Poate că formularea situației premisă nu a fost cea mai inspirată. Poate că în articularea acuzării a existat un dezechilibru între probațiunea crimei și cea sistemică. Poate că, față de anii ’90 și 2000, nu au mai apărut noi probe explicite sau implicite privind efectiva participare la asasinat a ofițerilor de Securitate. În schimb, a apărut această strategie, condiționată de natura încadrării penale (crime împotriva umanității), demonstrarea caracterului sistemic al represiunii. Și poate că asta explică, fie și parțial, eșecul ambelor rechizitorii/probatorii, de vreme ce nu au putut convinge nici privitor la complicitatea la crimă, nici privitor la caracterul ei sistemic. Poate că generalitatea și ambițiile probațiunii sistemice au ratat chiar miza dosarului: acuzarea punctuală a celor doi ofițeri.
Unde nu există loc pentru vreun “poate” este că, în
viitor, decizia ÎCCJ va fi invocată, ca autoritate de lucru judecat, pe
dimensiunea sistemică, pe cea a complicității DSS-IGM și pe rolul ofițerilor
penaliști ai DSS în executarea represiunii. Și exact în asta constă teribila
victorie a unui sistem care n-a murit definitiv, ci renaște – în alte forme și
uniforme – ori de câte ori îl declarăm dispărut.
Asemenea dumnezeirii, umanitatea se află în fiecare
dintre noi. Pentru mine, orice om care nu a ucis un om nevinovat nu s-a
autoexclus din umanitate. De aceea, consider că orice braț – privat sau
instituțional – care ucide un om nevinovat comite și o crimă împotriva
umanității. Gheorghe Ursu nu a ucis pe nimeni; a fost ucis.
Știu, nu este un punct de vedere valid juridic, dar
mi se pare valid din punct de vedere moral. Cu tot respectul pentru diferența
dintre juridic și moral, pentru mine un act de justiție căruia îi este cu totul
indiferent aspectul moral suferă de o invaliditate de gradul unu. Faptul că,
potrivit ÎCCJ, Gheorghe Ursu nu a fost un opozant al regimului nu exclude
vinovăția sistemului care l-a ucis.
Jurisprudența americană consideră drept indiferență
depravată (“depraved-indifference”, “depraved-heart murder”) o crimă care
dovedește o profundă lipsă de respect pentru viața umană. Prin decizia și
motivația ei, ÎCCJ nu condamnă indiferența depravată, ci o legitimează.
Personalizarea vinovăției pentru a scoate sistemul
basma curată este un truc foarte cunoscut: nu sistemul a fost de vină, ci
Stalin. Sistemul a continuat să fie curat ca lacrima, în vreme ce Hrușciov,
Brejnev, Andropov și atâția alții ar fi fost vinovați, așa, doar de capul lor.
Pentru nu puțini români nu sistemul comunist a fost
de vină, ci doar Dej și Ceaușescu. I-am ucis. Primul – ars în efigie. Celălalt
– împușcat la Târgoviște. Hai că sistemul nu e tocmai rău! Ba, mai mult, pentru
alți români, nici măcar asemenea satrapi n-au fost vinovați, ci doar unii
dintre cei aflați sub ei, în etajele de sus ale nomenclaturii. Azi, teroarea
sistemică și crimele ei ies din nou cu fața aproape curată.
Să susții în anul 2023, de sub semnul autorității
Justiției, că represiunea sistemică a încetat în România în anul 1964, pare un
argument oferit fie de “judecători” ca Iulian Vlad sau Nicolae Pleșiță, fie de
oameni născuți după 1990 și care nu doresc să știe nimic despre ce s-a
întâmplat înainte de venirea lor pe lume.
Reiau mai jos textul publicat în ziua de 29
octombrie 2014, în preajma alegerilor prezidențiale, când Andrei Ursu se afla
în greva foamei, căci, din punctul meu de vedere, de atunci și până la decizia
de acum a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nimic esențial nu s-a schimbat
în felul în care România își administrează trecutul, își gestionează prezentul
și își pregătește viitorul.
Cazul în speță este cel al amanetării viitorului. Un
viitor cu drept legitim la o cale extraordinară de atac – recurs în casație.
Momentul
– Sr. și Jr.
Tatăl n-a ales cel mai bun moment pentru a ţine un
jurnal. A fost ucis pentru acele pagini şi pentru altele trimise Europei libere
– a fost vina lui.
Fiul n-a ales cel mai bun moment pentru a cere
dreptate, chiar dacă a început demersul de peste două decenii. Riscă să fie
ucis de o grevă a foamei – e vina lui.
Atât de lăudata justiţie independentă a găsit
momentul cel mai potrivit pentru a spăla vinovăţii de nespălat – o jalnică
rescriere a istoriei.
Aceeaşi Justiţie nu găsește niciun moment pentru a
face dreptate, până la capăt, celui ucis cu voluptate de fosta Securitate.
Societatea civilă fusese ucisă cu mult înainte de a
fi ucis inginerul Gheorghe Ursu pentru ţinerea unui jurnal.
Societatea civilă a mai fost ucisă de câteva ori şi
după 1989, aşa că Andrei Ursu e mai mult singur decât al nostru.
Când a fost ucis tatăl, sensul alegerilor îşi
pierduseră, de mult, orice sens.
Când fiul cere dreptate, mulţi sunt total absorbiţi
de gândul că şi aceste alegeri se vor dovedi lipsite de sens.
Cum am putea convinge măcar câţiva dintre candidați
că şi-ar asuma un risc onorant implicându-se de partea dreptăţii?
De ce-mi amintesc, din nou, de Andrei Siniavski şi
al său “Patrie mumă, putoare nemiloasă?”
De ce suntem blestemaţi să iubim ce este nemilos cu
noi?
Măcar acestei ultime întrebări – pe care Andrei Ursu
nu o poate rosti, din prea multă decenţă – m-aş bucura să-i răspundă un om
politic.
Deprimant cât de inspiraţi sunt criminalii – din
tată în fiu – şi cât de neinspirate sunt victimele lor – din tată în fiu.
O societate bolnavă, redusă la doar două clase reale
— inspiraţii și neinspiraţii.
Autor:
Dorin Tudoran
Sursa:
www.tudoran.net
