Literatura română de azi în căutarea identității

Există perioade în istorie, în istoria oricărei națiuni, cazul în speță, națiunea română, când apar spirite noi, anarhice, care vor să doboare, fără știință, toate valorile, toate valorile consacrate până atunci, producând în jur uimire, și spaimă, uneori, în legătură cu viitorul respectivei națiuni.

Atunci când mă refer la națiunea română, mă refer și la românii din diaspora, care din varii motive au fost obligați să părăsească țara. Și dacă înainte de perioada postdecembristă am format cu toții un tot, aici, acum îmi place să sper și cred lucrul acesta că vom forma același tot al națiunii române, dar mai dispersat și mai diversificat în timp și-n spațiu geografic.

Același lucru este valabil pentru mine și atunci când vorbesc despre literatura română, care literatură cuprinde, într-un tot unitar, atât literatura română din țară, cât și literatura română din diaspora.

Referitor la ceea ce spuneam mai sus, în faza inițială, dați-mi voie să remarc faptul că în asemenea momente, care, inevitabil, sunt momente de derută, cei vârstnici devin conservatori, cei tineri devin revoluționari, iar generațiile de mijloc, vrând-nevrând, vor fi dezorientate.

 Sigur că da. Sunt niște momente de derută ce pot caracteriza, la un moment dat, o epocă, momente ce pot fi observate, cel mai bine în literatură, pentru că literatura devine expresia cea mai înaltă a unei națiuni. Acum, literatura primește neobișnuit de variate aspecte pe care, critica literară, rămasă-n urmă, la vechile-i tipare, nu le mai poate cuprinde, în totalitate.

În asemenea epoci se dau lupte decisive pentru facilitarea noilor idealuri, idealuri pornite din spirite tinerești care, de multe ori greșesc, dar de multe ori dau la iveală geniale sclipiri, sclipiri ce-și vor cere dreptul legitim la viață.

Momentul de față, să fie oare, momentul epocal? Să fie el oare momentul în care simțirile de suflet, de spirit și viață să fie aliniate pe același cântar? Putea-vom oare face din aceste felurite generații, o singură generație, o generație creatoare unică-n gândire, spirit și-n simțire? Aceasta-i întrebarea, și-i întrebare grea.

Încă un adevăr de netăgăduit constă în faptul că în momentul de față, în literatura română se scrie enorm de mult și se publică la fel de mult, adică tot ceea ce se scrie. Numărul revistelor este atât de mare încât, aproape nicio revistă nu-și permite să nu publice tot ceea ce primește. Doar revistele mari și consacrate își permit să trieze producția de scrieri. Același lucru îl fac și editurile, care sunt la fel de multe. În ziua de azi, în România, am mai spus-o și cu altă ocazie, oricine are ceva bani, poate scoate câte cărți dorește. Un lucru este sigur. Din literatură, numai din literatură, nu se poate trăi. Cărțile se vând foarte greu. Puțin sau deloc. La lansările de carte, vor cumpăra doar cunoscuții, prietenii și apropiații, pentru că au fost invitați sau pentru a-l susține pe autor. Bunăoară, în ceea ce mă privește, eu nu am vândut nicio carte. Nu pentru că n-am putut, ci pentru că n-am vrut lucrul acesta. Toate cărțile mele au mers ca donații către biblioteci sau cadouri pentru prieteni și apropiați sau spre oricine mi-a cerut, în țară sau străinătate.

Cu cartea nu se face comerț. Nu se vinde și nu se cumpără tocmai pentru faptul că există atât de multă maculatură și că numărul celor care citesc este din ce în ce mai mic. Nu vreau să intru în detalii. Nu este nici locul și nici momentul potrivit.

Dacă se poate face ceva în această direcție? Eu zic că da. Nu brusc, ci progresiv. Acest lucru îi revine criticii literare, care critică, în ultima vreme a fost blamată de anumite voci neesențiale care susțin că nu este nevoie de critica literară pentru că un critic literar nu va ști niciodată ce a gândit el, poetul care are har și talent, de la muză și de la Dumnezeu. Au fost, din păcate voci, din partea unor oameni de la care nu mă așteptam, nici în ruptul capului să afirme că critica literară este doar un simplu însoțitor de bord al cărții.

Se scrie azi enorm de multă poezie, foarte puțină proză, roman, nuvelă sau povestire. Romanul cere timp. Ori autorii de azi, sunt mult prea grăbiți. Nu au timp. Aceasta este dinamica societății. Vor rezultate cât mai rapide. Vor consacrare urgentă.

Este bine și așa, veți zice. Da, pentru că dacă considerăm poezia drept una dintre artele ideale, și așa este, vom ajunge la concluzia că rolul ei este acela de a pune în mișcare acea fantezie a creației prin cuvinte și, implicit, prin imagini artistice. În anumite momente ale vieții sale, orice om este sau poate deveni poet, atunci când emoția poetică, acea stare de exaltare a inteligenței și a întregii sale ființe, pune stăpânire pe el, făcându-l să se simtă mai presus decât starea obișnuită. Dar, atâta timp cât această stare rămâne doar în sufletul său, al omului, ea nu poate avea niciun efect asupra celorlalți din jur.

Așadar, a fi poet, a fi creator de artă, pe lângă capacitatea de a simți și de a fi mișcat de această simțire, este absolut obligatoriu de a avea și acel "dar" de a comunica emoția simțită și trăită celor din jur, "dar" care este sinonim cu har sau talent.

Dacă am încerca să ne gândim la o temă de studiu elaborată cu o rigoare de tradiție maioresciană, în măsură să demobilizeze avansul imposturii și să restabilească locul poeziei însăși, al literaturii însăși în actualele lor trăiri, într-un tablou întors al poeziei noastre actuale, reținând în exclusivitate aspectele simptomatice negative, vom putea constata cu plăcere că activitatea lirică nu poate ieși decât triumfătoare, iar cititorul, cât de cât edificat asupra modului de ființare a poeziei moderne, cel puțin asupra felului în care nu trebuie să fie, va avea ceva de câștigat.

Un asemenea studiu elaborat și documentat va avea un vădit și absolut necesar caracter de avertisment, adresat simultan atât creatorului cât și consumatorului de poezie, ambii înșelați, de multe ori, de capcanele unor aparențe ale spiritului modern, sau introduși superficial în mutațiile estetice produse în arta contemporană.

Este absolut obligatoriu inițierea unei prelungite dezbateri, al cărei obiect să fie separarea falsului poetic al unor epigoni zgomotoși și parazitari, de personalitățile într-adevăr creatoare, de autorii unor universuri poetice în sine.

Mistificările și pseudomăștile de superioritate, ignorarea oricăror rigori ale realului ar trebui să devină promotoarea unei persiflări neconcesive, iar considerațiile criticilor vor trebui să participe la modul foarte comprehensiv la demolarea componentelor artei moderne printr-o fină disociere a limbajului autentic modern, față de extensismul pur, ieșit din jocul întâmplător al cuvintelor, promotor al unei bolboroseli insipide, al unei emisii lexicale lipsită de sens, care va duce, pe neobservate, la delirul verbal și la beția de imagini, la disprețul pentru formă și la falsa profunzime.

În felul acesta, aventura limbajului specific poeziei moderne se transformă în contrariul ei, iar funcția lui mitopoetică se nimicește într-un act amorf, irelevant. Aceste tare ale unei părți din poezia tânără, din literatura tânără generează seriale de versuri și de scrieri mimetice, aparent nevătămătoare, care nu se pot integra prin nimic în acea patrie a spiritului în care-și au locul exclusiv valorile reale.

Problematica axiologică a valorilor din literatura română actuală, ca metodă de cercetare și interpretare critică bazată pe ideea de valoare a textelor literare, de care mă simt cuprins în anumite momente ale creației, pornește din acea aprinsă dorință de faptă izvorâtă dintr-un prinos de energie creatoare fructificat în numeroasele mele cronici adunate în cele nouă volume de critică literară și de istorie literară vizând autori diverși și cărți diverse din literatura română actuală, fie din țară, fie din diaspora românească, cronici pline de corectitudine, pondere și relații edificatoare asupra fiecărei cărți examinate, cel puțin așa cred eu, cronici din care lipsesc cu desăvârșire observațiile ascuțite sau lipsite de bun simț.

Dacă opera literară este deseori ambiguă, critica literară trebuie în mod obligatoriu să fie clară, pentru că ea, critica literară, este o activitate conexă istoriei și teoriei literare, motiv pentru care nu se poate manifesta la întâmplare. În consecință, ea apare, fie sub forma unor articole pentru uzul unui public mai larg, fie luând aspectul unor cronici de întâmpinare sau al unor eseuri ori studii și, nu în ultimă instanță, al unor cercetări academice. În toate aceste cazuri, critica literară poate fi socotită drept o aplicație a teoriei și istoriei literare.

Așadar, o literatură fără critică literară ar fi ca o orchestră fără dirijor în care fiecare instrumentist cântă la întâmplare, fără să-l aprecieze sau să-l admonesteze cineva.

A fi critic literar înseamnă a avea certe convingeri estetice cristalizate de-a lungul anilor, precum și convingeri care transced unei forme de critică aplicată.

A fi critic literar înseamnă aplicarea acelui fond teoretic, fără precizări programatice, fără ambiționări sau divagații speculative, ci doar având un excepțional cult pentru textul literar.

Observațiile unui critic literar trebuie să-și tragă substanța prin ascultarea îndelungată și repetată a pulsului circumscris în operă. Numai așa, feluritele criterii intră, după o atentă examinare, în surprinzătoare orchestrații valorice. Numai așa, pagini utile declarate de alții inerte ori disconsiderate capătă relief și culoare la recitirea lor, cu creionul în mână de către critic. Astfel, judecăți simpliste asimilate fără control și transmise prin uz de la o generație la alta sunt serios retușate și spulberate, uneori cu probe indubitabile servite de text. În felul acesta, capodopere, de nimeni contextate, se vor putea adresa prin noi semnificații unui lectorat sagace.

O fi mult, o fi puțin, părerile contează, dispute vii pe text eu cer și fapte ce primează. Concluzii sănătoase apar și totul merge bine, speculații ce dispar vor trece de la sine, iar criticul literar nu va mai fi un simplu-însoțitor de bord, așa cum adesea este considerat, ci cel ce va conduce cartea pe drumul ei întortocheat.

În evaluarea unei literaturi este bine să se țină seama atât de erudiția autorilor, cât și de talentul și priceperea lor artistică. Erudiția invocată de mine este foarte importantă pentru orice demers lirico-literar, deoarece ea închide o experiență și o condiție umană încheiată, devenind o cunoaștere imperfectă însă, care naște întrebări și provoacă visuri poetului, creatorului de artă, încercări de a depăși ceea ce știe, sporind orizontul epistemologic. Așadar, erudiția are funcția ei poetică, simbolizând indiciul actual al puterii noastre spirituale și, implicit, ceea ce urmează a fi negat pentru a se crea o altă ordine umană.

Pentru ca o scriere erudită, oricât ar fi ea de bine documentată, să se transforme într-o operă literară, părăsind statutul de simplă scriere, este nevoie însă de talent, de acel har pe care unii îl au din naștere, urmând să fie cizelat și șlefuit, care să îmbrace acea scriere în haina artistică adecvată. În momentul în care erudiția și talentul apar la același individ, în aceeași operă literară, combinația simbiotică devine fericită. În caz contrar, scrierea respectivă rămâne o scriere științifică, o scriere de critică și istorie literară, pe de-o parte, sau o scriere literară în proză sau în versuri, pe de altă parte.

Așadar, prin intermediul criticii literare, prin intermediul celor spuse de mine mai sus, o literatură se autoevaluează de la sine, iar prima și cea mai importantă problemă care se relevă în ea trebuie să vizeze condiția creației, condiție care implică un profund caracter de automărturisire și concomitent, unul de valabilitate generală.

 

Valentin LUPEA