S-a scumpit rahatul

Parcă aceasta ar fi fost întrebarea fierbinte din viața politică românească de aproape un an. Întrebarea care nu-i lăsa să doarmă pe feluriții „civili” experți în clujenitate, doctori în securitate și alți funcționari ai francofoniei, făcuți ambasadori de Băsescu după un început mai mediocru de carieră în stângismul instituțional. Țineți minte cum se dădeau de ceasul morții, deopotrivă, suprematiștii daci de școală veche și rezistenți transilvăneni cu acreditare Soros, pontiști de strictă obediență și penticostali iubitori de orfani?

Ei bine, răspunsul tocmai a fost făcut public: guvernarea PSD e șantajabilă de 4 miliarde de dolari, taxă de protecție la nașul mare SUA.

Și aici nu contează opinia mea – susținător al liniei Dragnea de la bun început, „om al rușilor”, agent ungur e tutti quanti –, și anume că oricum nu există alternativă, că cealaltă bandă de hoți ar fi cumpărat probabil de 6 miliarde, tot fără offset, cu o accelerare la programul LGBT în bonus și câteva sute de mii de migranți ciubuc.

Contează opinia – sau, mai exact: TĂCEREA – lor, a marilor deontologi, a imenșilor rezistenți, a talibanilor anti-corupției selective și mâncătoare de rahat în cantități industriale.

Cu o singură excepție (Adi Dohotaru – cinste lui), rezistenții lu’ pește au votat in corpore cea mai mare cumpărare de material militar fără licitație din istoria statală a României, ajungând astfel așa de adânc în cloaca standardelor duble, în mlaștina contradicțiilor obraznice, încât deja contează mai puțin valoarea de adevăr pe care vrem sau nu vrem să o recunoaștem diverselor elemente bariolate din „viziunea lor despre lume”. Chiar de acum înainte putem lucra liniștiți cu materialul clientului:

Începând cu dogma principală – oricât de ridicolă ar fi ea de altfel pentru orice adult sub 2 grame de concentrație alcoolică în sânge: „Rusia e o amenințare pentru România”.

Hai să fie. Dar atunci:

1.În loc să se pregătească de un război tehnologic pe care NATO îl poate câștiga, dar România sigur nu (din motive geografice: până va fi anihilată puterea nucleară rusă, ea sigur-sigur se transformă în pustie radioactivă), n-ar fi mai înțelept să se reactiveze planul lui Ceaușescu de pământ pârjolit și de război de partizani? Oricât de multe jucării balistice cumpără, România va rămâne în veci cuceribilă, dar poate fi făcută neocupabilă, ridicând costurile de control al teritoriului cu mult peste avantajele unei eventuale cuceriri. Și parcă din 4 miliarde de dolari s-ar putea renova câteva buncăre în Carpați, nu-i așa?

2.Polonezii (care distrug aproape lunar monumente sovietice și sprijină deschis junta de la Kiev) oare nu sunt amenințați și ei de Rusia? Și dacă sunt, cum reușesc ei să includă clauze de offset în contractele lor de înarmare?

3.Dacă acceptăm și lozinca CNN cu „Trump om al lui Putin” (reluată necritic de o mare parte a „rezistenților”), nu e cumva ciudat să te aperi de Hitler integrându-ți crescând aparatul militar în structurile controlate de Mussolini? De unde știm noi că Donald nu-i trimite lui Volodea codurile de ghidaj în timp ce încasează mita de la Port-Bucharest?

4.Parcă, în partida de alba-neagra intitulată „apărarea împotriva Rusiei”, bila s-a mutat pe nevăzute de la client la furnizor: încă nu demult auzeam – exact de la aceleași tonomate din „societatea civilă” – că NATO este lozul mare, pentru care merită să renunțe România la orice independență bancar-monetară, să trimită mercenari (pardon: eroi) în Afganistan, să cotizeze la Caritas-urile Microsoft și Bechtel, să celebreze căsătorii gay pe bandă rulantă și să aștepte „refugiați” cu mioritică resemnare. Și acum se ivește că „cadoul” de la Deveselu – oricât de costisitor era deja de fapt în cadrul nunții cu dar k.a. „integrare euro-atlantică” – nu era deloc cadou, nu oferă, până la urmă, României suficientă apărare față de imperialismul iranian (motiv oficial pentru deschiderea bazelor – dacă țineți minte…) și trebuie completat cu un mic update de 4 miliarde de dolari. Deocamdată.

5.Parcă problema cu Rusia nu era prețul prea scăzut la icre și la votcă sau concurența deloială a dievuștelor pentru pițipoancele mioritice, ci lipsa democrației. Deci apărăm democrația prin renunțarea la licitații în contractele de achiziții publice? Prin voturi „nord-coreene” de 100% minus Dohotaru? Cu un astfel de pluralism, ce mai rămâne din „modelul european” – în afară de necesara homosexualizare a societății și de prea mult amânata refulare a culturii creștine? Un singur guvernator rus oare n-ar fi cumva mai ieftin la întreținere decât 392 de agenți „parlamentari” care se vor și realeși din patru în patru ani, cu tot cu costurile de campanie electorală prelevate „discret” în bugetul de asfaltare?

Și dacă se mai întreba cineva ce fel de „skill-uri” șmecherite îi lipsesc bătrânei de la sat pe care Tinerii Lefteri și Fraieri ar priva-o de dreptul ei de vot spre a nu rata accesul lor la raiul cenzitar de înaltă performanță – iată că am găsit răspunsul: „troglodiții” neheșteguiți, în mod evident, nu stăpânesc arta de a mânca rahat cu lingurița de plastic donată de Reiffeisen Bank. Iar dacă luăm în considerare faptul că, prin achitarea taxei de protecție, guvernarea PSD își cumpără de la mafia mondială – printre alte – și dreptul (de-altfel, teoretic, firesc) de a neutraliza agitația anti-democratică TFL (de pildă prin transparentizarea finanțării ONG-urilor cu activități politice – recte: a rețelelor de influență Soros), iată că, în sfârșit, am aflat și prețul rahatului mâncat zilnic de gurmanzii frumoși și liberi: 4 miliarde de parale, cash, și fără offset.

Autor: Modeste Schwartz

Tot despre C și P

Haideți să ne înțelegem. Nu mă opun eu mișcării anti-LGBT, o critic doar spre binele ei, și de multe ori o chiar sprijin. Problema nu e la nivel de intenții, ci de metode și rezultate. Problema este că, în starea ei actuală, este inutilă, dacă nu chiar contra-productivă.

Sâmbăta se va ține primul Gay Pride din istoria Clujului. În timp normal, ar fi adunat vreo 50 de persoane, majoritatea heterosexuali (când au vreo formă de sexualitate): cei plătiți special, și anume nu ca să meargă sâmbăta, ci pe toată durata anului (în organizații gen Accept) ca să „organizeze societatea civilă” fiindcă, cum spunea recent un mare strateg înstelat într-o revistă subvenționată de „milionarul filantrop” Don Lothrop:

„Nu înseamnă că multinaționalele nu fac, nici că Soros nu finanțează societatea deschisă. Astea sunt elemente legale, cunoscute, le poate face oricine.”

Așa e. Oricine cu un miliard de dolari în cont poate organiza un Gay Pride în Cluj, e doar un aspect al libertății antreprenorului, de care românul verde se agață cu legionară îndârjire: libertatea șarpelui sacru pe care îl hrănește în piept orice anticomunist de nădejde.

Mulți dintre cei care, cu riscul insolației, vor defila sâmbăta lângă Someș pentru suferințele nedovedite ale unei comunități imaginare o vor face grație agitației anti-LGBT, datorită Coaliției pentru Familie, etc.. Desigur, nimeni din CpF nu s-a interesat de „statistica” extrem de suspectă (probabil inventată de la A la Z) pe care o produce organizația Accept drept justificare a marșului. Între aliați obiectivi, e ca în sex: ne opunem doar în măsura în care produce plăcere – adică: audiență.

Problema de fond este că structurile occidentale de soft power se gândesc rece și strategic, voi nu. Ele au identificat temele pe care vor cu orice preț să le scoată din dezbaterea publică, pentru că sunt creatoare de consens patriotic: nivelul salarizării, consumul de produse autohtone, păstrarea patrimoniului industrial de stat, oprirea emigrației, oprirea jefuirii resurselor. Nu cred că există mulți atei, homosexuali sau homofili în România care s-ar alătura angajaților Domnilor Lothrop, Soros & Cie, dacă am reuși să menținem temele respective în centrul atenției publice.

Dar nu reușim. De ce? Pentru că mișcarea LGBT etc.? Nu doar. Organizațiile respective există în România de mai mult de 20 de ani. Timp de 15 ani au boxat în gol cu neexistenta lor comunitate în căutare disperată de călăi care nu se oboseau să iasă la o răfuială inutilă cu niște sifilitici dispuși să moară pentru dreptul altora de a-și schimba pronumele. Acum 2-3 ani, în sfârșit, și-au găsitsparring partner-ul de care aveau nevoie: Coaliția pentru Familie, care n-a convins pe nimeni de nimic în pro (bag mâna în foc că toți semnatarii petiției erau ortodocși practicanți și anti-gay marriage înainte de a semna), dar a convins foarte mulți oameni în contra.

Dar revenim. Nu vreți consens moale, social-democrat, vreți să fiți radicali? Ia să vă învăț oleacă.

Am un prieten naționalist francez, hai să-l numim Fabrice. E însurat în Ungaria (de ce în Ungaria, dacă e naționalist francez? – răspunsul se află mai jos). Fabrice vorbește uneori cu un coleg gay, cadru într-un partid din Franța clasat la extremă-dreaptă (da, da, ați citit bine: gay, extremă-dreaptă). Avantajul de a discuta astfel de teme cu homosexuali neîncadrați în retorica LGBT este că ăia spun lucrurile fără machiaj. Traduc fără schimbări auto-descrierea subiectului:

„La 20 de ani eram încă fecior. Am avut de ales între a fi straight, însemnând să fut o dată pe an, și a fi gay ca toți ceilalți [băieți din anul lui la Științe Politice] și să fut măcar o dată pe săptămână.”

Așa stau lucrurile în Vest. Așa vor sta curând și în România. Poate mai curând decât v-ați aștepta, ținând cont de faptul că și românca e o resursă (Vestul, în orice caz, sub un strat subțirel de retorică feministă, o tratează vădit ca atare) și că s-au creat muuuulte zboruri low-cost spre Vest.

În paradigma productivistă, pe care n-o contestă aproape nimeni în tabăra așa-zișilor „tradiționaliști” români (că tot vrem „progres” și „să fim în rândul cu lumea”, nu?) singura mândrie care le rămăsese specific femeilor – după masculinizarea masivă prilejuită de „emancipare” – era producția de copii, sau măcar posibilitatea ei, și restul de sacralitate pe care îl arunca, ca pe o umbră, asupra actului carnal desacralizat: ideea că ele pot oferi unui bărbat mai mult decât un coit, mai mult decât poate oferi un homosexual pasiv, o capră sau o păpușă gonflabilă. Iată de ce Gay Pride-ul, dincolo de conștiința de sine (de obicei curată în prostie) a participanților, înseamnă de facto înmormântarea simbolică a heterosexualității în țara în care se produce. Iată de ce nu mai pot conviețui oamenii în diversitatea lor de gusturi și practici, cum o făceau bine mersi în România anilor 90, cea înapoiată. Până nu deconstruim mitologia individualistă a „independenței financiare” (recte: izolare socială), a „jobului” (recte: a sclaviei patronale preferabilă „supunerii patriarhale”), a „dezvoltării” (recte: a disprețului pentru părinți și strămoși – iar de ce ar vrea cineva să perpetueze prin procreare o lume pe care o disprețuiește?), degeaba modificăm constituții, degeaba chemăm contra-proteste de auto-promovare (și de promovare indirectă a … protestelor împotriva cărora protestăm), degeaba ne batem pieptul cu un neam abstract care este, de fapt, negarea mic-burgheză a poporului („bețiv și pesedist”).

În societăți tradiționale, homosexualitatea sistematică apare în închisori și alte structuri segregate, nu din cauza vreunei legi pro-LGBT sau a vreunui activism tâmpit, ci din necesitate. Iată adevărul crunt pe care mișcarea LGBT, atât de imună față de retorica goală despre „normalitate”, nu poate nicicum să-l audă: homosexualitatea este, în majoritatea cazurilor, o sexualitate substitutivă. Așaapare homosexualitatea sistematică și în lagărul global neoliberal. Este stupid spre obraznic să le ceri femeilor să aibă copii într-o lume unde femeile inactive și/sau fără studii superioare sunt disprețuite de facto, unde întreținem bule imobiliare care garantează, în mod absolut neideologic, că nici o chiriașă nu va avea timp de copii, și unde, cu privatizarea galopantă a învățământului, pentru cei neavuți, e foarte clar că procrearea nu înseamnă altceva decât perpetuarea sclaviei salariate.

Iată, deci, un caiet de sarcini pentru cei care „nu vor doar PSD” și se declară dornici de reforme radicale: deconstruirea paradigmei burgheze/urbane/moderne. E prea mult? Atunci, eu spun să vă pregătiți vaselina. Căci, cum spunea Maxim Gorki: „dacă vreți să scăpați de fascism, să puneți capăt homosexualității” – situația prezentă din România arătând că aforismul lui era valabil și … pe dos: „dacă vreți să scăpați de homosexualitatea obligatorie, să puneți capăt fascismului neoliberal”. Sau, cum spune, mai sintetic, înțelepciunea țărănească de prin sate din zona lui Cioloș: tot ce nu merge în p… va merge în c… .

Autor: Modeste Schwartz