Datini și obiceiuri de Anul Nou

 

Motto: „Adevărata victorie este să reușești să-ți păstrezi inima caldă în timpul iernii.” (Marty Rubin)

De Anul Nou, românii merg la urat din casă în casă, pentru a avea noroc, bani şi sănătate. „Sorcova”, „Pluguşorul”, umblatul cu „Capra” sau cu „Ursul” sunt doar câteva dintre cele mai frumoase obiceiuri, păstrate, din moși-strămoși, pe întreg teritoriul României.

Străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, „Pluguşorul” a ajuns o urare obişnuită pentru recolte bogate în anul ce abia începe, însoţită de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei. Este o colindă în cadrul căreia se regăsesc și elemente teatrale, un strigăt făcut în cor, în ajunul Anului Nou, o urare complexă, acompaniată de instrumente muzicale precum vioară, cimpoi, tobă, fluier și cobză, cu scopul de a amplifica atmosfera zgomotoasă din jurul obiceiului. La sate, „Pluguşorul” este extrem de complex, iar alaiurile care merg din casă în casă duc uneori cu ele chiar și un plug. Cu timpul, mai ales la oraș, plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. Acest obicei era practicat doar de copii și adolescenți, dar acum participă toate generațiile de colindători. În Moldova, cete de flăcăi şi de bărbaţi de curând însuraţi pleacă cu Plugul. În unele zone ale țării, din grupul colindătorilor fac parte și femei. Versurile vechi, dar originale, ale „Plugușorului” s-au păstrat sute de ani și continuă să ne surprindă în fiecare dată. Începând din seara de Ajun a Anului Nou, „Plugușorul” este recitat de colindătorii care merg din casă în casă întreaga noapte, până la răsăritul soarelui.

Plugușorul

Aho, aho, copii și frați,

Stați puțin și nu mânați,

Lângă boi v-alăturați

Și cuvântul mi-ascultați.

Mâine anul se înoiește

Plugușorul se pornește

Și începe a ura

Pe la case a colinda.

Iarna-i grea, omătu-i mare

Semne bune anul are

Semne bune de belșug

Pentru brazda de sub plug.

Plugușor cu patru boi

Ia mai mânați, măi, flăcăi!

Hai, hai…

S-a sculat mai an

Bădica Traian

Și-a-ncălecat

Pe-un cal învățat

Cu șaua de aur,

Cu nume de Graur,

Cu frâu de mătasă,

Împletit în șase,

Cât vița de groasă.

El în scări s-a ridicat,

Peste câmpuri s-a uitat,

Să aleagă-un loc curat

De arat și semănat.

Și-a pornit într-o joi

Cu un plug cu doispreceze boi

Boi boureni,

În coadă codalbeni,

În frunte țintăței.

Ia mai mânați, măi, flăcăi!

Hai, hai…

Cu luna, cu săptămâna,

Își umplu cu aur mâna

Și el vru să vadă

De-i dete Dumnezeu roadă.

Era-n spic cât vrabia,

Era-n bob cât trestia.

Ia mai mânați, măi, flăcăi!

Hai, hai…

Traian iute s-a întors

Și din grajd alt cal a scos.

Un alt cal mai năzdrăvan,

Cum îi place lui Traian,

Negru ca corbul,

Iute ca focul,

De nu-l prinde locul.

Cu potcoave de argint,

Ce dă sporul la fugit.

Traian iute-a-ncălecat,

La Tinchin a apucat

Și oțel a cumpărat,

Ca să facă seceri mari,

Pentru secerătorii țării.

Și-altele mai mititele,

Pentru fete ocheșele

Și neveste tinerele.

De urat, am mai ura,

Dar mă tem că va-nsera,

Pe-aici, pe la dumneavoastră,

Departe de casa noastră.

Și ne-așteaptă și-alte case,

Cu bucate mai gustoase,

Cu pâine caldă pufoasă,

Cu vinul de viță-aleasă,

Cu Cotnar de Drăgășani,

La anul și la mulți ani!

***

SORCOVA VESELA

Tradiția românească de Anul Nou spune că, în prima zi a anului, copiii se strâng în grupuri și merg la casele oamenilor pentru a-i colinda.

„Sorcova vesela”, aşa cum se numeşte cântecelul astăzi, nu a avut întotdeauna aceeași versiune. Se spune că, încă din cele mai vechi timpuri, de prin anul 46 î.Hr., când Anul Nou începea la 1 martie, exista obiceiul de a colinda din casă în casă cu ramuri de măslin, în semn de pace sau de laur, în semn de onoare. Mai târziu, se colinda cu mlădiţă înmugurită de măr, care se punea în apă în noaptea Sfântului Andrei, şi care, până în ziua de Sfântul Vasile, era înflorită. Cu sorcova se bătea de trei ori umărul persoanei colindate, pentru a-i aduce noroc şi sănătate în noul an.

Una dintre legendele românești ale Sorcovei vorbeşte despre Sfântul Vasile, care l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea şi lui o zi, iar Dumnezeu i-a dăruit cea dintâi zi a anului, Anul Nou. De bucurie, Sfântul Vasile a luat un clopoţel şi a legat la toartă o crenguţă de busuioc, urcându-se apoi la Dumnezeu, ca să-i ureze. Astfel s-a născut obiceiul sorcovitului. O altă legendă spune că, în seara de Anul Nou, Sfântul Vasile stătea la fereastră şi îşi scria viaţa cu lacrimi în ochi. Dracii îl necăjeau, zdrăngănind la geam cu un clopot. Din bunătate, sfântul a binecuvântat ca ziua de Anul Nou să fie una a veseliei şi să se umble cu uratul pe la ferestre.

Sorcova, vesela

 

Sorcova, vesela,

Să trăiți, să-mbătrâniți,

Ca un măr, ca un păr

Ca un fir de trandafir.

Ca merii, ca perii,

În mijlocul verii;

Ca vița-de-vie

La Sfântă Mărie

Tare ca piatra,

Iute ca săgeata

Tare ca fierul

Iute ca oțelul.

Vacile lăptoase,

Oile lânoase,

Porcii unsuroși

Copii sănătoși

Câte cuie sunt pe casă

Atâția galbeni pe masă.

La anul și la mulți ani,

Să trăiți, să ne dați bani.

***

CAPRA

 

„Capra” („Mersul cu capra”) este numele unui dans tradițional românesc practicat de colindători în perioada cuprinsă între Crăciun și Anul Nou. Ritualul folcloric este însoțit de elemente teatrale, dansul fiind executat de un flăcău mascat în chip de capră și îmbrăcat cu un cojoc întors pe dos. Masca este alcătuită dintr-un cap de capră din lemn cu maxilarul inferior mobil, tras cu o sfoară în timpul dansului și impunând prin sunet ritmul mișcărilor. Cel mai importat în Jocul caprei este ca mișcările să fie realizate corect de la botul caprei, corpul fiind purtat într-o parte și în alta de la jumătate, ondulându-se și formând valuri. „Probabil, originea este în vechi culte ale divinităților cu înfățișări animaliere care mor și renasc; asta se potrivește foarte bine și cu perioada anului în care timpul vechi, îmbătrânit, uzat, al anului este cel care renaște, crește soarele în fiecare zi, odată cu Solstițiul de iarnă.” (Șerban Anghelescu, etnolog la Muzeul Țăranului Român din București). Jocul caprei prezintă un scenariu al morții și învierii rituale. Capra cade la pământ și trebuie sa fie resuscitată, readusă la viață. „Pe durata jocului, capra dansează, consumând energii vitale, moare și renaște, simbolizând regenerarea ritualică și continuitatea vieții.” (Marcel Lutic, etnograf la Muzeul Etnografic al Moldovei. În unele sate din Bucovina, întâlnim mai multe capre, sub forma unor cete (Ostra), iar în alte zone ale țării capra este singură, în prezența ciobanului, a unui moș și a unei babe. „Capra” și însoțitorii ei umblă din casă în casă, dansând la ușa fiecăreia. Versurile și jocul fac trimitere la ideea fertilității ca transformare cosmică.

 

CAPRA

Vine capra de la munte

Cu steluță albă-n frunte

Are-n coarne ramuri multe

Și mai mari, și mai mărunte!

Pe munte ca florile

Pasc ciobanii caprele.

Bine-i șade caprei mele

Cu hurmuz și cu mărgele

Frumoasă-i căprița mea

Cu covor și cu basma

Ța, ța, ța, căpriță, ța

A trecut cerbul Carpații

Ca să joace la toti frații

Cu covor împestrițat

Cu luceferi înstelat.

Pe câmpul cu floricele

Pe ape cu pietricele

Din copite scânteia

Cărările deschidea

Lumea-ntreagă bucura

Ța, ța, ța, căpriță, ța.

Cu covor și cu basma

Pentru anul care vine

S-auzim numai de bine

La anul și la mulți ani!

Vine capra de la munte

Cu steluțe albe-n frunte.

Asta-i capră-adevărată.

Ța, ța, ța, capriță, ța!

Gazdele să-ți dea paraua

Și să-ți umple teșchereaua!

Hai căpriță, să jucăm,

Ța, ța, ța, căpriță, ța! Măi!

Câte șindrile pe casă, atâția galbeni pe masă!

Câte pene pe cocoși, atâția copii frumoși!

Câte flori sunt în livadă, atâția galbeni în ladă!

Câți cărbuni sunt în cuptor, atâtea vite-n obor!

Zi, măi! Da’ mai zi, măi!

Gazdele să-ți dea paraua

Și să-ți umple teșchereaua!

Hai, căpriță, să plecăm!

Ța, căpriță, ța!

***

ANUL NOU PE STIL VECHI

Motto: „Iarna îngerii năpârlesc. Fulgii din aripile lor coboară pe pământ dar, pentru că nu aparțin acestei lumi, nu rezistă mult și se topesc.”

Deși o mare parte a populației creștin ortodoxe sărbătorește Revelionul pe 1 ianuarie, există și o minoritate în România care sărbătorește Noul An la o dată diferită. Acești credincioși cinstesc sărbătorile de rit vechi sau de stil vechi, ghidându-se după Calendarul Iulian, decalat cu 13 zile față de calendarul oficial adoptat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1924. Astfel, credincioșii care respectă calendarul pe rit vechi sărbătoresc Noul An la data de 14 ianuarie. Explicația o aflăm în istorie:

Înainte de Nașterea lui Hristos, timpul dintr-un an se calcula prin două modalități: metoda egipteană și romană. După metoda de calcul egipteană, erau 365 de zile într-un an, iar după metoda romanilor se calculau 355 de zile într-un an. Astfel, exista o diferență de 10 zile între cele două sisteme de calcul. Din dorința de a pune în acord aceste calendare cu cel ceresc, împăratul roman Iuliu Cezar a adoptat, în anul 46 î.Hr., sistemul de calcul egiptean, numit „Calendarul Iulian”. De atunci, Sinodul a luat ca punct de plecare în calcularea datei Sfintelor Paşti ziua de 21 Martie – Echinocțiul de primăvară. Însă, specialiștii astronomi au constatat că, şi după aceea, din 123 în 123 de ani, Echinocțiul de primăvară retrogradează cu o zi. La 24 februarie 1582, papa Grigorie al XIII-lea a făcut o reformă, suprimând zece zile din calendar, astfel încât data de 5 octombrie a devenit 14 octombrie. De atunci calendarul s-a numit „Gregorian” sau „Stilul nou”. În anul 1923, cele mai multe biserici ortodoxe au hotărât să renunțe la Calendarul Iulian și să adopte Calendarul Gregorian. Cu toate acestea, data Sfintelor Paşti se calculează tot pe baza Calendarului Iulian, în care Echinocțiul de primăvară are loc cu 13 zile mai târziu, de aici provenind neconcordanța cu data Paştelui din Biserica Catolică.

Tradițiile credincioșilor pe stil vechi lor nu diferă foarte mult de cele ale ortodocșilor de stil nou: pe 13 ianuarie, în Ajunul Anului Nou, după ce apune soarele, cete de tineri umblă cu „Pluguşorul”. Se spune că gazda la care vin urătorii va fi binecuvântată tot anul şi păzită de rele. * Ca să fii sănătos tot anul, trebuie ca pe 14 ianuarie să te speli pe față cu apa în care este pus un bănuț de aur sau de argint.* La sărbătoarea din prima zi a anului, fecioarele își pun punți din rămurele de măr dulce plasate în locuri ascunse, pentru a visa bărbatul cu care se vor căsători. Potrivit tradiției, dacă rămurica va fi acoperită de brumă, fata se va căsători cu un bărbat bogat, în caz contrar se va căsători cu unul sărac. * Pe 14 ianuarie, la sate se mai păstrează obiceiul ca fetele nemăritate să pună busuioc la fântână, iar dacă a doua zi găsesc promoroacă pe busuioc, se vor mărita în acea iarnă. * Tot acum se obișnuiește ca tinerele să scrie pe două bilețele, puse sub pernă înainte de culcare, numele lor și al persoanei iubite cu care și-ar dori să se mărite. Dimineața se scoate unul dintre bilete și, dacă fata nimerește numele celui iubit, se va căsători în acel an, însă dacă scoate biletul cu numele său, va trebui să mai aștepte.

 

Autor: MARIANA CRISTESCU

Sursa: NapocaNews

Mariana Cristescu – „Rădăcinile lui Gheza Vida”…

 S-a născut într-o familie de mineri, la 28 februarie 1913, la Baia Mare şi s-a înălţat la ceruri la 11 mai 1980 acelaşi oraş. Tatăl său, Iosif Vida, era miner, dintr-o familie de ţărani români, iar mama sa, Rozalia, avea, după tată, origini slovace. Gheza Vida însuşi povesteşte, în cartea regretatului Raoul Şorban, „VIDA” (Ed. Meridiane, Bucureşti 1981): „Am mai avut şapte fraţi. Toţi şapte au murit datorită condiţiilor grele de viaţă. [...] Când m-am născut, fraţii mei nu mai trăiau. Şi ca să rămân măcar eu în viaţă, al optulea fecior, după un obicei ţărănesc din acele timpuri, s-a încercat o «solomonie»: s-a adunat tot neamul nostru şi s-a hotărât să fiu «vândut» şi «schimbat» în taină cu o păpuşă, prin fereastră, ca să fie păcălită în acest chip ursita.  Au căutat şi un nume care să nu fi fost purtat de nimeni în tot neamul nostru de români. Mi s-a dat numele de Gheza, după un ortac al tatălui meu, care mi-a fost şi naş. Era maghiar. Între mineri, în special, nu existau probleme de naţionalitate.”

Tatăl său moare, în 1916, în urma rănilor grave căpătate în război. „Încurajat de învăţătorii săi, începe să cioplească, încă din şcoala primară, animale, păsări şi figuri umane. Avea 10 ani când ciopleşte, din briceag, o nuntă şi o înmormântare ţărănească. Talentul său deosebit l-a determinat pe patronul mamei sale să ajute copilul, achitându-i taxele şcolare la Liceul «Gheorghe Şincai» din Baia Mare.”

Spirit revoluţionar şi nestăpânit, se implică în activităţi politice de stânga încă din anul 1930, luptând pentru îmbunătăţirea vieţii muncitorilor forestieri şi a minerilor, de care se simţea  legat prin originea sa. Este repede remarcat ca un talent promiţător de către colecţionari şi presa locală. Dar, fiindcă făcea parte din grupul artiştilor desprinşi din Societatea Pictorilor Băimăreni – la acel moment foarte conservatoare, va expune pentru prima dată la Baia Mare abia în anul 1937, în cadrul unei expoziţii colective organizate de acest grup. Sunt remarcate sculpturile „Miner” şi „Ţăran legat de stâlp”. În toamna aceluiaşi an, Gheza Vida pleacă spre Spania, unde ajunge în luna ianuarie 1938, împreună cu ceilalţi voluntari români, participând, în Brigăzile Internaţionale, la Războiul civil, timp de doi ani. În 1939, voluntarii români din Armata Republicană spaniolă, împreună cu numeroşi civili, se refugiază, trecând Pirineii, în Franţa. Membrii Brigăzilor Internaţionale au fost internaţi în lagărele de la Saint-Cyprien şi Gurs. Vida ilustrează cu desene şi linogravuri Gazeta săptămânală a lagărului, linogravurile fiind semnate „Grigore” (aluzie la numele haiducului maramureşean Grigore Pintea Viteazul). Şi, tot în Franţa, în Lagărul de la Gurs, Vida a sculptat şi a expus busturile eroilor naţionali Horea, Cloşca şi Crişan. Scriitorul Dumitru Radu Popescu povesteşte, în 1976, acest episod, relatat de însuşi sculptorul Vida: „…pe unde a fost în lume, el a cioplit în lemn tot lumea moroşenilor şi chipurile zbuciumatei noastre istorii. În Franţa, venind din războiul din Spania, în lagăr, ciopleşte din trei butuci aruncaţi la bucătărie pe cei trei capi de răscoală: Horea, Cloşca şi Crişan. Într-o baracă, unde se face o expoziţie, Horea, Cloşca şi Crişan sunt o revelaţie… Până şi conducătorul lagărului îl felicită pe artist. Vine adjunctul lagărului şi-l întreabă de unde a avut lemnul… «De la bucătărie»;  «Deci l-ai furat»; «Era aruncat»; «Dar nu ţi l-a dat nimeni, l-ai furat! Zece zile carceră!». Şi Vida Gheza face în Franţa, în lagăr, zece zile de carceră pentru Horea, Cloşca şi Crişan. Când iese din carceră e purtat pe braţe de ceilalţi. …Zece zile de carceră pentru o filă din istoria noastră. De ani de zile, Vida Gheza dă viaţă lemnului, intrând în istoria artei noastre!“.

  „Traversează toată Europa şi se întoarce la Baia Mare abia în 1941, oraşul împreună cu întreg Maramureşul fiind, în urma Diktatului de la Viena, sub ocupaţie horthystă. Fiind român şi având cetăţenie română, a fost atent supravegheat de poliţie, fiind de trei ori concentrat în detaşamentele de muncă forţată din Ungaria horthystă. În timpul şederii sale la Budapesta, urmează cursurile Academiei de Belle-Arte (1942-1944). După eliberarea de sub ocupaţia horthystă, Vida s-a înrolat voluntar în Armata Română, luptând pe frontul anti-hitlerist până la sfârşitul războiului, ajungând până în Cehoslovacia.”

   La 8 august 1944 se căsătoreşte cu pianista Elisabeta Kadar fiica pictorului rutean Geza Kadar din Sighetu Marmaţiei, care a pictat icoane pentru tâmplele şi zidurile bisericilor din Racşa, Satu Mare, Şişeşti, Făureşti – Chioar, Cărpiniş – Lăpuş, Sighet şi Muncaci (acum Munkachevo, Ucraina).” În 1946 se naşte Gheorghe, fiul artistului.

Revenind, după război, acasă, Gheza Vida participă, în 1946, la Expoziţia de artă plastică organizată, la Cluj, de Raoul Şorban, Emil Cornea şi Carol Pleşa. În anul următor este prezent cu lucrări la Salonul de pictură şi sculptură al Transilvaniei, organizat din iniţiativa lui Virgil Vătăşianu, Sándor Szolnay, Raoul Şorban şi Lászlo Gyula. Este prezent şi la numeroase expoziţii din străinătate (Moscova, Belgrad, Budapesta, Sofia, Cairo, Damasc, Paris, Bologna, Londra, Torino, Roma, Brno, Bruxelles, Haga, Copenhaga, Oslo, Helsinki etc.), participă la „Bienala de la Veneţia”, 1958 şi 1976. Este distins cu Premiul de Stat, pentru altorelieful „Pintea, judecând un boier”, iar în 1964 primeşte titlul de Artist al Poporului, când se inaugurează, la Carei, Monumentul Ostaşului Român, la împlinirea a 20 de ani de la eliberarea întregului teritoriu al ţării de sub ocupaţia fascistă. Monumentul a fost realizat de Vida în colaborare cu arhitectul Anton Dâmboianu. În 1968 este ales vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România, şi i se decernează Ordinul Meritul cultural cl. I, iar în 1971, Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă. În anul 1974 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În 1963 apare primul film realizat de Mirel Ilieşiu despre Vida şi opera sa, „Rădăcinile lui Gheza Vida”.

Aşadar, în această primăvară se împlinesc 100 de ani de la naşterea sculptorului Gheza Vida, unul din marii artişti ai secolului XX. Direcţia de Cultură a municipiului Carei, Centrul  Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Satu Mare din subordinea Consiliului Judeţean şi publicaţia „Buletin de Carei”  şi-au propus să organizeze ample  manifestări, la care să participe cât mai mulţi din cei care l-au cunoscut şi i-au apreciat opera. Cu această ocazie, Consiliul Municipal Carei a decis să acorde titlul de Pro Urbe – post mortem, sculptorului Gheza Vida. 

Foarte frumoas din partea lor! Numai că, între timp, creaţia sa este lăsată de izbelişte. De pildă, una dintre cele mai importante opere ale marelui sculptor – MONUMENTUL ŢĂRANILOR MARTIRI DE LA MOISEI - a ajuns de nerecunoscut. Cioplit mai întâi în lemn, în 1966, transpus apoi în piatră, în 1972, Monumentul este „o sinteză a spiritualităţii româneşti, atingând acea tensiune unică la care s-a afirmat vocaţia ordinii, a echilibrului psihic şi cosmic, a locului impregnat decisiv de umanitate, de sanctuarele dacice sau din spaţiile de evocare brâncuşiene” (Constantin Prut).

„S-a ridicat acest monument în memoria celor 29 de patrioţi români ucişi mişeleşte de horthyşti la 14 octombrie 1944. Glorie şi veşnică recunoştinţă patrioţilor care s-au jertfit pentru libertatea României!” – erau cuvintele înscripţionate pe o masivă placă de bronz,  dispărută, ca prin farmec, într-o noapte de iunie a anului 2012.

„Nu ştiu cine să fi furat acea placă. Poate ţiganii, poate cei din zonă, mai ales că suntem în litigiu de ani buni pe acel teren, şi am primit ameninţări că ni se taie gâtul şi multe altele. Am fost ameninţaţi că vor merge şi vor demola acele coloane de acolo… Am cerut părerea unei expert, pentru că poliţia ne-a cerut să estimăm prejudiciul cauzat şi pot să vă spun că acea placă valorează 54.000 lei plus TVA, undeva la vreo 600 de milioane de lei vechi.” (…) „Nu am făcut nimic în acest an pentru reabilitarea acelui monument.  Ştiţi că suntem în litigiu pe acel teren. Am fost ameninţaţi că vor scoate acele coloane din piatră din pământ şi multe astfel de ameninţări. Ne-am făcut proprietari tăbulari şi ei nu sunt de acord cu anularea extrasului CF. Nu vom avea ce face decât să plătim acel teren la anul, şi abia apoi să ne putem apuca de reabilitat acel monument. Ar fi nevoie de aproximativ 450.000 lei pentru renovarea lui. S-a făcut un proiect de renovare, dar deocamdată nu putem face nimic. Proiectul prevede turnarea de beton, consolidarea acelor coloane, dar şi refacerea în totalitate a scărilor de acces, 44 la număr” –  declara, pentru citynews.ro, primarul Toader Şteţco.

„Maestre, i-aţi cunoscut pe acei oameni împuşcaţi?” – întreba cronicarul Coman Vălean Cozacu. „Măi, coconi, eu nu i-am cunoscut, pe atunci eu eram în Franţa. Figurile lor sunt nişte măşti populare, care au primit câte un nume, dar scriitorul Pop Simion le-a numit nişte fastuoase şi laice table de legi. Parcă aud ţâşnind din stâlpii-mască, din stâlpii flăcări, din stâlpii rug. cele zece glasuri, psalmodiind ca într-un cor antic de bărbaţi motivele împotrivirii noastre faţă de cel ce ne calcă fruntariile cotropind: Întâia mască: să nu se mai tragă în oameni nevinovaţi! A doua mască: să nu se mai prade grânele din hambare şi fructele din pomi! A treia mască: să nu mai fie aruncaţi feciorii în războaie! A patra mască: să nu mai fie închisă lumea în ţarcuri! A cincea mască: să nu se mai ia vitele din bătătură! A şasea mască: să nu mai fie pângărite fiicele omului! A şaptea mască: să nu mai fie spurcat meleagul cu tranşee, sârmă ghimpată şi icre ale morţii! A opta mască: să nu mai piară oameni, în dorul lor de libertate, pe drumurile înstrăinării! A noua mască: să nu se mai dea foc caselor! A zecea mască: să nu mai existe lagăre ale morţii!”…

Călătorind prin Maramureş, în 1967, Geo Bogza nota în „Contemporanul”: „În vara trecută oamenii Maramureşului – acei oameni pe care nu mi-i pot închipui decât falnici şi mândri – nu s-au dezminţit şi au ridicat la Moisei, din trainic şi nobil lemn de stejar, un complex monumental cum nu se mai găseşte, poate, în niciunul din satele ţării noastre. Un complex monumental, căruia i se poate spune aşa pe bună dreptate, ca şi aceluia ridicat de Brâncuşi la Târgu Jiu… Totul e sobru, sever, plin de simboluri şi semnificaţii profunde, scoţând de sub tristeţea cimentului, şi reintegrând în nobilele tradiţii ale Maramureşului, amintirea celor douzeci şi nouă de fii ai săi, ucişi de cea mai rea fiară ce şi-a purtat paşii pe acolo. Autorul acestui monument, inspirat din sanctuarul dacic de la Grădişte, este sculptorul Gheza Vida a cărui faptă merită lauda întregului nostru popor”.

Centenar Gheza Vida, aşadar! E bine să ne sărbătorim artiştii. Şi mai bine ar fi s-o facem din convingere, nu din complezenţă, respectându-le şi protejându-le opera lăsată nouă şi urmaşilor noştri moştenire.