Exil, identitate și drama demnității – despre romanul Departe de țară de Ion Nălbitoru (Editura Franco, Brezoi, 2025)

 

Romanul Departe de țară, apărut la Editura Franco (Brezoi, 2025), se înscrie în seria narațiunilor dedicate diasporei românești contemporane, configurând o frescă realistă a vieții emigranților români din Italia. Cartea poartă o dedicație emoționantă „cu aleasă prețuire distinsei familii Titina și Al. Florin Țene (10.02.2025)”, fiind dedicată, totodată, soției autorului, Cristina – jurnalistă de talent –, fiicei Lavinia-Georgeta și nepoatei Maria-Rebeca. În mod tulburător, volumul este scris în memoria fiului autorului, Ioan-Franco, mort în Italia – fapt biografic care imprimă întregii construcții epice o vibrație elegiacă și o adâncime afectivă aparte.

Cartea beneficiază de o prefață semnată de prof. dr. Mihaela I. Rădulescu (Drăgășani) și de o postfață amplă aparținând prof. dr. Elena Trifan (Ploiești), la care se adaugă studii privind aspectele limbajului românilor din Italia și elementele de civilizație italiană reflectate în roman. Cele 15 capitole compun o arhitectură narativă coerentă, cu un parcurs tematic ce urmărește experiența dezrădăcinării, confruntarea cu alteritatea și recuperarea identității.

Încă din primele capitole (Plaiul dacilor, Gustul amar al despărțirii), autorul configurează spațiul matricial românesc ca reper ontologic, în opoziție cu spațiul italian, perceput inițial ca promisiune a libertății și a prosperității. Italia devine însă un teritoriu al ambivalenței: al muncii cinstite, dar și al umilinței; al deschiderii culturale, dar și al degradării morale.

Descrierile mediilor sociale marginale (mafia, exploatarea, prostituția) susțin un realism dur, lipsit de concesii. Lumea capitalistă este reprezentată ca un mecanism care nivelează valorile și reduce ființa la funcția economică. Totuși, autorul evită tezismul, preferând să construiască personaje memorabile prin forța exemplului moral.

Capitolul V, sugestiv intitulat Drama Floricăi, concentrează tensiunea etică a romanului. Florica este tipologia emigrantei românce supuse exploatării subtile, presiunilor morale și tentațiilor degradante. Scena din pizzeria italienească – unde patroana o obligă să adopte o ținută provocatoare și să-și „aranjeze” comportamentul pentru a atrage clienți – este una dintre cele mai puternice secvențe ale cărții. Dialogul tăios, ritmul alert și contrastul dintre inocența personajului și cinismul mediului configurează o veritabilă dramă a conștiinței.

Florica refuză compromisul. Ea muncește pe plantații de tutun, îngrijește bătrâni, spală, curăță, dar nu acceptă degradarea. Într-o lume în care „reperelor sănătoase ale ființei sunt diluate de puterea banului”, eroina devine un simbol al verticalității morale. Naivitatea și bunătatea ei nu sunt slăbiciuni, ci forme ale rezistenței spirituale.

În plan simbolic, Florica este o Antigonă modernă: fidelă familiei, credinței și datoriei. Finalul romanului o surprinde reîntoarsă în țară, purtând cu sine experiența exilului, dar și demnitatea salvată.

Ion Nălbitoru nu scrie un roman naționalist, ci unul identitar. Vizitele la familii de români stabiliți în Italia, păstrarea tradițiilor (Paștele, sărbătorile de iarnă), întâlnirile comunitare – toate conturează ideea supraviețuirii spirituale în diaspora. Identitatea este definită nu prin opoziție agresivă, ci prin conservarea discretă a valorilor.

Autorul subliniază că apărarea specificului național nu echivalează cu radicalismul, ci cu necesitatea afirmării identității într-o lume globalizată. Astfel, romanul devine și o meditație asupra sensului apartenenței.

Memoria fiului dispărut, Ioan-Franco, planează asupra întregii construcții epice. Accidentul evocator (moartea lui Franco, cauzată de un italian beat) introduce o notă tragică ce transcende simpla narațiune realistă. Exilul nu mai este doar o experiență economică, ci o traumă existențială.

Dedicarea volumului familiei și memoria fiului transformă romanul într-un act de recuperare afectivă, într-o scriere cathartică. Literatura devine, astfel, formă de doliu sublimat.

Cele 15 capitole urmăresc o evoluție organică: de la plecarea din „plaiul dacilor” la experiența muncii, confruntarea cu alteritatea, integrarea parțială și reîntoarcerea simbolică. Postfața prof. dr. Elena Trifan analizează elementele de civilizație italiană și interferențele culturale, iar studiile lingvistice privind vorbirea românilor din Italia oferă un plus de consistență documentară.

Astfel, romanul depășește statutul de ficțiune, devenind și un document sociologic și lingvistic al diasporei românești.

Departe de țară este un roman al demnității în exil, al rezistenței morale și al memoriei dureroase. Ion Nălbitoru reușește să îmbine realismul social cu lirismul interior, analiza identitară cu confesiunea discretă. Personajul Florica rămâne una dintre figurile feminine memorabile ale prozei contemporane dedicate migrației.

Prin dimensiunea sa etică și prin vibrația autobiografică, romanul se impune ca o contribuție relevantă la literatura română a diasporei postcomuniste, constituind totodată un omagiu adus familiei și o formă de recuperare simbolică a fiului pierdut.

Într-o epocă a dezrădăcinărilor succesive, Ion Nălbitoru ne reamintește că adevărata patrie rămâne spațiul valorilor care nu pot fi negociate.

                                                             Al.Florin Țene

REGELE MIHAI I, UN MODEL DE DECENŢĂ PENTRU POPORUL SĂU

La 30 decembrie 1947, ultimul rege al României, Mihai I era silit să semneze actul de abdicare a tronului ţării şi câteva zile mai târziu, pe  3 ianuarie 1948, părăsea România, pentru ca abia în 1997 să i se permită să se întoarcă pe termen nelimitat în ţară.

În prezent, aproape 30% dintre români l-ar alege rege pe Mihai I, în  ipoteza în care România ar reveni la monarhie, formă de guvernământ pentru care ar opta 27,2% dintre români, potrivit unui sondaj INSCOP. Acest rezultat este influențat, printre altele, de schimbarea părerii generale despre circumstanțele în care regele a părăsit țara. Dacă în anii ’90 era răspândită imaginea trenului regal plin cu bani şi obiecte de valoare, acum 41% din români cred că, la abdicare, Regele Mihai nu a plecat „cu bogății“ din țară, spun cercetătorii.

Dacă pe această temă au fost lansate de-a lungul timpului mai multe teorii, fără a se ajunge la o concluzie, despre exil se știe că a familia regală a fost nevoită să muncească pentru a se întreține. Nu există însă informații precise despre activitățile din primii ani de la plecarea din ţară.

Nimeni nu se grăbește să afle ce se întâmplă în România

Pe 5 martie 1948, la două luni de când părăsise România, Mihai denunța, la Londra, actul de abdicare ca fiind unul impus de „un guvern instalat și menținut la putere de o țară străină, un guvern total nereprezentativ pentru voința poporului român”. E declara atunci că „voi continua să servesc poporul român, de care destinul meu este legat inexorabil” apoi se îmbarca pe Queen Elizabeth şi pleca la New York. La acel moment, fostul rege spera să atragă de partea lui liderii occidentali, însă nu primeşte nici un semnal în acest sens. „Mihai constată că nici un Guvern nu dorește să ia contact cu el. Nimeni nu se grăbeşte să afle ce se întâmplă în România. România făcea parte din zona de influență sovietica și nimeni nu era dispus să irite Kremlinul”, explică pe blogul personal Stelian Tănase.

În mai 1948 autoritățile de la București îi retrag, atât lui cât şi tuturor membrilor familiei regale, cetățenia română. Pentru că nu mai putea să îi întrețină, cei care îl însoțeau îşi găsesc alte ocupații. „Fără bani, puteam cu greu întreține o întreagă casă militară. A trebuit să mă despart de colaboratorii mei”, îşi aminteşte regele Mihai. În același an se căsătorește cu Anne de Bourbon Parma, la Atena, la invitația regelui Paul al Greciei, care îl primește cu onoruri de şef de stat. Până la sfârsitul anului 1948, cei doi au locuit la Vila Sparta lângă Florența, locuința reginei-mamă Elena, iar din 1949 la Lausanne, Elveţia, unde se nasc şi fiicele lor Margareta, Elena şi Irina.

Noutăți din ţară

Mihai refuză să se vadă cu tatăl său, Carol. „Îmi era foarte greu să răspund acestor invitații întrucât românii nu ar fi acceptat ca eu să mă duc să îl îmbrățișez pe cel pe care ei îl considerau responsabil, în parte, de nenorocirile lor”, motivează regele, potrivit lui Stelian Tănase. Între timp familia regală se stabilește într-un sat de lângă Londra, unde îşi deschide o fermă de pui. Mihai păstrează legătura cu evenimentele din țară, primind săptămânal rapoarte, analize și noutăți de la generalul Lazăr, cu care se întâlneşte săptămânal la Londra.

În 1954  familia se mută în Elevația, unde regele lucrează pentru  o firmă care repară avioane particulare. În 1957 este nevoit să plece din companie şi un an mai târziu înființează o firmă de electronice alături de doi prieteni. Aceasta dă faliment în 1966, când Mihai se vede nevoit să îşi schimbe meseria, devenind agent de bursă. Mai târziu patronează Comitetul Național Român, un grup care avea drept scop apărarea intereselor românești în Occident, dar care nu a înregistrat succese notabile.

Doliu după România

Regele spune că a refuzat întotdeauna să profite de atracția pe care o exercita condiția sa regală. „Consideram că nu aveam dreptul să duc o viaţă mondenă, să particip la marile baluri sau la dineuri de gală, în timp ce poporul meu era în pragul agoniei. Era o chestiune de decență. Consideram că familia mea trebuia, într-un fel să poarte doliu după Romania”, motivează Mihai I alegarea unui stil de viață modest.