritatea patronală“ în locul „solidarității naționale“, criticând de zor statul român, singurul care-i poate fi alături, doar-doar capitalul străin îi va lăsa ceva firimituri să-i cadă de la gură!

Apropo de statul minimal dorit, știți vorba „ai grijă ce-ți dorești, căci s-ar putea să primești“?! Am mai menționat această vorbă românească, iar, cu prilejul alegerilor din 26 mai, și ca tâlc al acestora! Iată, stimate preopinent, aveți stat minimal! L-ați dorit, de ce atunci nu-l acceptați cu toate bunele și relele corespondente?! Nu credeți acum când îl aveți că a fost o idee proastă să-ți dorești un stat minimal într-o țară în care nu există infrastructura de bază minimă nici în rutier, nici în feroviar, nici în ocrotirea sănătății, nici în educație?! Cine s-o construiască dacă nu statul?! Statul minimal în mod obiectiv nu poate! De ce n-o construiți dvs., privații, care dețineți 96% din economie, și vă enervează că n-o face statul coate-goale?!

Și apropo tot de statul minimal! Știți că, oficial, statul minimal român este afectat de o evaziune fiscală de circa 16-17% din PIB? Dvs., ca antreprenor privat, sunteți dintre cei care vă plătiți impozitele și taxele cuvenite?! Dacă da, de ce nu vă incriminați colegii privați care n-o fac?! Sau poate sunteți de acord cu ei, dar atunci de ce nu lăudați, măcar așa, puțin, statul ăsta român, care a înțeles atât de bine ce cereți, de fapt, de la el încât nici nu luptă cumva împotriva evaziunii fiscale, pentru că de fapt aceasta nu înseamnă altceva decât că resursele, în loc să se ducă la stat, care este cel mai prost administrator, rămân la privați, unde se valorifică la cote înalte, căci privatul este cel mai bun administrator!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: România liberă

Ilie Șerbănescu: ”Pensionarii înșiși și-au tăiat singuri, prin vot liber consimțit, craca de sub picioare: să-ți mărească pensiile PSD și tu să votezi cu Iohannis și Băsescu!”

Nu știm ce studii sociologice savante se vor face pentru pătrunderea în „măruntaiele” votului din 26 mai, spre a-l explica, spre a-i depista resorturile și spre a putea răspunde la zecile de întrebări pe care le-a provocat.

 Unul dintre studii se cuvine a fi întreprins în privința votului pensionarilor. Că este cel mai mare bazin electoral nu înseamnă automat că analizele sociologice se vor îndrepta spre acesta. Poate sociologii miros alte teme de interes, ca, de pildă, deplasarea electoratului „spre dreapta” sau „vocația europeană” a românilor ori noua implicare politică a tinerilor – toate cu influențe consistente pe termen lung și, oricum, mai suculente decât „platitudinile” din bazinul electoral cel mai mare, dar și cel mai anost și, în mod obiectiv, fără viitor. În acest bazin, indiferent  că place sau nu place, că vrem să vedem sau ne facem că nu vedem, a fost tranșat însă votul din 26 mai. Pe scurt, dar halucinant, pensionarii au rupt-o cu PSD! Cine va pierde?!

PSD a captat vreo 2 milioane și ceva de voturi în 26 mai. Pensionarii sunt vreo 5 milioane. Toți au drept de vot și scrutinele au arătat că pensionarii sunt și cei mai activi votanți. Și că, până în 26 mai, cei mai mulți votaseră cu PSD, spre disperarea celorlalte partide și nemulțumirea unora dintre tineri, ba chiar a mai multora din ei, că aceasta blochează înnoirea societății. Mai mult, sunt unii care spun cu subiect și predicat că, după ce că sunt întreținuți de populația activă, pensionarii mai și opresc mersul înainte spre progres (desigur, spre Europa și alte asemenea din „fashion-ul politic” la modă). Să nu ne facem că aceste păreri nu există și nu sunt vehiculate în societate! O bază obiectivă au.

Deși au muncit zeci de ani și au virat din propriile contribuții finanțarea pensiilor lor, simțământul concret că așa stau lucrurile a dispărut de mult. Deja din 1996 fondurile strânse decenii anterioare din contribuțiile pentru pensii s-au epuizat, mâncate de inflația fulminantă și în absența oricărei încercări de valorificare, astfel încât, din acel an, pensiile sunt plătite anual din ceea ce se strânge tot anual pentru pensii de la cei ce muncesc acum. Și, dacă nu ajunge, dintr-o participare directă netă a statului. De la această situație până la aprecierea că „noi, cei care muncim, îi ținem pe cei ieșiți la pensie” n-a mai fost decât un pas! Și iarăși să nu ne facem că nu vedem că nu numai nemulțumiri există din partea unor tineri, dar și un soi de ură a apărut față de bătrâni. Ce să mai vorbim de contribuțiile concrete pentru pensii, pe care toți cei implicați – angajatori și angajați deopotrivă – le incriminează și încearcă să le evazioneze. Și dacă pensiile pentru cei ce au muncit în ultimii 30 de ani, îndeosebi în sistemul privat, ar fi calculate după ce s-a contribuit efectiv pentru pensii, și nu după valoarea salariului, s-ar ieși la pensie, din cauza evaziunii pur și simplu apocaliptice, cu sume de doar câteva sute de lei, puține de tot.

O fațetă – poate cea mai ridicolă – a faptului că pensiile produc iritare într-o anumită parte a societății, îndeosebi în mediul economic privat, este că statul român a ajuns stigmatizat ca „stat asistențial” (pensiile fiind incluse în statistici ca principala componentă a așa-numitei „asistențe sociale”). Statul român este acuzat de practicarea asistenței sociale de tip comunist, în care resurse importante sunt irosite în asistența socială. Într-un cuvânt, statul român ar fi „statul asistențial comunist”.

Într-un asemenea climat, PSD s-a apucat să mărească pensiile: prin ridicarea valorii punctului de pensie, prin majorarea „pensiei minime” (greșit numită astfel pentru că este vorba de un ajutor social, dar intrată în jargonul public sub această denumire), prin înlăturarea unor inechități, prin rotunjirea în sus la recalcularea pensiilor în funcție de instituirea unor criterii unitare etc. Votul pensionarilor pentru PSD era aproape o axiomă. Mai ales că venea după ce regimul Băsescu înghețase pensiile, ulterior încercării chiar de a le tăia, și numai intervenția Curții Constituționale blocase demersul. Grosul votanților PSD erau pensionarii. Or fi fost și acum ca pondere în votul din 26 mai. Dar, în 26 mai, într-un fel sau altul, s-a rupt filmul. Și de ar fi cei 2 milioane și ceva de votanți PSD doar pensionari, ceea ce este puțin probabil, unde sunt celelalte 3 milioane de pensionari?! Au stat acasă și n-au votat?! Au votat cu cei care anterior le înghețaseră pensiile?! Au votat cu Iohannis, care nu o dată a admonestat PSD că mărește pensiile pentru că nu ar exista bani de așa ceva și strică astfel echilibrul bugetar?! Sau au votat cu USR-iștii, care sunt, desigur, pe valul digitalizării și europenizării, dar cărora nu cred că le este gândul să mărească vreodată pensiile. Cifrele arată că, în 26 mai, urmașii tăietorilor de pensii împreună cu Băsescu însuși, care și-a făcut partid, au luat o dată și jumătate mai mult decât PSD! Iar Iohannis, în contul căruia pot fi puse da-urile de la referendumul pe justiție, a obținut de două ori mai mult decât PSD! La 26 mai pensionarii au rupt-o cu PSD. Cine va pierde?! PSD a pierdut deja prima rundă. Urmează pensionarii?! Greu de răspuns, dar, oricum, aceștia trebuie să se aștepte la orice. Alt partid care să crească pensiile nu prea se zărește. Dar, așa nu merge: să-ți mărească  pensiile PSD și tu să votezi cu Iohannis și Băsescu!

Pe Europa, dragă poate unora dintre pensionari, nu se poate conta ca salvator în problema pensiilor. Europa cere mărirea vârstei de pensionare și ieșirea la pensie a femeilor la aceeași vârstă cu bărbații, măsuri la care până acum PSD a făcut opoziție. Cu voturi pentru PSD reprezentând nici 40% din numărul pensionarilor va fi cum vrea Europa. Și cu pensii mai mici!

Spre disperarea celor, în frunte cu Iohannis și Băsescu, ce anatemizează statul român ca stat asistențial, chiar statisticile europene nu numai că nu probează cumva aserțiunile lor, dar le contrazic cu totul. Nu se împiedică însă Europa și menestrelii ei din România de statistici. Neconvenindu-le, le ignoră cu totul! De altfel, o colonie, precum este România nu poate fi stat asistențial, căci n-are resurse pentru așa ceva. Statul român, spun statisticile europene, este nu numai ca și ultimul din Europa la asistență socială, dar, terifiant pur și simplu, cheltuie chiar de două ori mai puțin decât în medie Europa pentru asistență socială. În loc să fie criticat că alocă prea puțin pentru asistență socială (pensii, ajutoare sociale pentru cei cu dizabilități și pentru șomaj), statul român este criticat că ar cheltui prea mult! Cum altfel s-ar putea însă arăta ura față de bătrânii, aceia săraci în majoritate, care prin vârstă au muncit o bună parte a vieții lor în comunism și care sunt menținuți acum în viață prin contribuția celor activi ce muncesc în capitalismul mult visat?! Se pare însă că pensionarii înșiși au înțeles cum stă treaba și și-au tăiat singuri, prin vot liber consimțit, craca de sub picioare!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: România liberă

Ilie Șerbănescu: ”Este jaf în toată regula!”

O adevărată lovitură a plasat cotidianul de business Ziarul Financiar întregii dezbateri economice – dominată de problemele încetinirii creșterii economice, adâncirii deficitelor comerciale și de cont curent și agravării crizei de forță de muncă și marcată, de la sfârșitul anului trecut, de controversele privind măsurile guvernului PSD-ALDE împotriva abuzurilor de monopol ale principalelor companii din energie, telecom și sistemul bancar.

O lovitură în plin, dar fără comentarii! Cine înțelege cum stau lucrurile înțelege, cine nu, nu! Bineînțeles, există și cei ce se fac că nu înțeleg! Pentru primele zece companii din România, ierarhizate după cifra de afaceri, este publicată ponderea costurilor lor cu forța de muncă în totalul cifrei lor de afaceri. Inutil să spunem că aproape toate (nouă din cele zece) sunt companii străine. Și că fiecare din ele stă pe poziție de monopol în domeniul său principal de activitate. Cele zece companii sunt următoarele (în paranteză este menționată naționalitatea acționariatului care deține controlul): Automobile Dacia (franceză); OMV Petrom (austriacă); Rompetrol Rafinare (kazahă); Kaufland România (germană); British American Tobacco Trading (britanică); Star Assembly (germană); Carrefour România (franceză); Lidl Discount (germană); Dedeman (română); Lukoil România (rusească).

Doar într-una din cele zece costurile cu salariile depășesc 10% din cifra de afaceri (și nu cu cine știe ce, ajungând la 11%), în toate celelalte costurile cu salariile fiind mult sub 10% din cifra de afaceri, în majoritatea cazurilor sub 5% și ajungând chiar și la 1%! Iată ce oferă, de fapt, România oamenilor de afaceri: salarii mici! Și iată de ce se află companiile străine în România! În principal, pentru a valorifica salariile mici din România sau, mai bine zis, pentru a beneficia de pe urma salariilor mici din România. Să fie clar. Cei zece nu sunt din activități-fanion ale automatizării și digitalizării, în care roboții înlocuiesc forța de muncă scăzând consistent cheltuielile cu salariile.

Este vorba, dimpotrivă, de activități în care forța de muncă atârnă greu la cântar (comerț, distribuții de carburanți), adică tocmai activități în care salariul mic joacă rolul crucial în reducerea costului total cu forța de muncă. Sunt activități în care, evident, un salariu unitar mare ar îngreuna sever talgerul costurilor cu forța de muncă și, în consecință, al celor totale. Sunt, de fapt, activități economice cu valoare adăugată scăzută, în care câștigurile nete provin din valorificarea mâinii de lucru ieftine, și nu din înzestrări tehnologice ridicate. Transnaționalele urmează o matrice precisă: profituri maxime cu cheltuieli minime. Cheltuielile mici cu salariile nu sunt un scop în sine. Sunt un mijloc. De aceea, este o așteptare deșartă ca o transnațională care intră într-o țară cu salarii mici să se înghesuie în activități, precum IT-ul, în care costul cu forța de muncă poate ajunge la 50-60% din totalul costurilor în ideea că salariul mic ar putea coborî serios factura! Nu că n-ar face-o, dar nu este un obiectiv central în cadrul strategiei lor de ansamblu.

La scara globală la care acționează, transnaționalele ies mult mai bine plasând activitățile cu valoare adăugată înaltă în țările cu salarii mari (în cele mai multe cazuri la ele acasă), pentru a-și rezerva localizarea activităților cu valoare adăugată slabă în țările cu salarii mici. Altfel spus, îndreaptă input-urile tehnologice în țările dezvoltate, pentru a înlocui acolo forța de muncă scumpă, și nu în țările periferice, coloniale, unde profiturile se fac din valorificarea forței de muncă ieftine. Ca atare, coloniile așteaptă degeaba investiții, pentru că acestea nu vin unde salariile sunt mici. N-au de ce!

Este motivul pentru care operațiunile transnaționalelor într-o colonie precum România sunt concentrate în activități cu valoare adăugată mică. Singurii din Top 10 care au o valoare adăugată mai acătării sunt producătorii auto. Dar este o producție în lohn, care prin natura ei nu modifică datele problemei de care vorbim, căci nu este decât o modalitate de a beneficia de salariile mici în activitățile corespunzătoare sau, cum s-ar spune, care se pretează. Pentru a perpetua schema, toate transnaționalele, dar absolut toate, impun o salarizare în rețeaua lor internațională de producție și comercializare care urmează strict configurația salarială din localizările lor și nu cumva standardele din propria organizare.

Invariabil, pentru aceleași funcții și aceleași munci depuse, salariile din subsidiarele din colonii sunt de 4-5 ori mai mici decât în subsidiarele din centrele coloniale, la absolut aceleași condiții de organizare și productivitate. În acest fel, matricea, noi îi spunem colonială, a exploatării salariilor mici din colonii este nealterată, putând fi aplicată mereu și mereu. Întru perpetuarea colonialismului însuși!

Pentru a dimensiona cât de cât cam ce înseamnă derizoriul cheltuielilor cu salariile în ansamblul cifrei de afaceri a primelor zece companii din România să arătăm că, la nivelul de ansamblu al PIB-ului, cheltuielile cu salariile merg spre 40%, semnificând aproape cea mai mică pondere ce revine muncii din toate țările UE. Ținând cont de relația valorică dintre PIB și cifra de afaceri, se evidențiază că partea ce revine muncii din contribuția la PIB a celor zece prime companii din România se află între 2 și 15%, față de 40% la nivel național!

Corespondent, mult superioară este partea pe care capitalul o reține din contribuția la PIB a acestor companii: 70% și chiar peste 80%, față de 45-50% la nivel național! E tare, nu?! Să tot faci afaceri în asemenea condiții! Dacă, evident, este vorba în asemenea condiții de afaceri! Dacă, din derularea unei „afaceri” în sens tehnic vorbind, muncii îi revin doar câteva procente, iar capitalului de câteva ori, chiar de 20-30 de ori mai mult, nu mai ai de-a face cu „afaceri” în sens capitalist vorbind!

Este jaf în toată regula, mai ales dacă, din profiturile realmente obținute, capitalul, indiferent care ar fi acela, declară oficial ca profituri sume derizorii spre evazionarea fiscalității și spre prostirea proștilor! Dar și spre compromiterea capitalismului, asociindu-l cu jaful!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: România liberă

Ilie Șerbănescu: “UE a ajuns un bastion colonial și are, într-adevăr, două viteze- una a stăpânilor și alta a salahorilor!”

Semn că lucrurile s-au cam alterat pe la Bruxelles și, de fapt, pe la Berlin sau Paris, adevăratele centre de putere din UE – în urma înfruntărilor dintre marii colonialiști ai zilelor noastre, dar și a învierii neanticipate a contestărilor din partea oamenilor de rând din aceste centre –, menestrelii de la București au scos orchestrele reunite întru cântarea UE!

 Ca niciodată! Până acum au cam tăcut, bazându-se pe aparent indescifrabila, dar reala adeziune populară din România la UE. Adeziune explicabilă doar prin suprapunerea, în mintea românilor, a UE cu ieșirea în lumea largă, la muncă, în călătorii – cu alte cuvinte, cu supraviețuirea și petrecerea timpului liber.

Că UE a ajuns un bastion colonial, că are două viteze (una a stăpânilor și alta a salahorilor), că UE a luat țării lor tot la dispoziția altora  (resurse ale subsolului, industrii, bănci, păduri, pământuri) pur și simplu nu contează! Deocamdată este important doar că UE în­seamnă că pot părăsi România, unde nu mai au niciun rost, și pot pleca aiurea la un trai eventual mai bun și, tot eventual, la o vacanță mai acătării.

Că menestrelii și-au scos orchestrele întru cântarea UE înseamnă nimic altceva că prea măritei UE nu îi este prea bine. Să nu credeți cumva însă că menestrelii s-au decis în sfârșit să prezinte românilor bilanțurile (pitite până acum) ale apartenenței țării lor la UE. Rușinea falsurilor comandate în domeniu continuă să existe: în afara mult flașnetatelor fonduri europene, niciun beneficiu nu este contabilizat pe talgerul de activ și, culmea ilogicii, niciun  cost, dar chiar niciunul, nu este consemnat pe talgerul de pasiv!

În schimb, există din abundență fraze idioate de genul „ne este bine în UE”, „ce ne-am face dacă n-am fi în UE?!” sau „la adăpostul UE” ori „sub protecția UE”! Cu alte cuvinte, cântări peste cântări, fără nimic  concret. Și apoi despre ce adăpost al UE este vorba? Când România a fost în criză, UE nici nu s-a sinchisit de proaspătul pe atunci partener, ci l-a dat pe mâna FMI, care, printr-un spurcat „acord”, l-a făcut harcea-parcea! Și apoi protecție față de cine? Se lasă a se subînțelege că față de Rusia! Păi, oameni buni, dacă Rusia râvnește la resursele de toate felurile din România, atunci trebuie să le ia pe toate acestea de la corifeii UE, în mâna cărora se află acum, și nu de la români! Pe cine păcălim?!

Un adevărat caraghioslâc a ajuns tema UE în bătălia politică din România. Iohannis îl acuză pe Dragnea că, prin ceea ce face, riscă să scoată România din UE. Dragnea și PSD – care sunt calul de bătaie al Bruxelles-ului (ba că modifică legile justiției, ba că, mai rău, gazează demonstranții pașnici pentru politici proeuropene!) – se strofoacă să demonstreze cât sunt de atașați UE și cauzei europene, mai nou prin  pregătirea (chiar efectivă și nu doar mimată) privind asigurarea președinției rotative a UE – o procedură de fanfară care nu merită cine știe ce atenție și oricum nu vreo abandonare a demnității. Toată lumea politică de la București se străduiește, nevoie mare, în aceste zile de început de an nou, să-și revendice UE! Măcar pe Iohannis Bruxelles-ul îl lasă să-l pupe-n fund, pe Dragnea nici măcar atât!

Menestrelii ca menestrelii, dar politicienii?! Ce tragedie! Nu numai că niciunul dintre aceștia din urmă nu pune cumva în discuție rânduielile prin care UE a luat totul României (și economia națională, și decizia națională, și identitatea națională), ținându-o la coadă în toate cele, dar se mai și străduiesc s-o ridice în slăvi în legătură exact cu ceea ce este contestat de oamenii de rând în chiar centrele ei de putere! De fapt, UE face un pas înainte – iar dacă expresia nu pare concludentă, atunci să-i spunem un pas și mai departe – în evoluția colonialismului din zilele noastre. Oricum, este o tipologie distinctă: „colonialism colectiv”. Mai mulți colonialiști, mai vechi sau mai noi, hărtănesc colonia, cooperează între ei s-o jefuiască la sânge, iar acolo unde nu se înțeleg între ei cum să-și împartă halcanele își trag preșurile de sub picioare unii altora.

Iată, de pildă, România. Dacă stăpânul străin ar fi doar dintr-o țară, încă n-ar fi așa de rău cum este! Și-ar stoarce colonia – căci asta este România, o colonie! – ca pe lămâie, dar măcar ar feri-o să fie stoarsă și de alții! Din păcate, România este o colonie în cadrul sistemului centru-periferie al UE, făcând obiectul unui „colonialism colectiv”. De aici și haosul din România! Haosul este chiar starea cea mai folositoare stăpânului străin, chiar dacă neunitar și necoeziv! Ce poate fi mai minunat pentru un stăpân decât ca sclavii săi să se certe între ei, să dovedească astfel că nu sunt buni de altceva decât de a fi umiliți, biciuiți și jecmăniți.

„Colonialismul colectiv” nu se deosebește de colonialismul-matrice contemporan din care derivă: aceleași obiective, aceleași ustensile, aceleași diversiuni. Totuși, componenta statală este vădit sau oficial mai prezentă. Ceea ce nu reușește privatul colonialist face statul colonialist! La primirea în „club”, coloniile sunt obligate să consimtă la cedări oficiale de suveranitate. Și să-și modifice Constituția, astfel încât să se dea oficial prioritate reglementărilor zis „europene” în fața reglementărilor naționale. Nu mai vorbim că, pe parcurs, instrumentele statale ale puterilor coloniale intervin, direct, fără nicio jenă și reținere, să înfăptuiască politica stabilită de centrele de putere colonială din organizație.

UE a luat totul României: economia națională, decizia națională, identitatea națională. Și asta într-un răstimp istoric deosebit de scurt. Cum? Prin presiuni statale, a condiționat primirea în UE de tot ceea ce putea afecta succesul rapid al centrului vest-european în periferia România. Negocierile de intrare în UE s-au desfășurat după formula „vreți aderarea, dați economia”. Astfel România a intrat în UE fără economie, neavând cum, în mod obiectiv, să tragă vreun avantaj de pe urma participării la UE. Iar în perioada ce a urmat, în timp ce pe fluxul UE-România economia din UE a putut beneficia de toate avantajele implicate, pe fluxul invers România-UE avantajele au fost trase tot de economia din UE, instalată de capitalul din UE în România, și nu de cea românească, desființată încă de la început spre a nu scoate cumva capul. Halal parteneriat! Halal partener!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: România liberă

Ilie Șerbănescu: ”Trădătorii de neam și țară tac!”

În România, salariile sunt cele mai mici din UE! Normal, pentru că în România – pretind acei politicieni sau analiști pe care eu unul nu ezit să-i numesc trădători de neam și țară – productivitatea muncii, adică producția pe salariat, este cea mai mică!

 Să vezi, însă, drăcia dracului, că, prin comparație cu situația din țările occidentale din UE, salariile în România sunt cu mult mai mici decât este mai mică productivitatea muncii în România! Cu alte cuvinte, dacă ar fi după productivitatea muncii, salariile în România ar trebui să fie mai mari decât sunt! De ce nu sunt?!

Trădătorii de neam și țară tac! Știu bine de ce, dar preferă s-o facă pe niznaii, pentru că, dacă ne-ar spune de ce, n-ar mai putea ține predica diversionistă de a se majora salariile numai și numai dacă în prealabil a fost mărită productivitatea muncii! Adică, o predică pentru proști, căci o asemenea prioritizare înseamnă practic cam niciodată! Statisticile naționale (INS) sau europene (Eurostat), care în domeniu sunt bineînțeles ignorate de predicatori, ne spun cum stă, de fapt, trea­ba: din produsul numit la nivel național PIB, munca ia în România doar puțin peste o treime, dar în țările vestice peste jumătate!

Deci, din unitatea de valoa­re adăugată obținută (mai mică, în mod obiectiv, în România), salariile culeg în România încă și mai puțin, în timp ce în țările vestice, din obiectiv mai ridicata unitate de valoare adăugată, salariile iau încă și mai mult! Altfel spus, în țările occidentale salariile sunt mai mari nu numai pentru că produsul unitar este mai mare, ci și pentru că din acesta salariile se aleg cu mai mult, în timp ce în România salariile sunt mai mici nu numai pentru că unitatea de produs este mai mică, dar și pentru că din aceasta salariile preiau încă și mai puțin. Cum s-ar spune – precum în colonii!

Căci doar în colonii capitalul acaparează mai mult decât munca din valoarea adăugată obținută, câteodată chiar punând mâna aproape pe tot, doar așa explicându-se obținerea aici de creștere economică (adică de PIB) fără ca salariații să se aleagă și ei cu ceva! Deci, să fie clar: există un spațiu ­imens de creștere a salariilor în România fără creșterea productivității muncii, deoarece, până la un punct, prin aceste creșteri nu se atacă decât „abaterea colonială” din împărțirea PIB-ului între muncă și capital, și nu ordinea economică firească a lucrurilor din relația ce există (și trebuie să existe) între creșterea salariilor și creșterea productivității muncii. Or, tocmai acest lucru vor să-l ascundă trădătorii de neam și țară! Oare de ce? Din trădare de neam și țară! Căci salariul mic constituie, de fapt, emblema și osatura colonială!

În obsedanta lor împotrivire față de creșterea salariilor, pe care o acuză de destabilizarea financiară a țării și de afectarea atractivității ei pentru investițiile străine, trădătorii de neam și țară din România s-au năpustit, bineînțeles, pe majorările de salarii din ultimii ani. Pregătiți să le facă harcea-parcea!

Unii mai simandicoși – care se prezintă a face știință, și nu politichie, cum sunt cei de pe la Banca Națională zisă a României, în frunte cu guvernatorul –, constatând că remediul-cheie al stabilității pe care îl reclamă (anume creșterea salariilor doar în măsura creșterii productivității muncii) nu numai că nu a fost respectat, ba chiar a fost ridiculizat, n-au putut însă trece pur și simplu cu vederea faptul că în ecuație a intervenit un intrus care le-a cam încurcat socotelile.

Și, ca urmare, au numit situația nou-intervenită nu vreo simplă încălcare a normelor economice din obsesiile lor, ci un paradox! Iată ce consideră „paradox” dl Lazea, economistul-șef al BNR: creșterea între 2008 și 2017 a salariilor nete cu 45%, dar a costului unitar al muncii cu mai puțin de 27%! Ce spune acest lucru? Că patronii au putut finanța creșterea salariilor nete ale angajaților lor deoarece pentru ei, de fapt, costul cu forța de muncă nu numai că nu a crescut cores­pondent, dar relativ chiar a scăzut. Este evident efectul cohortei de „relaxări fiscale” pentru angajatori din vremurile Ponta-Dragnea (de la reducerile de TVA la diminuarea impozitului pe venit și a cotelor de CAS). Și în calculele dlui Lazea n-a putut intra în mod obiectiv întregul impact al măsurilor ce operează din 2018, an începând cu care „costul unitar al muncii” pentru angajator pur și simplu se evaporă (căci impozitul pe venit scade de la 16% la 10% și, mai ales, contribuțiile pentru pensii și sănătate, din care 60% erau până atunci suportate de angajator, trec integral în cârca angajatului).

O anume discuție în ce privește așa-numitul „cost unitar al muncii”  va deveni complet falsă din 2018 și următorii ani! Patronii nu se vor mai putea jeli în continuare că ei suportă atât impozitul pe venit al angajatului, cât și contribuțiile sale sociale pentru pensii și sănătate. Căci, în mod clar, angajatorul doar le strânge spre a le transfera Fiscului. Costul unitar al muncii începând din 2018 este doar salariul brut contractual! Atât și numai atât, la care se adaugă acea cotă derizorie de vreo două procente pentru șomaj, concedii! Patronii din România trebuie să fie fericiți: nicăieri în Europa costul muncii pentru angajator nu se rezumă ca în România doar la salariul brut! Este foarte rău că este așa în România, creându-se o deresponsabilizare socială totală a angajatorilor care nu opera decât în capitalismul primitiv și care nu operează prin alte părți în capitalismul contemporan. E minunat să ai în costuri numai salariul brut al angajatului și mai nimic de plătit la stat (doar un eventual impozit pe profit și așa mic, dar care în majoritate este evazionat). Asta este însă situația! Ca revers al medaliei, patronii din România nu se vor mai putea de acum lamenta că nu pot mări, deși chipurile ar vrea, salariile angajaților pentru că trebuie să dea și mai mult la stat! Cât vor da, vor da! Restul reprezintă o relație între salariați și stat, patronul nemaiavând nicio responsabilitate! Nu poate fi decât fericit! Cel mai fericit patron din lume! Pe seama cui? A statului român?! Sau a salariatului român?! Sau a amândurora?!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: România liberă

Ilie Șerbănescu: ”Satârul statului minimal a ajuns la os, în timp ce caimacul stimulentelor a fost cules de stăpânul străin al economiei!”

România a ajuns cu încasările bugetare sensibil sub 30% din PIB (peste 30% cât prevede bugetul aprobat pe 2018 este o pură poveste), consolidându-și fără drept de apel ultimul loc din acest punct de vedere între țările UE, cu care îi place să se compare. Bulgaria – veșnicul său concurent la lanterna roșie în UE – se află mult în față, spre 35% din PIB, lăsând în urmă cu totul, pe acest plan, România.

Este rezultatul inevitabil al politicii idioate – căci alt epitet nu i se poate atribui – a guvernării PSD-iste din ultimii ani. Idioată, în raport cu nevoile României reale, și nu cu incriminările aruncate în spațiul public de propaganda penelisto-useristo-sereisto-dnaisto-iohannisto-beneristă, cum că încercările pesediste de mărire a salariilor și pensiilor strică echilibrele economice și politice, amenințând stabilitatea țării.

Idioțenia politicilor PSD – aceleași din mandatele Ponta, Grindeanu, Tudose, și acum Dăncilă, sub îndrumarea pesedistului-șef Dragnea – este legată de continuarea fără răgaz și fără o analiză lămuritoare a politicii impuse extern de desființare a statului român. Cum ar putea un stat cu o economie subdezvoltată, cu o infrastructură total precară și fără o țesătură minimă a rețelelor de bază în rutier, în feroviar, în sănătate, în educație să se descurce cu nici 30% încasări bugetare din PIB?!

Când toate țările dezvoltate din UE, care au deja constituită infrastructura de bază, continuă să opereze bugete cu încasări de 45-50% din PIB! Și când bogatele țări nordice își alcătuiesc bugetul și deci prezența și influența statului propriu în economie pe articulația unor încasări de peste 50% din PIB! În UE, în medie, încasările bugetare în PIB sunt de peste 44%, expresia faptului că politicile derulate de UE însăși se bazează pe un stat puternic, nu pe unul slab. Toate țările mai nou intrate în UE se străduiesc să atingă încasări bugetare de cel puțin 40% din PIB. În Ungaria, s-a ajuns la 48%! Numai România se situează mult sub 30%! Ce se poate face cu încasări de un asemenea nivel? Nimic! Și asta se vede în infrastructură, în sistemul de sănătate, în finanțarea educației, în salarii și, bineînțeles, în amploarea emigrației!

Cei care ne-au impus idioțenia statului minimal nici nu se puteau aștepta la un asemenea succes! Toate țările din jur se luptă cu această idioțenie. Numai România o cultivă! Ba s-au găsit, în ultimii ani, unii – care s-au dat toți de stânga! – ce au vizat să aprofundeze idioțenia. Concret, prin politica de așa-zisă „relaxare fiscală“! Nemaiavând acces la resurse și la pârghii – după ce le-au luat pe toate străinii – guvernanții români din ultimii ani au apelat la fiscalitate, cerând acesteia ce nu poate fi! Au siluit-o și pe față și pe dos, în ideea că reducerea ei va aduce dezvoltare. Și rezultatul este vizibil: caimacul stimulentelor a fost cules de stăpânul străin al economiei, iar biata economie încă românească a dat înapoi, neputând să facă față asaltului și mai viguros al puternicilor străini, ajutați tocmai de relaxarea fiscală să devină și mai puternici, în timp ce statul român și-a văzut și mai sever amputate resursele și deci posibilitățile de a face ceva, în orice direcție ar fi vorba!

Din păcate, politica PSD din ultimii ani, de încercare disperată de relaxare fiscală – contrară totalmente celei necesare pentru a întări posibilitățile statului, anume de a înăspri fiscalitatea asupra capitalului, spre echilibrare în raport cu cea de peste trei ori mai ridicată asupra muncii – este foarte probabil să fi rezultat dintr-o nefericită strategie a unor lideri PSD, în frunte cu pesedistul-șef Dragnea, care, din lașitate sau din calcul politicianist, au avut grijă ca, de îndată ce încercau să dea ceva la nevoiași, să se grăbească a face și un cadou capitalului străin, doar, doar de vor intra acestuia în voie! Ar fi tragic, dar nu este deloc exclus!

În orice caz, situația în care s-a ajuns cu bugetul țării ca pondere în PIB și, deci, ca potență în economie, proiectează orientarea pe un drum fără întoarcere și fără ieșire! Cu taxe mici, cu fiscalitate redusă, statul nu poate fi decât un stat slab. Și un stat slab nu poate face nimic. Oricum, nimic din ceea ce sectorul privat – oricât de puternic ar fi – nu va face vreodată, din motive legate de absența unui profit consistent și rapid. Un stat slab nu va avea niciodată infrastructură sau educație măcar satisfăcătoare! Un stat slab este doar terenul ideal de prăduit de către statele care au respins idioțenia statului minimal. Relaxarea fiscală sau fiscalitatea redusă reprezintă o prostie cu P mare! Cu așa ceva nu se laudă decât țările primitive. Nu există vreun exemplu în istorie de țară care să se fi dezvoltat prin reducerea fiscalității. Și nu există vreo țară dezvoltată cu ­fiscalitate redusă, ci doar cu una înaltă. Fiscalitatea redusă și asociatul ei – statul minimal – nu duc decât într-o fundătură!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: Cotidianul