Evanghelia de Duminică: Să nu relativizăm credinţa noastră!

 

Duminica a 5-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei) Matei 8, 28-34; 9, 1

În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, atât de cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și, iată, au început să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceți-vă! Iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și îndată toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa.

Aceste cuvinte ale Sfântului Apostol și Evanghelist Matei parcă le vedem împlinite astăzi. Societatea în totalitate și fiecare dintre noi în parte ne comportăm, mai mult decât oricând, întocmai locuitorilor Gadarei, alungându-L pe Domnul. Astfel devenim asemenea demo­nizaților din Gadara, fiecare dintre noi având un duh care nu ne dă pace, ne agită, încât nu ne mai găsim locul și rostul. Poate unii dintre dumneavoastră sunteți sur­prinși de cuvintele mele. Cum sunt posedat de duh rău? Nu în sensul de îndrăciți, precum ne relatează Evanghelia de astăzi, dar dacă nu-L avem pe Dumnezeu, cui slujim? Celui rău, pentru că ne aflăm sub robia păcatului, după cum ne spune Domnul Hristos: „Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului” (In. 8, 34).

Noi credem că duhul socie­tății în care trăim este unul superior, mai evoluat tehnic și moral decât duhul altor societăți de mult apuse, dar după cum vom vedea în cel puțin trei puncte, dacă nu vor fi și mai multe, ne asemănăm cu societatea din vremea Mântuitorului, dacă nu cumva am decăzut moral și mai mult.

Primul lucru pe care l-am remarcat la gadareni, cu care ne confruntăm și noi, este goana după câștigul material. Simțim cum omul zilelor noastre are ca principal scop al vieții câștigurile materiale. Și noi am devenit robii banului pentru că ne dorim mai mult decât avem nevoie. Muncim pentru a ne face o situație materială stabilă, în care să nu depindem de nimeni, atât noi, cât și copiii noștri. Sunt cazuri când în dorința de îmbogățire ușoară și rapidă, pentru un statut social cât mai ­înalt, se trece peste orice principii morale. Dar totul este o amăgire, deoarece pentru a reuși trebuie să ne sacrificăm legătura cu Dumnezeu, adică să nu ne mai rugăm, să nu mai mergem la biserică, să nu ne mai spovedim și împăr­tășim, să nu mai facem milostenie, să fim egoişti. Apoi trebuie să renunțăm la sănătate, pacea interioară și la cea a familiei. Și culmea este că, atunci când zicem că am reușit, intervine fie o boală, fie moartea și nu mai putem să ne bucurăm de roadele muncii noastre, încât se adeverește cuvântul de la slujba Înmormântării: „Când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălășluim”.

O consecință a alergării după câștigul material o constituie relativizarea credinței. Atunci totul este permis. Gadarenii nu aveau voie, potrivit Legii lui Dumnezeu, să mănânce carne de porc pentru că acesta era considerat animal necurat (Deut. 8, 14). În ciuda acestei interziceri ei creșteau și comercializau porci. Cauzele care au dus la această relativizare a credinței cred că se datorează atât voinței proprii omului și, de ce nu, lipsei de adevărați păstori sufletești. Aduceți-vă aminte de momentul în care Mântuitorul „văzând mulțimile, I s-a făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor” (Mt. 9, 36; Mc. 6, 34) sau de acele „vai-uri” prin care Hristos Domnul evidențiază, pentru a trezi conștiințele adormite ale conducătorilor evrei, ipocrizia și fățărnicia lor (Mt. 23, 13-29; Lc. 11, 42-44). Aşa se întâmplă și cu noi. Câte nu facem, deși știm că nu este după voia Domnului. Aș aminti avortul, munca în duminici și sărbători, în cazurile unde nu este serviciu, concubinajul, fumatul şi asta ca să nu amintesc decât câteva. Odinioară, pe vremea bunicilor noștri și chiar a părinților noștri, nimeni nu se plângea de multele treburi care trebuiau făcute și oamenii țineau toate posturile, mergeau duminica la biserică, în unele cazuri câțiva kilometri pe jos, dădeau din puținul pe care îl aveau fără să se gândească ce vor mânca mâine. Își ghidau viața după proverbul: De unde dai, Dumnezeu îți dă. Noi, slujitorii lui Dumnezeu, suntem nevoiți să fim îngăduitori, pentru a nu-i îndepărta pe oameni de Dumnezeu și puținul efort duhovnicesc pe care ei îl fac nădăjduim că îi ține încă legați de Creator și că acest minim efort o să se înmulțească încetul cu încetul, așa cum ne-a spus Mântuitorul că un mic aluat dospește întreaga frământătură (Mt. 13, 33; 1 Cor. 5, 6).

Relativizarea credinței duce la formalism și lipsa unui scop înalt în viață. Pentru gadareni scopul era să aibă un câștig material, deși Legea veche îi îndemna la sfințirea omului: „Fiți desăvârșiţi, precum Tatăl vostru desăvârșit este”. Acest îndemn trebuia să fie pentru fiecare israelitean un imbold ca să devină bineplăcut Domnului.

Gadarenii însă, din cauza întâie­tății câștigului material, nu au mai avut ca prioritate aprofundarea relației cu Dumnezeu și cu aproapele. Nu își puneau probleme: Cum să îl iubesc mai mult pe Dumnezeu? Ce vrea El de la mine? Care este scopul vieții mele? Cum să fiu mai bun cu aproapele? În cel mai bun caz, făceau ritualurile prevăzute de Lege, dar fără ca ele să îi sensibilizeze într-un fel, dovada cea mai clară fiind vindecarea celor doi demo­nizați. Firesc, trebuia să se bucure, să mulțumească Domnului pentru vindecare, dar din comportamentul lor nu putem decât să tragem concluzia că l-au considerat un lucru lipsit de im­portanță. Formalismul şi îngă­duința au mers până acolo încât să considere că este mai importantă propria persoană decât Dumnezeu. Din păcate, același lucru se întâmplă și cu noi, cei de azi, în ciuda faptului că, în comparație cu poporul ales, noi avem harul Sfântului Duh care ne poate lumina și ajuta în toate. O parte din credincioșii noștri postesc, merg la biserică, își botează și căsătoresc copiii la biserică, pomenesc pe cei adormiți la zilele rânduite, dar tot se observă un formalism. Se opresc, din păcate, doar aici. Cred că au îndeplinit totul și nu mai trebuie să facă nimic. Când le spui să se roage mai atent și din tot sufletul, să nu mai comenteze pe unul și pe altul, să nu mai fie invidioși, să meargă la biserică în fiecare duminică, într-un cuvânt să-L iubească pe Dumnezeu și pe aproapele, zic asemenea tânărului bogat din Evanghelie, că le-au făcut deja (Mt. 19, 20). Ori nu este așa. Mântuirea sufletului, care este scopul vieții fiecăruia dintre noi și care înseamnă sfințirea minții, a inimii, a voinței noastre, a omului în totalitatea lui, trup și suflet, nu este o lucrare care se des­fășoară pentru un anumit timp, ci este un efort care ține toată viața. Ceas de ceas, clipă de clipă trebuie să fim atenți ca nu cumva printr-un gând sau faptă să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Trebuie să arătăm credința din sufletul nostru prin faptele noastre bune, că dacă o ținem în sufletul nostru, cui îi folosește? Sfântul Apostol Iacov subliniază clar că demonii nu doar cred, ci se cutremură (Iac. 2, 19) și „credința fără fapte este moartă” (Iac. 2, 2). De aceea credem că este binevenit sfatul dat de un părinte de la Lavra Sfântului Sava: „Cum poate fi cineva crezut că are stăpân pe cutare, de vreme ce nu-i slujeşte? Drept aceea, rob este cel ce ascultă de stăpânul său. Robii cunosc pe stăpânul lor şi-l cinstesc: şi noi datori suntem a-L cinsti pe Domnul nostru nu doar cu vorba, ci şi cu lucrul, că însuşi Acest Domn al nostru, Iisus Hristos, dă mărturie în Evanghelie: Nu tot cel ce îmi zice Mie: «Doamne! Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 7, 21) (Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumenița, 2010, pp. 127-128).

Deci, spre deosebire de gadareni, scopul vieții noastre nu este unul pur material, noi nu suntem doar trupuri, ci avem și suflet prin care ne asemănăm cu Dumnezeu. Nu suntem singuri, părăsiți de Dumnezeu, lăsați la mâna duhurilor necurate, ci ne bucurăm de iubirea lui Dumnezeu și a sfinților bineplăcuți Lui, care vin și se întâlnesc cu noi ori de câte ori noi ne rugăm lor. Dacă ei au ajuns să se sfințească, înseamnă că și noi putem.

 

Autor: Pr. Dr. Emilian Băbăruși – 09 Iulie 2023

Evanghelia de Duminică: Dumnezeu vrea de la noi smerenie

 

Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameșului și a Fariseului) Luca 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, prea desfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa ­decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.

Perioada Triodului în care tocmai am intrat este un timp de cugetare la mulți­mea faptelor rele săvârșite, la păcatele grozave prin care ne-am întinat sufletul, la judecata sufletului nostru, într-un cuvânt de meditare și de conștientizare că „în lenevire ne-am cheltuit toată viaţa noastră”. Nu este un strigăt disperat, ci unul plin de speranță, pentru că într-una din frumoasele cântări din acest timp strigăm către Dumnezeu, rugându-L să ne deschidă „ușile pocăinței”, să ne curețe sufletul cu mila milostivirii Sale, iar pe Maica Domnului să ne îndrepte pe cărările mântuirii și cu rugăciunile ei să ne spele de toată necurăţia. Deci putem să spunem fără să greșim că perioada Triodului este una de autoevaluare sufletească, adică știm ce vrea Dumnezeu de la noi, vedem ce am realizat din cât a cerut El de la noi. Ne vedem minusurile și apoi ne ridicăm cu speranța și cu mai multă stăruință că ne vom uni mai mult cu El.

La prima vedere, vameşul şi fariseul par oameni obișnuiți, fiecare reprezentând un grup bine cunoscut societății de atunci, dar dacă ne uităm la sufletele lor, ei sunt diferiți. Aceşti oameni au ­intrat în templu să se roage. Noi știm că atunci când mergem la biserică ne pregătim mai înainte prin cu­rățenia trupească, dar mai ales prin cea sufletească, adică plecăm împăcați cu toată lumea, în duhul rugăciunilor de dimi­neață. Când intrăm, spunem rugăciunea de intrare în biserică, apoi ne închinăm la icoana Învierii Domnului sau a sfântului care este pomenit în ziua respectivă, apoi la icoana Maicii Domnului. Știm că, dacă venim înainte de începerea slujbei, ne închinăm la icoanele de la catapeteasma Altarului, dăm un pomelnic cu vii și adormiții familiei noastre și ne așezăm la locul nostru. Dacă facem așa înseamnă că respectăm locul sfânt în care ne aflăm și pe gazda lui, Dumnezeu.

Am spus că acei doi oameni din Evanghelie erau diferiți sufletește. De unde știm aceasta? Din descrierea pe care ne-o face Domnul Hristos cu privire la rugăciunea lor. Fariseul și-a început rugăciunea spunând: „Dumnezeule, îți mulțumesc!” (Lc. 18, 11). Frumos, am zice noi dacă ar fi să ne rezumăm doar la aceste cuvinte. Dumnezeu este cel dintâi binefăcător al nostru. El ne-a înzestrat cu o mulțime de daruri, ne-a dat vedere, mâini, picioare, auz, suflet nemuritor și conștiin­ța prin care ne ajută să deosebim binele de rău. Pentru toate acestea și multe altele ar trebui să fie mereu pe buzele noastre: „Dumnezeul meu, Îți mulțu­mesc!”. Dar fariseul își descoperă adevărata față când începe să spună: „Nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau ­zeciuială din toate câte câştig” (Lc. 18, 11-12).

Cineva ar putea să mă întrebe: „Ce ai cu bietul om? El a spus adevărul. Nu a mințit. A postit, a dat zeciuială din munca lui, nu a făcut avere furând de la alții, nu și-a înșelat soția prin păcatul adulterului”. Într-un cuvânt, era un om virtuos, un om care, dacă ar fi murit în clipa aceea și ar fi trebuit să se înfățișeze în fața Dreptului Judecător, și-ar fi mântuit sufletul. Totuși, de ce Mântuitorul îl dă ca exemplu negativ și am spune noi ca un suflet care ar cădea la examenul judecății? Răspunsul ni-l dă Însuși Domnul: „Oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”. Adică, oricât de fidel ar ține credinciosul Legea Domnului și oricât de multe fapte bune ar face, dacă nu le face cu iubire și duioșie, jertfa lui nu are valoare în fața Domnului și nu ajută sufletului lui. Fariseul și orice suflet care urmează exemplul lui eșuează în drumul de a atinge culmile desăvârșirii pentru că, după cum ne atrage atenția Mitropolitul Antonie de Suroj, „și-a alimentat iluzia unei dreptăți false, bazată pe faptele lui, dar care nu ajungea la iubire” (Mitropolitul Antonie de Suroj, Predici la Triod și Penticostar). Să nu uităm că și în timpul fariseului și până la sfârșitul veacurilor baza și finalul Legii Domnului este iubirea. Pe aceasta trebuie să o urmăm în toate faptele credinței noastre.

Dacă sufletul fariseului era lipsit de iubire, se poate spune același lucru și despre sufletul vame­șului? La prima vedere am putea spune că da. Cum să aibă iubire, când mintea și țelul lui duceau către îmbo­gățirea cu orice preț și prin orice mijloace? Știm din Sfintele Evanghelii că vameșii erau urâți de popor pentru că acceptaseră să fie slujbașii ocupantului roman și mai ales pentru că pretindeau mai mulți bani decât cerea legea. Și totuși printre ei se aflau și oameni care erau conștienți de păcatele lor, își știau locul și și-au dat seama că unica șansă de a rezista sufle­tește în societate este aceea de a cere milă lui Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu nu o putem dobândi decât prin rugăciunea sinceră și conștientă. Vameșul din Evanghelie, deși era om păcătos, nu și-a alimentat sufletul cu iluzia unei credințe adevărate, așa cum a făcut fariseul, ci a știut tot timpul că nu este om credincios, că nu este drept. Și de aceea nu și-a ridicat ochii la cer, ci singurul lucru pe care a considerat că îl poate face este să ceară mila Domnului. Interesantă este descrierea sufletească pe care i-o face Mântuitorul. Nu în multe cuvinte, ci într-unul singur: își bătea pieptul. Putem să îl citim în sens propriu, dar cred că și în sens figurat, arătând zbuciumul lui sufletesc. Din acest zbucium sufletesc nu avea cum să nu se nască această frumoasă rugăciune: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Dovadă că ea a fost primită de Dumnezeu ne-o arată spusele Domnului. Vameșul s-a întors mai îndreptat la casa lui decât fariseul. De ce? Pentru că el a fost smerit. Un om smerit își știe locul, e conștient de starea lui sufletească, nu se compară cu nimeni, nu se îndreptățește niciodată, face tot ce ține de el ca să iasă din starea de păcat. Singur nu poate, de aceea prin rugăciune îl roagă pe Dumnezeu să intervină cu harul Lui. De aceea părintele Arsenie Papacioc are dreptate când spune: „Harul nu vine decât dacă tu ești pe o poziție smerită. Și smerenia nu este un rezultat al faptelor și nevoințelor tale, ci tot un dar de la Dumnezeu, dar pe fondul unei mișcări, al unei trăiri interioare înalte”.

Găsim în scrierile Sfântului Ioan Iacob Hozevitul o povestioară în care ni se relatează că într-un iarmaroc era un magazin mare cu diferite obiecte de sticlă și multe oglinzi. Într-o zi, prin fața lui trece un negustor care ținea de funie câteva capre şi un țap. La un moment dat, țapul negustorului a văzut în oglinzi un alt țap. Neștiind că este chiar el, s-a repezit spre oglinzi ca să se lupte cu „celălalt” țap. Deznodământul nu este greu de ghicit. Comentând această povestioară, Sfântul Ioan ne spune că pe lângă oglinda de sticlă există una și mai importantă, cea duhovnicească. „Dar unde o găsim?” – ar putea să mă întrebe cineva. Răspunsul ni-l dă tot Sfântul Ioan: În cuvintele Sfintei Evanghelii, ale Sfinților Părinți și în orice sfătuire duhovnicească. În toate acestea ne putem vedea chipul sufletului. Unul își vede patimile, altul virtuțile, altul își vede chipul blândeții și al smereniei. Pe scurt, putem zice că oglinda duhovnicească ne spune cine suntem și încotro mergem (Sfântul Ioan ­Iacob de la Neamț – Hozevitul, Pentru cei cu suflet nevoiaș ca ­mine, Opere complete).

Ei bine, o astfel de oglindă duhovnicească ne este pusă în fiecare duminică. Plecând de la cuvintele Sfântului Ioan, textul evanghelic de astăzi ne spune fiecăruia dintre noi cine suntem, unde suntem duhovnicește și încotro mergem. Evanghelia ne spune că putem fi ori farisei, ori vameși. Cale de mijloc nu există, pentru că există doar adevăr și minciună. Să ne vedem fiecare dintre noi interiorul nostru, să ne judecăm faptele și intențiile noastre. Ori avem sufletul fariseului, rece, lipsit de iubire față de Dumnezeu, aproapele și chiar nepăsător față de propria îndreptare, ori sufletul vameșului conștient de ticăloșia faptelor lui, dar dornic de îndreptare.

Pr. Dr. Emilian Băbăruși – 05 Feb 2023