Slab spre deloc ”entuziasmul” cu care a fost receptată performanța lui David Popovici, de la Campionatul Mondial de Natație. Pentru că, de 32 de ani ni se spună că între performeri și restul națiunii NU există nicio legătură, că succesul îi privește doar pe campioni, de vreme ce statul, adică națiunea, nu au contribuit cu nimic la performanța lor. Pe de altă parte ne-am tot întrebat ”ce-mi aduce mie titlul lui? Trăiesc mai bine? Societatea funcționează mai bine? Dacă a făcut-o, a făcut-o pentru el, nu pentru mine! Punct!”
În principiu cei care gândesc așa chiar au dreptate.
Trăim într-o societate de un egoism
feroce, în care suprema valoare este capacitatea de supraviețuire, și în care
solidaritatea nu are sens. Fiecare e pe cont propriu, și basta! Când nu mai ai,
ca națiune, demnitate și mândrie, când tu, ca individ, nu mai ai sentimentul
apartenenței la națiune, a te bucura de succesul altuia este, practic, un
non-sens. Un lux, pe care nu ni-l putem permite. Nu e invidie, cum cred
unii. E pur și simplu nepăsare, o ieșire voită din decor, din ”normalitate”. În
fond, e o rușine să recompensezi performanța, și așa să-i umilești pe ceilalți,
ne-performanții.
Puștiul care a câștigat titlul mondial la natație va
avea, poate, o carieră remarcabilă. Dar asta nu va interesa prea multă lume,
dacă va interesa. Sentimentul tinerilor performanți, indiferent de domeniu, că
nimeni nu are nevoie de ei în România, este cât se poate de întemeiat. Doar că
această respingere vine din faptul că nu mai avem niciun proiect, ca națiune,
nu mai știm ce să facem cu ei, dar nu doar cu ei, ci cu fiecare dintre noi, de
unde frustrările și căutarea normalității în altă parte. Doar că nici în altă
parte lucrurile nu stau, acum, altfel decât aici. Societățile sfărâmate sunt
regula, nu excepția.
Poate că bat câmpii. Nu este exclus. Dar așa simt eu
lucrurile. Și nu cred că greșesc prea mult.
