In memoriam Marinel PETREUȘ

 

Am fost prieten cu Marinel Petreuș. Cu el nu puteai fi decât prieten. Avea o sensibilitate, o blândețe și o bunătate care te făceau să lași departe orice alt sentiment pe care l-ai fi putut avea atunci când îl întâlneai.

Nu mai știu cum ne-am cunoscut, știu doar că întâi l-am știut ca artist. Am fost la lansarea ultimului material discografic al Fraților Petreuș când, alături de Ion și Ștefan, a fost și Marinel pe scenă. A cântat atunci cântecul ăla cu plecatul noaptea ”până m-oi tălni cu moartea/ ori cu moartea, ori cu soartea/ ori cu care mi-a si partea”. L-am întrebat atunci, dat fiind faptul că el cânta folk dar și muzică populară, care va fi ”soartea” lui. ”După cum mi-a si partea”, a răspuns.

L-am cunoscut apoi ca om. Am scris și am făcut emisiuni despre boala de care suferă doi dintre copiii lui și i-am admirat pe Marinel și Laura pentru felul în care luptă cu greutățile. Au mai trecut niște ani, am stat în același bloc, pe strada Caragiale, și ne vizitam. Apoi am fost vecini... de sat. Ei s-au mutat în Curtuiușu Mare, noi mergeam în weekend la Vălenii Șomcutei. Ne-am făcut și vizite rurale. Într-una dintre ele i-am arătat lui Marinel un disc al Fraților Petreuș, pe care îl recuperasem din Motru, dintr-o garsonieră vândută unui prieten. Am luat chitara pe care i-o cumpărasem fiicei mele mai mici, pe vremea când voia să alăture arta grafică cu muzica, și i-am dat-o lui Marinel. Codruț, fiul lui cel mic, lua fiecare melodie la rând și o cânta cu Marinel.

Am fost staroste la nunta unui alt artist din familie, Florin Ștefan, fratele Laurei, unde Marinel și Laura au fost nași. Am fost la prima ediție a festivalului ”Hoarea Petreușilor”, la Glod, am cunoscut și alți membri ai familiei Petreuș și am văzut locul care a generat starea de spirit ce a împins familia asta spre artă. Am făcut emisiuni cu Marinel și cu cei din grupul ”Am fost și-om fi”, ascultând apoi discurile primite de la Marinel.

Au mai trecut niște ani. A fost apoi o pauză în întâlnirile noastre, aveam programe prea încărcate. L-am văzut într-o zi la un magazin. Nu arăta prea bine. Mi-a spus că are probleme de sănătate, mi-a zis despre ce e vorba. Mai multe am aflat apoi de la Laura, soția lui, mai ales că în ultimele luni ne-am văzut mai des, printr-un concurs de împrejurări. Problemele lui de sănătate se agravaseră, îl vedeam cum obosea, cum slăbise, ținea un regim alimentar foarte strict dar mai avea putere să zâmbească. A fost prin spitalele din Baia Mare, apoi a ajuns la Cluj. Am mai vorbit la telefon cu Laura, mai aflam ce afla și ea de la medici. Apoi am lipsit cam o săptămână, plecat în concediu. Nu am vorbit în acea perioadă, dar am sunat după ce am revenit în Maramureș. ”Nu pot vorbi”, mi-a zis Laura. ”Am vrut doar să știu cum sunteți”. ”Rău, sunt șocată”, a răspuns. Nu am mai avut curaj să sun în zilele următoare.

Am văzut apoi anunțul umanitar și m-am bucurat că Marinel va ajunge să fie operat. Discutam cu Claudiu, un prieten comun, că asta înseamnă că a fost adus în stadiul în care organismul lui suportă intervenția chirugicală. Ceea ce era un semn bun, însemna că lucrurile mergeau spre bine.

Azi am văzut postarea Laurei și am simțit că mă lasă picioarele. Inima mare și bună a lui Marinel nu mai bate. Am văzut cum curg mesajele cu păreri de rău, dar am văzut și cum oficialitățile județului spun că regretă că nu l-au prețuit așa cum trebuia, bla-bla.

Sunt șocat, nu îmi vine să cred. Îmi pare rău că a fost redusă enorm cantitatea de sensibilitate și de bunătate ce era în lume. Și-așa nu era prea multă, în vremurile noastre, dar plecarea lui Marinel în ceruri ne-a sărăcit la acest capitol.

Dormi în pace, Marinel!. Dar, din când în când, ridică-te și mai cântă!

Ioan Buda Țețu

Mărturisiri cu speranța că faptele s-au prescris (II)

Spre dimineață, fără sacii de grâu dar cu buzunarele pline de hârtii, au apărut Ciocolată și gașca. Am plecat spre Fieni, cu trenul, dar am aflat că trebuie să îl ia din Pucioasa și pe Țoc. Normal că nu am avut nimic împotrivă! Mai ales când l-am văzut: era cât dulapul, bronzat cu dungi. Am aflat că dungile alea au apărut pentru că stătuse mult în bătaia soarelui după niște gratii... În gașcă, Țoc avea rolul lui. Își folosea pumnii cât barosul!

Am urcat pe la Lespezi și am ajuns la Scropoasa. Am dormit o noapte pe malul lacului, într-un peisaj de vis. Dimineața am intrat în cabană și am mâncat câte ceva, vreo 2-3 sute de vodcă și niște beri. Am pornit spre Zănoaga dar pe traseu ne-am intersectat cu un grup în care era o cunoștință din Constanța. Ne-am întors cu ei la Scropoasa, am mai... mâncat ceva și apoi am plecat la Zănoaga și spre Padina. Acolo, fiind seară, am făcut foc și am început să cântăm și să spunem bancuri. Cei de pe la corturile din jur au început să vină la foc. Apoi a venit cineva din gașcă la mine și mi-a zis că trebuie să plecăm la Zănoaga. ”Dar e noapte!”, i-am răspuns. ”Plecăm!”, a venit răspunsul. Pe drum am aflat de ce era graba asta. În timp ce cântam și spuneam bancuri, câte unul se ducea pe la corturi, tăia cu lama cortul și lua de-acolo lucruri mici dar de valoare.

Am rămas în noaptea aia la Zănoaga. A doua zi, cei din gașca lui Ciocolată mi-au zis că plecam în Sinaia. Nu m-am dus., Le-am explicat că rămân cu grupul din Constanța, că nu l-am văzut de mult pe tipul ăla bla-bla. Au plecat și nu i-am mai văzut niciodată, dar i-am pomenit!

În anul următor, veneam cu Radu Pietreanu, Mugur Mihăescu și Dan Sava (Semaka) de la Costinești. Umblam prin Gara de Nord, cu ochii după cunoștințe, să facem rost de bani pentru nașul. Eu cu Radu mergeam la Petroșani, Mugur și Semaka în Craiova. Îl vedem pe Semaka ducându-se la un telefon public, mimând că pune o fisă și âl auzim. ”Alo, nea Tudorică?”. Se întoarce către noi și ne spune: ”Nea Tudorică, șeful de la ristorantul gării”. Apoi continuă discuția: ”Nea Tudorică, ce faci? Am ajuns în București, cu Țețu, Radu, Mugur... Ce zici, să venim pe la mata că faci chef? Nu putem, nea Tudorică, ne grăbim. Tanti Eleonora ce face, e bine? Ce zici, că dacă nu venim pe la mata să luăm niște bani din ristorant? 70 de mii de lei? (bani de o mașină pe atunci, pentru cine nu știe!) Cheia e pe pragul de sus al ușii zici?”.

Îm vreme ce el povestea, două tipe se uitau la noi, au făcut ochii mari când au auzit de banii ăia pe care-i puteam lua ușor. ”Ce zisăși, nea Tudorică? Să venim, totuși, pe la mata să mâncăm ceva? Lasă, nea Tudorică, nu ne trebuie, am mâncat ieri!”. Când au auzit asta. ochii fetelor s-au micșorat, au început să râdă și au întins un prosop jos, lângă perete. Au pus mâncare și ne-au invitat să mâncăm cu ele. Nu am refuzat! Am aflat că se duceau la mare și ne-au invitat să mergem cu ele. Noi abia plecasem de la mare, după ce stătusem vreo două luni (cel puțin) pe-acolo. Am aflat că-s din Pucioasa. ”De-ale lui Țoc?”, am întrebat. ”Nuuuu”, a venit răspunsul lor.

Dacă o fi fost adevărat ce au zis, dacă mai trăiește Țoc, dacă se mai fură pe la Doicești sau Padina nu știu. Nu știu nici dacă mai pot fi acuzat de tăinuirea infractorului sau alte fapte. Sper că s-au prescris! Dacă nu, ne vedem repede. înapoi în libertate O să am timp să scriu câteva cărți în pușcărie. Amintiri am destule! Numai Becali, Copos și Voiculescu să fie scriitori mari!?

Autor: Ioan Buda Tzetzu

Mărturisiri cu speranța că faptele s-au prescris! (I)

M-a întrebat o prietenă, cândva, de ce nu mai scriu. Printre alte prostii pe care le-am făcut în viață sunt și cele două cărți apărute și alte două care sunt ”literatură de sertar” și nu se știe când și dacă o să apară. I-am răspuns prietenei că sunt sătul de calculator de la lucru și nu mai am chef de butonat după ce ajung acasă. Ajuns într-o pauză binemeritată, iată-mă la butoane. M-am decis să scriu despre niște lucruri petrecute acum vreo 35 de ani. Sper ca unele fapte (care se încadrează ușor la capitolul ”Infracțiuni”) să se fi prescris. Dacă nu, sper să citească doar oameni care sunt la fel de îngăduitori ca în cazul fiului lui |Gino Iorgulescu, a lui Șerban Huidu , Fulgy și alții.

Prin anii '85-'86 întrerupsesem facultatea și părinții mei nu au știut nimic despre mine cam un an și jumătate. Îmi spuneam atunci că dacă ar fi să am un copil care să îmi facă ce le-am făcut eu părinților mei mai bine să îmi tai extremitatea care ar duce la procrearea lui! Îmi stabilisem cartierul general la Izvorul Mureșului (fain loc, cu multe peripeții, povestim altădată despre ele și minunații oameni pe care i-am cunoscut acolo!) dar plecam în peregrinări pe Valea Prahovei sau la Costinești.

Într-o seară am hotărât să plec la Târgoviște, în căutarea unor ochi frumoși, a căror posesoare era pe atunci studentă în București, la Geografie - O limbă străină. Am ajuns pe dimineață în Târgoviște, am dormit un pic în gară și apoi, cu buchetul de flori în brațe, am sunat la ușa apartamentului ei. Știam adresa, nu fusesem niciodată la ea acasă, nu îi cunoșteam familia dar aveam tupeu și inconștiență ! Nu a răspuns nimeni, habar n-aveam ce să fac dar mi-am adus aminte că îmi spusese despre o casă pe care o au la Moroieni, unde taică-so ei fusese preot. Nu știam unde e localitatea aia, cum se ajunge acolo. O pornisem către gară, să caut vreun tren, când m-am auzit strigat. Eram pentru prima dată în Târgoviște, mirarea mi-a fost mare. Era Ciocolată, un tip... ciocolatiu, care umbla cu chitara după el și se lipise de gașca noastră la mare. I-am spus ce caut pe-acolo și mi-a zis că este un tren după-masă spre Moroieni iar dacă nu găsesc pe cine caut să vin la alt tren, care se întorcea spre Târgoviște peste vreo două ore, unde mă voi întâlni cu el și prietenii lui. Ei aveau o treabă prin Fieni și apoi, dacă nu am alt program, pot să plec cu ei la cabanele din Bucegi. Am rămas înțeleși, am plecat cu trenul și am coborât în Moroieni. Am întrebat o bătrânică dacă nu știe unde stă părintele C. S-a uitat la barba mea gen ZZ Top și mi-a răspuns: ”Cum să nu, Preasfinte!”. ”Mda, m-a nimerit”, m-am gândit eu... Nu am găsit pe nimeni, am aflat că familia era plecată în stațiune și am revenit la gară. În tren am povestit cu Ciocolată și ai lui și mi-au zis că vom merge la Doicești, unde urmau să fure grâu de la CAP, să îl vândă (aveau la cine) ca să facă rost de bani pentru mers pe la cabane.

Seara le-am spus că eu nu merg cu ei la furat (pe motiv că nu știu drumurile pe-acolo etc, altele erau gândurile mele însă) și am stat la poartă cu un tip, bând vișinată și așteptând gașca. Era aproape de miezul nopții când l-am văzut că râde. Mi-a arătat o căruță în care era un porc. Mi-a spus că porcul nu era al omului cu căruța, îl furase de la cineva, dar mi-a arătat unde stă căruțașul și mi-a zis să mă uit în curtea lui. Altcineva îi fura găinile!

Va urma!

Autor: Ioan Buda Țețu

Editorial - Parlamentarii Maramureşului, mari specialişti în bătutul apei în piuă

Un miner mi-a spus candva, uitandu-se la o combina de abataj, ca are curaj sa urce pe ea si sa taie carbune. „Si asta tot de om e facuta”, a explicat el. Daca m-as intalni acum cu el si mi-ar spune sa ii arat alte lucruri facute de oameni as avea ce sa ii arat. Daca mi-ar cere sa ii arat ceva facut de parlamentarii maramureseni mi-ar fi greu… Tot incerc sa imi aduc aminte ceva facut de deputatii si senatorii maramureseni, pentru cei ce i-au ales.

 Ca daca e sa arat lucrurile facute pentru ei nu as prididi cu enumeratul. Au trecut mandate bune de cand tot aud de Vasile Berci. De deputatul Vasile Berci, sa fim intelesi. In afara de faptul ca el candideaza si e ales nu stiu altceva. Tot la capitolul „multe mandate, mici realizari” pot fi trecuti deputatii Istvan Bonis, Calin Matei si Mircea Man. Bine-nteles ca nu trebuie uitati senatorii Sorin Bota si Liviu Titus Pasca. Am mai spus si altadata ca marele merit al lui Titus Pasca este faptul ca reuseste, la fiecare ciclu de alegeri, sa fie trecut pe lista.

 Nu conteaza cine este presedinte de partid, nu conteaza daca se voteaza pe lista sau, chipurile, uninominal, Liviu Titus Pasca nu trece neobservat. E si greu sa nu il vezi. E mare la stat si mic la sfat, daca ne luam dupa gabarit, cuvantarile lui si dupa rezultatele muncii lui de parlamentar. Florin Tataru e si el printre ceilalti, la numar, cand e de ridicat mana, Ciprian Rogojan bate toba pe-acolo, Cornelia Negrut e… blonda, Gheorghe Simon nu mai face tandem in Consiliul Judetean Maramures cu Anton Rohian, asa ca tace si… nu face.

 Ceva din personalitatea lui Simon are si Mircea Dolha. Nici el nu face dar, spre deosebire de Simon, nici nu tace. Cred ca s-a uitat, cand era mai mic si visa sa fie mare, la emisiunile prezentate de Horia Brenciu. Un lucru am remarcat si eu la Brenciu: nu se opreste din vorbit indiferent de prostiile pe care le insira. Cred ca i s-a spus, cand a intrat in televiziune, ca este un moment penibil cel in care te opresti din vorbit, invitatul tau nu zice nici el nimic si tacerea cuprinde panoul de filmare.

Asa ca, indiferent ce spui, turuie inainte. La urma urmei, lumea va spune ca te-a vazut la televizor si prea putini vor fi cei care isi vor si aminti ce ai spus. Pe principiul asta functioneaza si Mircea Dolha. Dornic sa fie vazut, si-a cumparat pantofi cu inaltator si haine viu colorate, care sa ii reflecte personalitatea. Apoi, si-a dat drumul la gura. A invatat ca e mare diferenta intre declaratiile pe care le facea in calitate de viceprimar sau primar interimar si cele de parlamentar. La adapostul unei imunitati pe care nu am inteles-o niciodata, ataca in stanga si in dreapta. Ma rog, face ce crede ca stie.

Tot de la mineri am invatat un lucru: cand dai in cineva, dă să nu se mai poată ridica de jos, ca daca se ridica si apuca el sa dea nu se stie ce va fi. Dolha nu a lucrat in minerit, nu stie asta… Prea mult am scris despre el si mai sunt si altii ce trebuie bagati in seama. Sunt prea multi cei care se gandesc la parlamentarii nostri si mamicile lor, asa ca imi ramane sa ii bag (doar) in seama. Liviu Marian Pop a stiut sa schimbe macazul in asa fel incat sa îi fie lui bine. S-a tot spus despre România ca este o tara cu mentalitate comunista, asa ca nu-i de mirare ca se aplica inca principiul conform carora românii o duc bine prin reprezentanti.

S-a scolit in activitatea sindicala, a invatat sa spuna multe fara sa spuna nimic si… este un reprezentant al nostru la masa celor bogati. Nuţu Fonta a ajuns in Parlament si borsenii asteapta multe de la el. De fapt, multa lume nu mai asteapta nimic de la borseni. Stiu ca orice ar astepta, vor avea parte de cu totul alt­ceva, asa ca nu stiu ce as putea astepta de la borseanul din parlament. Dupa cum, de altfel, am ajuns sa nu mai am asteptari de la niciunul dintre cei ajunsi prin Casa Poporului.

Cum isi infig fundul in scaune se gandesc doar cat de calde sunt si de moi si cum sa faca sa ramana acolo pentru mai mult timp. Uita ce au promis in campania electorala si ridica mana in functie de ce le cere conducerea partidului, chiar daca se bate cap in cap cu dorintele celor care i-au ales. In cazul in care sefii lor nu le spun cum sa voteze, se gandesc ca nu ar strica sa aiba grija de ei si de familia lor. Nu de alta, dar ar fi pacat sa nu asigure zece generatii dupa un singur mandat. Iar daca prind mai multe, mai da-i incolo de alegatori. Vorba haiducilor dintr-un cantec de-al lui Alexandru Andries: „Iar cand au fost sa-mparta banii la popor/ Ei au stat si s-au gandit: De ce tocmai lor?!”…

                                                                             de  IOAN BUDA ŢEŢU

Preluare http://www.emaramures.ro/stiri/Stire.aspx?NewsID=114881