Prof. univ. dr. Nicolae Iuga, conferință la Uniunea Scriitorilor, filiala Cluj

 

Pe data de 22 mai a. c. ora 12.00, domnul prof. univ. dr. Nicolae Iuga va susține la Filiala din Cluj-Napoca a Uniunii Scriitorilor din România Conferința cu titlul „Revoluțiile culturale din ultimul secol”, avându-i ca invitați de onoare pe prof. univ. dr. Aurel Codoban, Membru Corespondent al Academiei Române și pe prof. univ. dr. Virgil Mihaiu, scriitor și diplomat român.

Obiectivul Profesorului Nicolae Iuga este acela de a circumscrie schimbările de paradigme culturale care s-au produs în SUA în ultimii ani și în acest sens, pentru definire, le raportează la celelalte „revoluții culturale” notorii care au avut loc în ultimul secol, și anume revoluția culturală proletcultistă din URSS (cu reverberații în România și Albania) și revoluția culturală maoistă din China. În esență, revoluțiile culturale sunt constructe ideologice impuse politic de sus în jos, în scopul manipulării maselor, și sunt fundamentate pe un delir de tip mesianic, pe cultul proletariatului, al dictatorilor politici sau al diverselor minorități.

În revoluția culturală americană contemporană factorul mesianic este distribuit egal asupra tuturor minorităților imaginabile: rasiale, sexuale ș.a.m.d. Fiecare minoritate se simte egal îndreptățită să pretindă că ea poate să mântuiască lumea. Scopul este și aici, la fel ca și în celelalte „revoluții” de același gen, crearea unui „om nou”, atingerea idealului unui individ eliberat de sub autoritatea unei culturi consacrate de secole, cu o morală cristalizată în suveranism și tradiționalism. Bolșevismul vechi sovietic se declara anti-creștin, în timp ce neo-bolșevismul american de azi se vrea post-creștin. „Progresismul” nu este nici socialism și nici neo-marxism, ci un avânt sincretic care preia involuntar defectele ambelor. Revoluția culturală americană contemporană este o sinteză sorosistă între gândirea lui Lenin și metodele lui Mao. Scopul este același: negarea întregii culturi existente în istoria umanității.

GDL

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga – la 67 de ani. La mulţi ani cu sănătate!

S-a născut pe 12 iunie 1953 în Săliştea de Sus, jud. Maramureş. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti în anul 1978. A fost profesor la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei, ulterior lector la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca. Între 2003 și 2018 Nicolae Iuga a fost conferenţiar și respectiv profesor universitar la Departamentul de Științe Socio-Umane al Universității de Vest „Vasile Goldiş” din Arad. În prezent este Cercetător științific asociat la Institutul de Filosofie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române și membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A scris și publicat sute de eseuri și articole, precum și un număr de peste 20 de cărți, dintre care 6 în limbile franceză, engleză și rusă, apărute la edituri prestigioase din străinătate.

Activitatea sa științifică și culturală a fost recunoscută și apreciată cu numeroase premii, distincții și medalii, dintre care am aminti:

– Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, decernat pe 15 decembrie 2017, pentru lucrarea Din istoria marilor idei etice și pedagogice, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015.

– Medalia „Distincția culturală”, conferită de Academia Română în anul 2019, pentru lucrările din domeniul Filosofiei.

– Medalia Ordinului „Mihai Vodă” al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului, august 1919.

– Crucea „Justinian Arhiepiscopul” conferită de Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului.

A mai primit premii și distincții din partea mai multor universități și institute de cercetare din țară și din străinătate.

De asemenea, este Cetățean de onoare al orașului Săliștea de Sus și al municipiului Sighetu Marmației.

La mulţi ani domnule profesor!

Diploma jubiliară a Revistei Art-Emis pentru prof. univ. dr. Nicolae Iuga

 Revista de științe umaniste și studii culturale Art-Emis a fost fondată în urmă cu zece ani de către un grup de intelectuali români din țară și din diaspora. Scopul declarat al acestei reviste este acela de a promova valorile naționale, adevărul istoric obiectiv și cultura română.

La împlinirea a zece ani de existență revista Art-Emis, în colaborare cu Academia Oamenilor de Știință din România, a conferit Diplome jubiliare unor personalități românești și străine din domeniile științei și culturii, colaboratori ai revistei. Între personalitățile cărora li s-a conferit această Diplomă se numără și profesorul universitar ma­ra­mureșean Nicolae Iuga. În timp, domnul prof. dr. Nicolae Iuga a publicat peste 20 de studii și articole științifice în revista sus-men­ționată, vezi linkul: https://www. art-emis.ro/ prof.-univ.-dr.-nicolae-iuga (g.m.)

Genocidul lingvistic al unei treimi din populația Ucrainei anului 2019

                            de prof. univ. dr. Nicolae Iuga              

Pe 25 aprilie 2019, întâmplător Joia Patimilor, sub ochii unei Europe ipocrite și marcată de lașitate în raport cu S.U.A., Parlamentul de la Kiev a adoptat o Lege privind „utilizarea consolidată [?] a limbii ucrainiene ca limbă de stat”[1], o Lege care, prin prevederile sale, depășește cu succes în sens represiv fostele legiferări austro-ungare și ulterior fascisto-horthyste în domeniul asigurării „supremației” limbii de stat. Ținta, pe cât de iluzorie tot pe atât de periculoasă, ar constitui-o ucrainizarea forțată a celor peste 30% de ruși & rusofoni[2] din totalul populației Ucrainei, aproximativ 15 milioane de persoane,  în timp ce o jumătate de milion de români și o sută patruzeci de mii de maghiari au urma să fie, cum se spune su cinism, victime colaterale.

Să recapitulăm pe scurt legislația referitoare la utilizarea limbii oficiale din perioada austro-ungară și respectiv horthystă. Legea XXXVIII din 1868 conținea prevederi referitoare la: obligativitatea şi libertatea învăţământului; modalităţile de înfiinţare a şcolilor primare; şcolile confesionale; şcolile primare înfiinţate de persoane private sau de asociaţii; şcolile comunale (populare, superioare, cetăţeneşti); şcolile primare de stat; şcolile secundare, seminariile pedagogice; autorităţile şcolare; statutul învăţătorilor[3]. Era, totuși, pentru acea vreme o legislație liberală, deoarece dispunea ca fiecare elev să-şi primească instrucţiunea în limba maternă, în măsura în care acea limbă e una din limbile obişnuite în comună, cu condiția ca în programa școlară să fie introduse materiile stabilite de către stat. Școala era obligatorie pentru toți copiii cu vârsta între 6 și 12 ani. Confesiunile religioase aveau dreptul să înființeze școli parohiale pe cheltuială proprie, cu învățători aleși de către preoți, care le stabileau și salariul, iar statul avea dreptul de a inspecta școlile confesionale, cu scopul de a se realiza o educație unitară. Dar de la acel moment, 1868, și până la încheierea Primului Război Mondial, timp de o jumătate de secol statul maghiar a urmat o politică de restrângere continuă, până la desființare, a învățământului în limbile minorităților naționale.    

În anul 1872, funcția de Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice a fost preluată de către Trefort Ágoston, un om care a urmărit cu obstinație controlul statului asupra şcolilor confesionale, elaborând și o legislație anume în acest sens. Învățământul în limba minorităților naționale se sprijinea pe autonomia bisericilor respective, în consecință autorităţile guvernamentale maghiare au  luat măsuri care să limiteze drepturile autorităţilor bisericeşti asupra şcolilor confesionale. Prin Legea inițiată de către ministrul Trefort, Legea nr. XXVIII din 1876, Inspectoratul şcolar regesc era mandatat să verifice şi să aprobe planurile de învăţământ, manualele şcolare şi materialul didactic, motivaţia oficială fiind aceea că fiecărui cetăţean trebuie să i se ofere condiţii corespunzătoare pentru însuşirea limbii maghiare ca limbă oficială a statului[4]. Astfel, a fost introdusă și în școlile confesionale predarea obligatorie a limbii maghiare, bineînțeles pe cheltuiala parohiilor respective. Învățătorii care în termen de 4 ani nu își însușeau limba maghiară la cel mai înalt nivel, erau înlăturați din școli.      

După cum a arătat și un diplomat român celebru, statul maghiar nu a înființat pe seama românilor nici o singură școală[5], dar a folosit școlile construite cu banii românilor în scopul maghiarizării acestora. În plus, în anul 1891 a mai fost dat un articol de lege, așa-zisa Lege a „azilelor” (i. e. a grădinițelor), prin care se instituia obligația tuturor părinților de a trimite copiii cu vârste cuprinse între 3 și 6 ani la „institutele azilului”, unde urmau să facă „exerciții de evlavie” (!) interconfesionale și să învețe limba maghiară, împotriva drepturilor universale ale părinților de a dispune de orientarea educativă și confesională pentru copiii minori[6].  În fine, celebra Lege Apponyi, Legea nr. XXVII din  1907 îi transforma pe toți dascălii, inclusiv pe învățătorii de la școlile confesionale, în funcționari publici și ca atare aceștia erau obligați să depună un jurământ de credință față de stat[7]. În cazul școlilor confesionale, inspecția școlară putea fi realizată nu numai de către revizorii școlari, ci și de către reprezentanți ai administrației locale, notari comunali și funcționarii de plasă care, dacă nu erau mulțumiți de modul în care era stăpânită și predată limba maghiară, puteau dispune suspendarea învățătorului sau, după caz, îndepărtarea lui din învățământ și închiderea școlii. Iar la art. 12 al acestei legi era prevăzut dreptul guvernului de a dispune desființarea oricărui tip de școală confesională, dacă acest lucru era cerut de „interese superioare de stat”, desigur fără a se preciza care pot fi aceste interese, hotărârea ministrului de resort fiind inatacabilă juridic.  

S-a putut observa că, în ultimele două decenii de existență a monarhiei Austro-Ungare, notarii comunali maghiari îndeplineau în același timp și veritabile funcții de poliție politică. Spre deosebire de primari, care proveneau din rândul comunităților locale, notarii erau numiți de către autoritățile centrale și ei aveau datoria de a observa tot ce se întâmpla în sate și de a raporta la administrația comitatelor. De exemplu, în cazul mișcărilor de trecere la Ortodoxie a rutenilor din Subcarpatia de la începutul secolului XX, intervenția represivă a autorităților a plecat de la denunțurile notarilor din mediul rural adresate funcționarilor de la districte sau comitate. Totodată, prin Legea nr. XXVII din 1907, salariile învățătorilor confesionali au fost majorate de către stat, dar multe parohii nu își puteau permite să plătească salarii mărite, împrejurare în care statul se oferea să dea un ajutor financiar la completarea salariului învățătorului, bineînțeles cu condiția ca acesta să predea disciplinele de la clasă în limba maghiară. În caz contrar, școala era desființată. Limba maghiară era prevăzută ca să se învețe un număr de 13 ore pe săptămână, timp de patru ani de zile. După datele statistice aferente anului 1891/1892, cele două biserici românești din Ardeal, Greco-Catolică și Ortodoxă, întrețineau din mijloace proprii, un număr de 3.083 de școli primare confesionale[8]. Urmare a politicilor de maghiarizare prin școală, după aplicarea Legii Apponyi au fost desființate mai mult de jumătate, aproximativ 1.600 de școli confesionale românești, fiind transformate în școli maghiare de stat.

Să vedem acuma ce prevederi „europene” are statul ucrainean de azi în ceea ce privește utilizarea limbii oficiale de stat. În primul rând, Legea a fost adoptată în data de 25 aprilie 2019, fiind votată în Parlament de către de un număr de 278 de deputați[9], și a fost promulgată imediat de către fostul președinte Poroșenko, la numai patru zile după acesta a pierdut alegerile, dar mai-nainte ca să-și fi predat atribuțiile sale către președintele nou ales Zelenski. Adevăratul motiv al acestei proceduri urgente și scopul emiterii acestei legi a fost acela de a-l pune în dificultate pe noul președinte, în eventualitatea că acesta ar încerca o înțelegere cu Putin și cu Rusia, în condițiile în care celor 15 milioane de ruși & rusofoni din Ucraina le va fi interzisă utilizarea limbii proprii.

Normalizarea relațiilor cu Rusia este interzisă în Ucraina, ca politică de stat, pentru că S.U.A. au cheltuit aproximativ 5 miliarde de dolari pentru a destabiliza Ucraina și pentru a o instiga permanent și cu orice preț împotriva Rusiei. Nu este nici un secret, S.U.A. se află de peste un deceniu într-un fel de război de agresiune nedeclarat împotriva Rusiei, război purtat prin câțiva intermediari servili și proști, între care vârful de lance este Ucraina. Ucraina a fost instigată să provoace Rusia, prin anunțarea inteției sale de a intra în N.A.T.O. cu teritoriile rusești din Est și cu Crimeea cu tot, în scopul de a putea fi amplasate acolo baze militare ale S.U.A.. Ucraina a fost instigată să comită în 2014 atrocități și crime de război împotriva populației civile din Odesa. Ucraina a fost instigată, tot în 2014 să provoace, prin devierea culoarului de zbor, doborârea unui avion civil de pasageri și să cauzeze moartea a 298 de oameni, numai pentru a se putea da vina pe Rusia pentru acest incident. Ucraina a fost instigată să provoace Rusia prin atacarea Mitropoliei Ortodoxe aflată în subordinea Patriarhiei de la Moscova și, mai nou, Ucraina este instigată să provoace Rusia, prin interzicerea utilizării limbii ruse de către cei 15 milioane de ruși și rusofoni de pe actualul teritoriu, discutabil și disputabil, al acestei țări, căzând victimă în acest fel toate celelalte minorități naționale.

Forțând sfera noțiunii de „limbă oficială de stat”, în cea mai pură tradiție fascistoidă, această lege conține între altele următoarele prevederi[10], în raport cu care noi vom consemna unele probleme care se ridică inevitabil:

- „Limba ucraineană trebuie să devină obligatorie ca limbă de comunicare în toate instituțiile de învățământ”. Probleme: cum mai este posibil, în acest context, învățământul în limbile minorităților naționale? Cadrele didactice și elevii vor vorbi limba maternă în sălile de clasă, iar pe coridoare și în curtea școlii limba ucraineană? Sau se va desființa complet învățământul în limbile minorităților (lucru pe care, să recunoaștem, nu l-au făcut de tot nici fascimul și nici comunismul)?       

- „Toate manifestările culturale de masă se vor desfășura în limba ucraineană”. Prebleme: cum se va proceda concret, oratorii, cântăreții etc. vor spune / recita / cânta același lucru de două ori, o dată în limba maternă și a doua oară în limba oficială? La teatru, actorii vor fi dublați? Va fi permis să se cânte imnul UE, „Odă bucuriei” cu versurile lui Schiller în germană, sau se va cânta numai în ucraineană?

- „Toate mijloacele de comunicare în masă vor fi în limba ucraineană”. Probleme: va mai exista presă în limbile minorităților? Ce are de zis UE care clamează „valorile europene”,  între care se află și dreptul la păstrarea identității culturale și libertatea de exprimare?

- „Obligația personalului din sectorul serviciilor publice, inclusiv cele proprietate privată (magazine, cârciumi, frizerii etc.) de a vorbi numai în limba ucraineană”. Probleme: cum se va proceda cu cetățenii străini? Aceștia vor trebui să fie în permanență însoțiți de un traducător? Cum se va dezvolta sectorul turistic în aceste condiții?

Alte probleme: cum vor vorbi deputații din Parlamentul de la Kiev, acei deputați care reprezintă marea minoritate rusă și până acuma au vorbit în limba rusă? Dacă vor cere drepturi pentru limba rusă vorbită de o treime din populația țării, ce se va întâmpla cu ei, vor fi arestați și băgați la pușcărie?

Este adevărat, Constituția Ucrainei adoptată în iunie 1996, la articolul 10 garantează în vorbe dezvoltarea liberă a tuturor minorităților naționale din țară, dar deputații care au votat pe 25 aprilie 2019 Legea limbii ucrainiene nu s-au împiedicat de astfel de fleacuri. 

Pentru nerespectarea acestor dispoziții ale legii sunt prevăzute sancțiuni aspre, plecând de la amenzi mari și mergând până la pedeapsa cu închisoarea. Toți locuitorii sunt obligați să vorbească limba ucraineană, iar pentru aplicarea legii și pentru constatarea contravențiilor și a infracțiunilor, legea prevede înființarea unei „Comisii de de supraveghere”, adică un fel de Poliție lingvistică, un orwellian Minister  al Adevărului, fapt care - trebuie să o recunoaștem - a depășit imaginația chiar și a celor mai bizari și mai grotești dictatori ai lumii. Amenzile pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute la literele a-d variază între 3.400-12.000 grivne (130-450 dolari)[11], în condițiile în care salariul mediu este de 117 euro. Pedeapsa cu închisoarea, de până la 10 ani, se poate da pentru eventuale demersuri care avea drept scop să confere statutul de limbă regională pentru oricare altă limbă, în afară de ucraineană.

Ca să înțelegem mai bine despre ce este vorba, am putea să ne servim de câteva exemple. Dacă de pildă un consilier român dintr-o localitate românească de peste Tisa (din Transcarpatia) va îndrăzni să vorbească ceva în Primărie în limba română cu ceilalți consilieri și cu primarul, care și ei sunt români, acest consilier va primi o amendă de 7.000 de grivne (aprox. 260 de dolari)[12]. Dacă un învățător sau profesor va încerca să îi explice unui elev ceva, orice, în limba română, acest cadru didactic va fi pasibil de o amendă de 5.100 de grivne (mai mare decât salariul său pe o lună). La fel în comerț, dacă un vânzător român dintr-o localitate românească va vorbi ceva, orice, cu un client care este și el român, riscă o amendă de până la 6.800 de grivne (aprox. 252 dolari) ș.a.m.d. Aceste lucruri se întâmplă într-o țară în care, repetăm, mai mult o treime din totalul populației este alcătuită din minorități naționale. În ceea ce privește cadrele didactice de toate nivelele, acestea vor trebui să obțină un certificat de cunoaștere a limbii ucrainiene, care să le dea dreptul să profeseze pe mai departe. Avem toate motivele să presupunem că acest examen va fi unul cu totul subiectiv și va constitui un pretext ca, la influența ocultă a poliției politice, să fie dați afară din învățământ aparent legal oamenii care nu sunt dezirabili în sistem.         

Prin comparație, trebuie să observăm că în cazul maghiarizării forțate de pe timpul Austro-Ungariei, mai exact în virtutea legilor Trefort din 1876 și Apponyi din 1907, școlile confesionale în limbile minorităților puteau fi închise, dar numai treptat, una câte una, după o rețetă duplicitară și fariseică. Erau ridicate mai întâi standardele în ceea ce privește cunoașterea limbii maghiare, dotarea materială a școlii și salarizarea învățătorilor, până la un prag pe care parohiile nu și-l puteau permite financiar, după care școala era desființată ca școală cu predare într-o limbă minoritară. Apoi administrația de stat venea cu ceva subvenții de la stat, iar școala era reînființată anul următor fără probleme, dar ca școală de stat cu limba de predare maghiară. În acest fel, în timp de aproximativ trei decenii au fost desființate 1.600 din cele peste 3.000 de școli românești din Ardeal. Pe de altă parte, în Justiție administrația austro-ungară permitea utilizarea fără probleme a limbii materne, judecătorii trebuind să aibă la dispoziție un traducător. Să ne reamintim numai că țăranii ruteni din grupul lui Kabaliuc (devenit ulterior în Biserica Ucraineană Sf. Alexie Carpatinul), judecați la Sighet în anii 1913-1914 pentru delicte care țineau de libertatea de conștiință religioasă, au fost audiați în limba lor maternă, iar judecătorii aveau un translator pentru limba maghiară. 

Administrația austro-ungară, rafinată, punea în aplicare a ceea ce s-ar putea numi disciplina foamei pe termen lung. Prin comparație, administrația ucraineană de azi, primitivă și brutală, interzice pur și simplu într-o bună zi, în mod brusc, utilizarea limbii materne peste tot, în școală, cultură, servicii, media și spațiul public, sub amenințarea unor pedepse aspre, suprapunând peste disciplina foamei existentă deja și o a doua formă de constrângere, pe care am putea-o numi disciplina bâtei.  Fără îndoială, ceea ce se întâmplă azi în Ucraina poate fi calificat drept genocid lingvistic. Potrivit noțiunii de genocid, așa cum este definită aceasta în Convenția O.N.U. din 1948 la art. II, aici intră nu numai uciderea fizică a membrilor unui grup, ci și alte acțiuni, precum atingerea gravă adusă integrității fizice sau mentale a membrilor unui grup, sau supunerea intenționată a membrilor unui grup la condiții de existență care antrenează distrugerea totală sau parțială a grupului respectiv[13]. Avem aici un genocid legiferat și comis de către stat, prin atingerea gravă a integrității mentale a unor mari grupuri etnice, un genocid în care statul însuși prevede pedepse pentru cei care ar refuza să îl pună în aplicare.

Prin adoptarea acestei legi, Ucraina de azi devine o țară nefrecventabilă în ambele sensuri ale termenului, atât la propriu cât și la figurat, atât pentru turism cât și în planul relațiilor internaționale. 

-----------------------------------

[1] zakonu-ukrajini-pro-zabezpechennya-funkcionuvannya-ukrajinsykoji-movi-jak-derzhavnoji

[2] https://www.agerpres.ro/politica-externa/2019/04/25/kievul-adopta-o-lege-care-consolideaza-folosirea-limbii-ucrainene-producand-ingrijorare-in-randul-minoritatilor--298589

[3] Vezi Constantin Băjenaru, Legislație școlară în perioada dualismului austro-ungar, în: https://drive.google.com /file/d/ B0BSB9R7xn9dNVNNY05HRmxySkk/view

[4] Idem, p. 241.

[5] Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, Ed a IV-a, Editura Vicovia, Bacău, 2008, p. 303.

[6] https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/03/19/19-martie-1907-parlamentul-ungar-a-votat-legile-scolare-legile-apponyi-in-vederea-intaririi-procesului-de-maghiarizare-fortata-a-nationalitatilor-din-cuprinsul-statului-ungar/

[7] Constantin Băjenaru, op. cit., p. 243.

[8] https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/03/19/19-martie-1907-parlamentul-ungar-a-votat-legile-scolare-legile-apponyi-in-vederea-intaririi-procesului-de-maghiarizare-fortata-a-nationalitatilor-din-cuprinsul-statului-ungar/

[9] https://www.agerpres.ro/politica-externa/2019/04/25/kievul-adopta-o-lege-care-consolideaza-folosirea-limbii-ucrainene-producand-ingrijorare-in-randul-minoritatilor--298589

[10] zakonu-ukrajini-pro-zabezpechennya-funkcionuvannya-ukrajinsykoji-movi-jak-derzhavnoji . Vezi și: https://www.facebook.com/uniunea.rutenilor.subcarpatici?__tn__=%2CdC-R-R&eid=ARBBDFVapUA Auru BGS2mCHptBMrv_1w3MjrTWbJmI-h8AFEL9W4ePJ-bJSEf255zk9lLxe49SpdSbcz-

[11] Ibidem.

[12] https://www.promptmedia.ro/2019/03/codreanu-legea-cu-privire-la-functionarea-limbii-ucrainene-ca-limba-de-stat-suprima-mai-multe-drepturi-ale-minoritatii-romane-autohtone/  

[13] http://www.cab1864.eu/upload/CONVENTIA%20PENTRU%20PREVENIREA%20SI%20REPRIMAREA %20CRIMEI %20DE%20GENOCID.pdf     

Care va fi viitorul Creștinismului?

               de prof. univ. dr. Nicolae IUGA

1. O aparentă resurecție a sentimentelor religioase creștine

Despre scurta resurecţie a sentimentului religios, petrecută la hotarul dintre veacurile XX şi XXI, se poate spune că nu a fost nici prevăzută şi nici previzibilă. Faptul a fost analizat de către noi mai detaliat în altă parte[1]. Și nici nu este de mirare, pentru că modelele globaliste cu pretenții științifice din anii ’80 nu au reuşit să prevadă mai multe evenimente majore, de exemplu nu au reușit să prevadă prăbuşirea fostei URSS, şi de asemenea nu au reuşit să prevadă rolul prioritar pe care îl va recăpăta religia, pentru scurtă vreme, raport cu ideologiile politice fasciste și comuniste, precum şi cu diverse alte categorii de valori, atunci când se punea problema autoidentificării subiective a oamenilor privind apartenenţa la o anumită cultură. 

O afirmaţie, atribuită vag lui A. Marlaux şi care a devenit folclor, spunea că secolul XXI sau va fi unul religios, sau nu va fi (nu va exista) deloc[2]. Afirmaţia în cauză a fost făcută pe la începutul anilor ’50, în contextul începerii războiului rece şi se referea implicit la posibilitatea izbucnirii unui al treilea război mondial. Posibilităţile tehnice pentru război, înzestrarea armatelor cu arme de ucidere în masă, combinate cu atrofierea sentimentelor umane provocată de războiul abia încheiat, au ajuns să ameninţe însăşi supravieţuirea umanităţii ca specie. În prima jumătate a secolului XX, conducerile unor state s-au făcut vinovate de moartea a zeci de milioane de oameni şi au comis tentative de exterminare a unor popoare în întregul lor. Dacă aceste tendinţe se vor manifesta şi în secolul XXI, atunci civilizaţia umană riscă să dispară. Sensul afirmaţiei lui Marlaux este că acest risc va putea fi evitat, în ipoteza renaşterii sentimentului religios, care ar implica şi o morală cu valenţe umaniste şi universaliste, o morală a necondiţionatului, şi care ar tempera şi contrabalansa pornirea distructivă, de fapt autodistructivă a omului. Şi Malraux nu este singurul care a făcut un astfel de raţionament. În aceeaşi manieră s-a pronunţat şi Albert Einstein. Întrebat fiind în SUA de către un jurnalist cum vede el un al treilea război mondial, savantul a răspuns că nu ştie cum va arăta al treilea război mondial, dar că este sigur că al patrulea se va purta cu bâte şi pietre. Ideea era că o confruntare militară, care să pună în joc tot armamentul existent, să-l utilizeze în mod real, nu doar ca factor psihologic de descurajare, ar provoca distrugeri de aşa natură încât i-ar arunca pe puţinii supravieţuitori înapoi în preistorie.

Totuşi, o renaştere bruscă și spontană a sentimentului religios la sfârşit de secol XX şi început de secol XXI este o realitate de ordinul evidenţei. Contestarea totalitarismului ateu în statele foste comuniste din Europa centrală a fost complementară cu puternice manifestări de ordin religios, după cum azi contestarea modului de viaţă occidental în statele islamice este una de factură curat religioasă. Moda parastaselor anticomuniste cu soboare de preoţi nu a fost inventată în România în 1990, ci mult mai devreme în Polonia. Faptul poate părea cu atât mai surprinzător, cu cât vine după o diminuare succesivă a rolului pe care îl mai joacă religia în configurarea civilizaţiei europene. În aproximativ două secole s-au produs trei decăderi semnificative. Secolul al XVIII-lea, zis al Luminilor, s-a încheiat cu programul laic, anticlerical şi ateu al Revoluţiei franceze. Secolul al XIX-lea, mai cu seamă în a doua jumătate a sa, a fost secolul pozitivismului, al constituirii ştiinţelor experimentale, al darwinismului în biologie şi al ateismului marxist în ştiinţele sociale. Apoi, prima jumătate a secolului al XX-lea a fost o epocă a ideologiilor, nu a religiei. Ideologia, gândită ca depozitar al adevărului absolut, a fost pusă mai presus decât Revelaţia, iar partidul  unic mai presus decât Biserica[3]. Bolşevismul rus şi nazismul german au însemnat ideologii intrinsec ateist-mesianice, de fapt mesianismul în faza sa de parodie, izbăvirea întregii umanităţi fiind operată prin proletariat în cazul leninismului, sau prin rasa pură, în cazul hitlerismului. Războaiele secolului XX nu s-au purtat pentru cauze religioase, pentru locuri sfinte, ci în mod explicit pentru comunizarea proprietăţii, pentru spaţiu vital sau pentru acapararea resurselor de petrol.

Sentimentul religios a renăscut, paradoxal, valorificat fiind în calitate de componentă a specificului naţional de către ţări din centrul şi estul Europei, în cursul schimbărilor politice de după 1990, exact într-un moment istoric caracterizat printr-o reducere dramatică a ponderii paradigmei naţionale în favoarea globalizării. În contextul acestor prefaceri obiective, de profunzime şi de durată, unele naţiuni îşi caută disperat noi elemente identitare, evoluând până la transformarea acestor elemente în motive de confruntare şi cauze de război, cazul fostei Iugoslavii fiind unul relevant în acest sens. Totodată, s-a putut constata o resurecţie a spiritului religios şi la alte civilizaţii, în afara celei creştine.

2. Erodarea din exterior a fundamentelor Creștinismului

Civilizaţia ebraică apare pe scena istoriei în urmă cu aproximativ trei milenii şi jumătate. Religia sa riguros monoteistă conduce triburile de evrei la teritorializarea prin război în „Pământul Făgăduinţei” şi la crearea unui stat tipic teocratic. O religie care părea străinilor, cuceritorilor romani de exemplu, ca fiind de un fanatism și de un formalism excesiv şi de neînţeles. Pedeapsa cu moartea prin lapidare, aplicată cu uşurinţă pentru mărunte dispute pe probleme de terminologie şi de cult, pentru „blasfemie” sau pentru încălcarea interdicţiilor din ziua de sărbătoare, părea de asemenea excesivă, ocupantul roman luând dreptul Sanhedrinului de a judeca procese în care se punea problema pedepsei capitale („Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni”, au zis membrii sanhedrinului către Pilat, vezi Ioan XVIII, 31), astfel încât, atunci când la Ierusalim apare un straniu profet din Galileea acuzat de blasfemie, acesta a trebuit să fie judecat şi condamnat la moarte de către guvernatorul roman, la presiunea plebei manipulate. Totuşi, cu tot formalismul său, acest cult a pătruns atât de adânc în fiinţa poporului evreu, încât i-a asigurat o supravieţuire miraculoasă în diaspora timp de aproape două milenii. Iudaismul este astăzi probabil singura civilizaţie vie până în prezent, dintre cele care au existat în mileniul al II-lea  înainte de Hristos. Înfloritoarele civilizaţii de odinioară din Orientul Mijlociu, contemporane cu Moise (sec. XIV î. H.), Babilonia, Fenicia, vechiul Egipt – toate sunt demult praf şi ruine.

Creştinismul este o religie derivată din iudaism, de fapt a fost iniţial o simplă sectă în cadrul iudaismului[4] şi aşa ar fi rămas, dacă nu ar fi existat contribuţia cosmopolitului şi poliglotului evreu cetățean roman Saul din Tars, devenit ulterior Apostolul Pavel, „apostolul neamurilor”.Desigur, se poate vorbi despre un patrimoniu spiritual comun iudeo-creștin dar, pe de altă parte însă, iudaismul şi creştinismul se află într-o puternică şi  permanentă divergenţă asupra unui punct esenţial: dacă Mesia a venit deja în lume în urmă cu două mii de ani, sau dacă doar de-abia de acuma ar urma să vină, într-un viitor nedeterminat dar apropiat.

În context, s-a derulat şi o campanie sistematică şi bine disimulată de culpabilizare a bisericilor creştine şi /sau de discreditare a fundamentelor creştinismului, campanie purtată cu mijloace care pot avea un mare impact de public, filme artistice sau scrieri (pretinse) de literatură de ficţiune. În doar câţiva ani, de la începutul acestui secol, a fost lansat pe piaţă filmul Amen, în care preotul catolic german din timpul celui de al doilea război mondial era pus pe picior de egalitate cu ofiţerul SS, a fost scrisă şi tradusă în multe limbi cartea Codul lui Da Vinci, în care întemeietorul religiei creştine era prezentat într-o postură exclusiv umană, ignobilă chiar, s-a pretins că au fost descoperite anumite oseminte, despre care şarlatani patentaţi pretindeau că ar aparţine lui Iisus fiul lui Iosif din Galileea, au fost proferate o seamă de blasfemii prin piese de teatru, încurajate sub pretextul libertăţii de exprimare etc, etc. Reacţia bisericilor şi a laicatului creştin a fost relativ slabă. Mult mai viguroase au fost reacţiile lumii musulmane, faţă de blasfemiile proferate la adresa profetului Mahomed. Să ne imaginăm doar că astfel de lovituri ar fi fost aplicate şi altor întemeietori de religie, lui Moise de exemplu, tot sub pretextul libertății de exprimare, atunci care ar fi fost reacţia mediilor ebraice? S-ar mai fi admis că este vorba de libertatea de exprimare?

Ţinta era, evident, slăbirea creştinismului, din toate ţările şi sub toate aspectele. Ceea ce ar însemna, în opinia unor comentatori avizaţi, o imensă greşeală. Deoarece, aşa după cum a arătat şi Huntington: „Civilizaţia Occidentală ar putea să fie subminată, dacă va fi slăbită componenta sa centrală, creştinismul”[5]. Tentativele de a slăbi creştinismul pot fi eronate şi dintr-un alt punct de vedere. Dacă prin denigrarea creştinismului se are în vedere o diminuare a naţionalismului religios-creştin, acolo unde acesta mai există, de regulă în state foste comuniste cu populaţie ortodoxă, atunci scopul nu va putea fi atins nicidecum, pentru că atacarea fundamentelor creştinismului va avea un efect contrar şi va duce la o escaladare a fundamentalismului religios. Exact acelaşi efect l-a avut şi propaganda ateistă din timpul comunismului. Dacă prin denigrarea creştinismului se caută discreditarea catolicismului, nici acest obiectiv nu va fi atins, pentru că faptul nu face decât să crească la cote înalte resentimentele în sânul clerului şi laicatului catolic.

3. Erodarea din interior a Civilizației creștine contemporane

Mult mai eficiente în sens distructiv și mai nocive sunt însă acțiunile de erodare din interior a fundamentelor civilizației creștine. De exemplu în cultura europeană contemporană, post-modernă și post-creștină, indivizii sunt manipulați cu ușurință ca, în relațiile interpersonale de ordinul sexualităţii, să pună în prim plan componenta hedonistă. Educația permanentă în sensul pervertirii, dusă timp de câteva decenii, a dat roade. În Europa de azi aceste relații se practică având drept scop principal satisfacţia libiduală, mai puţin regenerarea instituţiei familiei sau ideea de sacrament a uniunii bărbat-femeie indusă de religie. Viaţa sexuală, în mentalitatea occidentală de azi, este sustrasă oricărei normativităţi morale sau religioase. Omul occidental postmodern mediu este amoral şi fals religios. Iar în ceea ce priveşte latura juridică, obiectivul lui pare a fi unul singur, obţinerea recunoaşterii uniunii homosexuale ca fiind legală. De la homosexualitatea tolerată, privită ca o chestiune anormală și strict privată, s-a trecut treptat la impunerea ei agresivă, ca alegere normală și ca manifestare publică. Problema este o armă cu două tăişuri. Pe de o parte SUA şi statele europene, din motive de calcul politic, încurajează homosexualitatea şi manifestarea ei publică, deoarece un om rupt de tradiţiile şi de normativitatea moral-religioasă proprie este mai uşor de manipulat. Acesta se va simți total liber și cu adevărat liber, va ajunge la iluzia perfectă a libertății, întrucât este liber să-și aleagă „orientarea” sexuală. Îi ajunge. Individul captiv hedonismului sexual va fi o pradă relativ uşoară pentru manipularea politică circumstanţială şi periodică. Pe de altă parte și pe termen lung însă este de prevăzut că homosexualitatea şi libertinajul în speţă sunt de natură să slăbească grav instituţia familiei tradiţionale şi să conducă la o scădere progresivă a natalităţii, până la o catastrofă a civilizaţiei occidentale.

Din acest punct de vedere, viitorul nu foarte îndepărtat al Europei va fi, demografic vorbind, adjudecat de către musulmanii poligami şi de către micile comunităţi etnice care se vor încăpăţâna să trăiască tradiţionalist creştin, în ipoteza că vor mai supraviețui astfel de comunități. În rest Europa, ipocrită și decrepită, simbolizată prin femeia cu barbă, se va scufunda singură în mocirlă, din cauza propriei sale depravări. Peste tot, lumea musulmană cunoaşte o adevărată explozie demografică. Populaţia islamică a crescut, de la 12% din populaţia globului, cât reprezenta la anul 1900, la aproximativ 20% în anul 2000, în prezent atingând un procent și mai mare, dar imposibil de stabilit cu acribie. Frecvent, în ţările islamice un singur bărbat, împreună cu cele 3 – 4 neveste legitime, formează o singură familie, care poate procrea până la 20 – 30 de copii. Pierderile reprezentate de tinerii morţi în războaie sau în atentate sinucigaşe sunt acoperite şi depăşite cu o repeziciune uimitoare. Astfel că ceea ce nu au reuşit să facă împotriva Europei turcii cu sabia, timp de secole, vor face musulmanii aparent inofensivi, stabiliţi legal în Europa de Vest, cu o sexualitate bine disciplinată moral-religios.

4. Iudaismul aspiră la statutul de religie dominantă pe plan global. Noul Sanhedrin ca interfață între religie și politică

Din punct de vedere istoric[6], Sanhedrinul (de la termenul grecesc syn he-drion – „a fi așezați împreună”, respectiv Consiliu) a fost o formă de guvernământ specifică a vechilor evrei, un organism colectiv de conducere în Israel, în principal cu atribuții religioase și juridice, un fel de Tribunal. Sanhedrinul central din Ierusalim, care funcționa ca o Curte Supremă de Justiție, era format din 71 de rabini, iar cele mai mici, din cetățile mai importante, din 23 de membri. În perioada celui de al Doilea Templu, Marele Sanhedrin din Ierusalim se întrunea zilnic, cu excepția sărbătorilor și a zilelor de sâmbătă, și își avea sediul într-o clădire anexă a Templului. Atribuțiile concrete ale Sanhedrinului priveau: reprezentarea în raport cu autoritățile imperiale romane, numirea judecătorilor în toată țara lui Israel, stabilirea calendarului, emiterea de acte normative cu privire la puritate, la strângerea recoltei, la zeciuală, la anul sabbatic, pronunțarea divorțului, trimiterea de emisari către comunitățile din diasporă, stabilirea impozitelor și a modalităților de colectare.

După distrugerea celui de al Doilea Templu, Sanhedrinul și-a mutat sediul în mai multe cetăți din Galileea, apoi din cauza persecuțiilor romane a renunțat la denumirea de Sanhedrin, funcționând ca o școală, în cele din urmă fiind desființat explicit prin decret imperial în anul 358 după Hristos. De atunci nu a mai existat un Sanhedrin cu o autoritate universal recunoscută. Au existat în istorie, în Evul Mediu și în modernitate, mai multe încercări de reînviere a instituției Sanhedrinului, dar acestea nu s-a bucurat de succes.

Ultima dintre acestea, cu adevărat interesantă și importantă, a avut loc în contemporaneitate. În octombrie 2004, un grup de rabini reprezentând diverse comunități ortodoxe din Israel, au efectuat o ceremonie religioasă în orașul Tiberias, pe țărmul Mării Galileii, unde se presupune că s-ar fi aflat ultimul sediu al Sanhedrinului antic[7]. Aceștia au susținut, cu acea ocazie, că au pus bazele renașterii vechiul Sanhedrin, după principiile enunțate de către renumitul învățat medieval Moise Maimonides (1135-1204). Tentativa este controversată și este dezbătută în prezent în cadrul diferitelor comunități evreiești. Este o inițiativă relativ bine organizată, iar Noul Sanhedrin are deja o serie de obiective clar definite și niște organisme de lucru.

În cadrul Sanhedrinului renăscut există o Asociație numită „Mikdash Educational Center”, condusă de rabinul Hillel Weiss, care inițiază reconstruirea vechiului Templu din Ierusalim[8], Cel de al Trei-lea Templu, și strânge deja fonduri în acest sens, cu cele mai neobișnuite mijloace (între altele a bătut o monedă de argint de 9,5 gr, cu chipul regelui persan Cyrus din antichitate, eliberator al evreilor din captivitatea babiloniană, și cu chipul lui Donald Trump, președintele SUA de azi). Actualul Sanhedrin nu a ezitat să ceară bani inclusiv de la creștini, precum și de la națiunile arabe bogate, în numele vechii lor înrudiri legendare, trimițându-le o scrisoare redactată în ebraică, engleză și arabă în acest scop. Iată un scurt fragment din această Scrisoare: „Dragi frați, fii distinși ai lui Ismael, mare națiune arabă! Cu ajutorul milostiv al Mântuitorului lui Israel, Creatorul lumii, declarăm că pașii lui Mesia se aud în mod evident și că a venit vremea să reconstruim Templul de pe muntele Moria, în Ierusalim, în vechiul său loc. Noi, evreii care susținem reconstruirea Templului, facem cerere către cei onorabili, care au fost  numiți de către popor, să aducă făgăduințe și daruri în Templu, așa cum a profețit profetul Isaia”[9].

Însă ideea renașterii Sanhedrinului nu este deloc simplă și este contestată chiar din interior. Se pune problema: după ce criterii se vor alege cei 71 de membri, având în vedere că Sanhedrinul va dispune de o putere religioasă uriașă și de o influență juridică și politică considerabile. Din momentul în care cei 71 de membri ai Sanhedrinului sunt nominalizați ca un fel de sindicat de inițiativă, personalitățile rabinice rămase pe dinafara acestui prim cerc de 71 vor contesta legalitatea sau împrejurările constituirii noului Sanhedrin. Una dintre aceste personalități a scris deja următoarele: „În ultimul an, am auzit mai multe persoane referindu-se la presupusa renaștere a unui Sanhedrin modern. Unii chiar au confundat sistemul religios al Israelului cu faptul că este un nou Sanhedrin, ceea ce nu este. În schimb, există un grup de evrei ortodocși care încearcă să restabilească vechiul Sanhedrin. Dar au ei autoritatea să decidă pur și simplu că sunt guvernământul Sanhedrin? Desigur că nu! Ei nu au nici o autoritate judiciară. Prin acest standard, orice grup de 23 sau 71 de evrei ar putea pretinde că sunt noul Sanhedrin”[10]. S-ar putea ca numai o intervenție fermă și categorică din partea statului Israel, respectiv recunoașterea de către stat a unei anumite componențe a grupului de 71, să scoată lucrurile din încurcătură, să fie decisivă – și atunci va fi clară o fundamentare politică a instituției, iar Sanhedrinul va avea de jucat un rol politic internațional deosebit de important.

Pe de altă parte, o instituție cu atribuții de anvergură internațională, precum este noul Sanhedrin are nevoie și de o recunoaștere internațională, ceea ce grupul de rabini autodeclarați Sanhedrin au început să caute. În ultima zi a Sărbătorii de Hanuka din acest an, după calendarul creștin anul 2018, deci pe data de 10 decembrie 2018, Sanhedrinului a invitat reprezentanți ai 70 de popoare ale lumii (cifră simbolică, care ar constitui un fel de „cvorum” de recunoaștere la nivel mondial) să se alăture Noului Sanhedrin în rugăciune. Din partea unor popoare au existat reprezentanți care au participat la ceremonie la Ierusalim, iar în alte cazuri au existat emisari ai Sanhedrinului care s-a deplasat la fața locului, în diferite țări creștine, unde au reușit să convingă episcopi să participe alături de evrei la Sărbătoarea de Hanuka.

La Ierusalim, punctul culminant a avut loc atunci când reprezentanți străini au urcat pe o scenă, pentru a semna public și solemn un acord cu Sanhedrinul[11]. Prin semnarea acestui acord națiunile respective, prin reprezentanții lor, au recunoscut gruparea în cauză ca fiind Sanhedrin și încă au mai recunoscut că „au răspuns unei chemări din partea Sinedriului lui Israel ca să însoțească poporul lui Yahve, în vederea reînființării Templului din Ierusalim ca o Casă de Rugăciune pentru toate neamurile (națiunile) lumii, așa cum acest lucru este profețit în Biblie”. În afară de Ierusalim, acest act al piesei a fost jucat și în afara Israelului, în diferite țări de religie predominant creștină. De exemplu în România, la Iași, la sărbătoarea Hanuka din 3 decembrie 2018, alături de rabinul venit de la Ierusalim Iosif Wasserman, au mai fost invitați și au participat ÎPS Teofan, Mitropolitul Ortodox al Moldovei și Bucovinei, precum și Arhiepiscopul romano-catolic de Iași ÎPS Petru Gherghel. În alocuțiunea ținută cu acest prilej, ÎPS Petru Gherghel a binevoit să îi numească pe evrei „frații noștri mai mari”[12], cam așa cum, pe vremea lui Stalin, sovieticii erau numiți de către activiștii locali din țările satelite URSS „frați mai mari”.

Evident faptul că evreii, prin liderii lor religioși, caută prietenia cu creștinii nu este în sine deloc un lucru rău, ci dimpotrivă, poate fi benefic pentru ambele părți, dar tendința aceasta se confruntă cu o problemă. Problema pentru un Sanhedrin care caută să obțină recunoaștere și donații de la creștini și de la musulmani pentru reconstrucția celui de al Treilea Templu la Ierusalim, este: cum se raportează acesta la întrebarea dacă Yeshua (Iisus Christos) este Mesia sau nu, respectiv dacă Mahomed este cel mai important profet al Dumnezeului unic sau nu?  Cei care cred că Yeshua este Mesia (creștinii), cum vor putea fi acceptați să participe activ la ritualul iudaic? Sau, cu alte cuvinte, cum este posibil un altfel de ecumenism, sub conducere iudaică, în cadrul căruia să poată fi acceptați și creștini, precum și popoare de alte religii? Problema a fost rezolvată în stil talmudic, printr-un distinguo.

5. Înaltul Consiliu al Fiilor lui Noe

Un Departament din cadrul Sanhedrinului reînviat, alcătuit dintr-un număr de șapte mari rabini, se numește Înaltul Consiliu al Noahizilor (Fiii lui Noe) și a rezolvat problema în felul următor. A elaborat și dat publicității, la Ierusalim pe 10 decembrie 2018, o „Declarație către toate popoarele lumii”, în care popoarele sunt chemate să vină la Ierusalim ca să venereze Dumnezeul Vechiului Testament în ritualul mozaic și, concomitent, să transfere toată puterea religioasă, politică și juridică a lumii la Ierusalim, unde se propune înființarea unei organizații mondiale de gen ONU, dar pe fundamente biblice, precum și a unei Curți de Justiție mondiale după modelul celei de la Haga[13]. Momentan, problema recunoașterii lui Yeshua ca Mesia este reinterpretată și apoi pusă între paranteze. Mai importante sunt condițiile obligatorii pe care trebuie să le întrunească ne-evreii pentru a participa la ritul mozaic împreună cu evreii, anume respectarea Celor Șapte Porunci ale lui Noe.

Aceste șapte porunci ale lui Noe sunt: (1) Shefichat damim – Să nu ucizi.  (2) Gezel – Să nu furi. (3) Avodah zarah – Să nu te închini la idoli (dumnezei falși). (4) Gilui arayot – Să nu fii imoral sexual (angajat în incest, sodomie, bestialitate, castrare și adulter). (5) Birkat Hashem –Să nu iei numele lui Dumnezeu în deșert. (6) Dinim – Să respecți legile (să ai Curți de Justiție și Justiția să fie aplicată în mod corect). (7) Ever Min HaChai – Nu mânca o parte a unui animal viu. Prin urmare, oricine primește toate aceste șapte reguli în mod solemn în fața unei curți rabinice are un statut special în iudaism. Chiar dacă nu sunt evrei, ei au intrat într-un „parteneriat deplin” cu evreii în serviciul lui Dumnezeu și pot sluji la Templu împreună cu evreii. În Declarația Consiliului Fiilor lui Noe[14] se spune, între altele: „Numele Israel, prin care Iacov a fost chemat și toți urmașii săi după el, indică legătura poporului Israel cu Creatorul și această legătură este întărită și prin cântatul Cântului lui Dumnezeu, care se realizează prin Cartea Psalmilor. Scopul cel mai înalt al cântecului este să laude pe Creator […].

1. Toată omenirea trebuie să se pregătească pentru ziua în care Domnul va împărăți în Sion, când popoarele vor face pelerinaje la Ierusalim pentru a lua parte la slujirea din Templu.
2. Învățații ne spun că lumea se sprijină pe trei stâlpi. Pe Tora, pe slujirea la Templu și pe faptele bune ale dragostei. Fără slujirea la Templu, lumea e ca un tron care stă pe două picioare.
3. Suntem foarte aproape de ziua pe care profeții lui Israel au anunțat-o, în care Dumnezeul lumii, Creatorul a toate, va fi chemat de către lume cu numele Dumnezeului lui Israel, deoarece numai Israel a rămas atașat de El.
4. Omenirea a creat religii precum creștinismul și islamul ca instrumente de-a lungul istoriei pentru a apropia omenirea de această zi, când toată lumea Îl va recunoaște pe Dumnezeul lumii descoperit pe Muntele Sinai.
5. Chemarea lui Dumnezeu de a întoarce poporul Său în țara Sa va demonstra că credința unor națiuni că Israel a fost în exil ca pedeapsă este greșită. Exilul a existat doar pentru ca Israel să servească drept exemplu popoarelor de slujire a lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi fost exilul, Mahomed nu l-ar fi cunoscut pe Dumnezeu și ar fi fost idolatru ca și ceilalți frați ai săi. Dacă nu ar fi fost evrei în Roma, aceștia ar fi rămas idolatri până astăzi. Toraa fost tradusă în greacă și popoarele au copiat cuvântul lui Dumnezeu pentru că existau evrei în exilul egiptean.
6. A venit momentul ca poporul Creatorului să revină în țara sa, iar de aici lumina să se răspândească în întreaga lume. Iar când o vom merita, când Templul va fi restaurat și construit pe locul său, atunci toate popoarele vor realiza și mai mult că a venit momentul să I se închine lui Dumnezeu. Criza religiei de astăzi este o pregătire pentru adevărata adorare a lui Dumnezeu.
7. În concluzie, oricine dorește să ne însoțească, să ne fie partener în slujirea lui Dumnezeu și să aibă legături cu poporul nostru, trebuie să creadă în Dumnezeul descoperit pe Sinai și să fie ca poporul lui Israel, care a fost prezent acolo, și a rămas până astăzi prezent. Vedem lucrarea lui Dumnezeu clar în minunea creării statului Israel, care a renăscut la două mii de ani după distrugerea sa. Tuturor celor ce ne însoțesc le revine sarcina să încerce tot posibilul pentru a răspândi credința potrivit profeților, așa cum evreii au păstrat și respectat cuvintele acestora, și să prevină răspândirea religiilor făcute de oameni. Cei care fac acest lucru trebuie să îi ajute pe evrei să respecte ceea ce Dumnezeu le-a poruncit. Dumnezeu cere de la evrei mult mai mult, mai mult decât a cerut popoarelor, dat fiind faptul că evreii vor sluji ca preoți ai umanității. Iar celelalte popoare nu ar trebui să încerce să influențeze poporul lui Dumnezeu să accepte religiile lor”[15].

Secretarul Sanhedrinului, Rabinul Dov Stein vorbește chiar despre nevoia de a desființa Organizația Națiunilor Unite, care este depășită de evoluțiile din lumea contemporană și de a o înlocui cu o organizație controlată de un Sanhedrin dispus să colaboreze cu toate națiunile lumii. „Acum trăim într-o perioadă când amenințările sunt globale și nu se limitează la o singură țară. Acest  lucru este valabil pentru arme, probleme de mediu și chiar probleme sociale. Soluțiile trebuie să provină dintr-un efort universal. Organizația Națiunilor Unite a eșuat în mandatul său, prin respingerea lui Dumnezeu ca Creator și a Legilor lui Noe ca fiind legi comune tuturor oamenilor […]. Trebuie să reeducăm lumea pentru a aborda aceste probleme. Avem nevoie de o organizație universală care să se întoarcă la Biblie, să reeduce lumea. Aceasta nu este o inițiativă religioasă. Aceasta este o inițiativă națională, cu fiecare națiune care aduce aspectul său special, toate națiunile care se reunesc la Ierusalim, unde a fost creată lumea”[16]. La fel ar sta lucrurile și cu Curtea Internațională de Justiție de la Haga, care ar trebui reconstruită pe principii biblice. Cele mai importante instituții internaționale de azi, cea politică (ONU) și cea juridică (Curtea Internațională de Justiție) ar trebui regândite și mutate la Ierusalim, să funcționeze sub autoritatea Templului.

6. Comentarii la Declarația Consiliului Fiilor lui Noe

(a) Declarația ne arată clar că poporul evreu de azi își asumă explicit o misiune mesianică, pe baza profeților vetero-testamentari, de răspândire în întreaga lume a învățăturii biblice mozaice. Baza se află în profeția lui Isaia: „Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare și peste cei ce locuiesc în umbra morții lumină va răsări (IX, 2)[17], precum și în capitolul 56 din același profet, care se referă la chemarea tuturor popoarelor la mântuirea adusă de Mesia. (b) Această misiune cheamă toate popoarele la împreună-slujirea Aceluiași Dumnezeu, fără a fi nevoie ca ele să fie convertite la iudaism, în baza respectării poruncilor legii morale a lui Noe[18], fiind de ajuns faptul că Îl recunosc pe Dumnezeul Vechiului Testament ca Dumnezeu adevărat. (c) Tot exilul de două mii de ani al poporului evreu nu a fost, cum se susținea în Evul Mediu creștin, o pedeapsă de la Dumnezeu pentru poporul evreu, ci dimpotrivă o misiune dată acestui popor, de pregătire a popoarelor lumii pentru a accepta adevărata religie. (d) Creștinismul și Islamismul sunt două religii care au fost create în scopul de a pregăti lumea pentru ziua în care mozaismul va fi religia universală a întregii omeniri. Deci, invers față de cum sunt concepute lucrurile în religia creștină: nu Mozaismul este o pregătire a lumii pentru primirea Creștinismului, ci invers. (f) Criza actuală a religiilor este o pregătire pentru adevărata adorare a lui Dumnezeu, pe care o va aduce instaurarea unei religiei Mozaice universale la Ierusalim, pe muntele Sion. Ateismul și materialismul ar putea fi considerate ca pregătitoare pentru noua religie Mozaică, s-ar putea spune chiar că au fost create intenționat, cu scopul de a slăbi celelalte religii, în așa fel încât popoarele să fie pregătite pentru a primi o nouă spiritualitate. (g) Rabinii evrei vor fi viitorii preoți ai întregii umanități. Cheltuielile legate de întreținerea lor, a Templului, a Sanhedrinului cu departamentele sale și cu instituțiile subordonate vor cădea în sarcina tuturor națiunilor care vor respecta poruncile lui Noe.

Prin urmare, de aici înainte problema ecumenismului se va pune altfel. Până acuma se vorbea de ecumenism ca despre un ideal de unire a tuturor creștinilor. Acuma, prin recenta Declarație a Sanhedrinului din 10 decembrie 2018,  toți creștinii sunt invitați să participe la cultul restaurat al celui de-al Treilea Templu, ca în adevăratul ecumenism, în calitate de parteneri ai evreilor care se închină Aceluiași Dumnezeu unic, revelat pe Muntele Sinai. În consecință, ce viitor ar putea să mai aibă Creștinismul? Sau problema ar putea fi pusă altfel: cum este posibilă împăcarea tuturor, evrei și neevrei, în ideea mesianică? Deocamdată, răspunsul este negativ, atâta timp cât evreii și creștinii înțeleg prin Mesia lucruri diferite[19]. Dar este posibilă oare o reducere a divergențelor și o apropiere a pozițiilor, până la ajungerea la un numitor comun? Se pot oare construi punți de legătură între Iudaism și Creștinism, fără a fi însă compromisă Evanghelia? Și dacă da, cum anume?

[1] Nicolae Iuga, Cauzalitate emergentă în Filosofia istoriei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008.

[2] Idem, p. 62.

[3] Nicolae Iuga, Bisericile creştine tradiţionale spre o Etică globală, Ed. Grinta, Cluj, 2006, p. 53.

[4] Mircea Eliade, Istoria credinţelor și ideilor religioase, vol. II, ESE, Bucureşti, 1986, p. 328.

[5] S.P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Ed. Antet, Bucureşti, 1999, p. 453.

[6] https://en.wikipedia.org/wiki/Sanhedrin

[7] https://israelnews.arutzsheva

[8] http://en.hamikdash.org.il/about/we-need-your-support/the-70-years-israel-redemption-temple-coin

[9] https://kehilanews.com/2018/09/22/the-sanhedrin-seduction-and-third-temple-temptations-a-warning-to-christians

[10] https://kehilanews.com/2018/09/22/the-sanhedrin-seduction-and-third-temple-temptations-a-warning-to-christians

[11] https://kehilanews.com/2018/09/22/the-sanhedrin-seduction-and-third-temple-temptations-a-warning-to-christians

[12] https://www.marturisireaortodoxa.ro/printul-bisericii-mitropolitul-teofan-incurajat-sa-participe-la-implinirea-idealului-religios-al-mozaismului

[13] http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/90646

[14] Adam Eliahu Berkowitz în: https://www.breakingisraelnews.com/117830/70-nations-hanukkah-altar-third-temple

[15] https://www.marturisireaortodoxa.ro/printul-bisericii-mitropolitul-teofan-incurajat-sa-participe-la-implinirea-idealului-religios-al-mozaismului Traducerea în limba română a Declarației a fost preluată după administratorul acestui site, Mihai-Silviu Chrilă.

[16] https://www.breakingisraelnews.com/116619/sanhedrin-jerusalem-mayor-temple

[17] După Tora, Ed. 2004, Londra.

[18] Mihai-Silviu Chirilă în:https://www.marturisireaortodoxa.ro/printul-bisericii-mitropolitul-teofan-incurajat-sa-participe-la-implinirea-idealului-religios-al-mozaismului

[19] https://kehilanews.com/2018/09/22/the-sanhedrin-seduction-and-third-temple-temptations-a-warning-to-christians

O sută de ani de etnografie românească în Maramureș

          Trei introduceri la cercetarea etnografică a Maramureșului

Prof. Univ. Dr. Nicolae IUGA

1. Cercetarea empirică – Tache Papahagi

            Etnograful român Tache Papahagi (1892-1977) era machidon de origine, s-a născut în Grecia de nord-vest, în Munții Pindului, a făcut școala primară la Ianina (în provincia grecească Epir) și liceul la Bitolia (actualmente Republica Macedonia). A urmat apoi Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, pe care o absolvă în anul 1916.

            În raport cu Maramureșul, Tache Papahagi are o notorietate aparte, pentru că a fost primul etnograf român care și-a susținut o Teză de doctorat la Universitatea din București cu o cercetare de teren asupra Maramureșului, o lucrare cu atât mai meritorie cu cât constituia un demers de pionerat în domeniu. Teza de doctorat cu titlul Graiul și folklorul Maramureșului a  fost elaborată sub îndrumarea lui Ovidiu Densușianu, iar din Comisie au mai făcut parte, între alții, Ion Bianu și Ramiro Ortiz, adică tot ce avea atunci mai măreț Filologia Universității din București.

            Astfel, imediat după Unirea de la 1 Decembrie 1918, tânărul Tache Papahagi călătorește în Maramureș, unde și locuiește intermitent între anii 1920-1925, în total șase șederi de câte 2 – 5 săptămâni fiecare, repartizate în toate anotimpurile, în așa fel încât să acopere toate obiceiurile agricole și pastorale, precum și sărbătorile de iarnă. A umblat pe jos – pe frig, pe ploaie, pe zăpadă sau pe arșiță – în aproape toate satele din Maramureș, ba și în afara lor pe la stânile din munți, cu caietul de notițe și cu aparatul de fotografiat. A notat aproape tot ce a văzut el cu ochii lui, dar avea ce să vadă în Maramureș, a putut să vadă calitativ și altceva decât autohtonii cu privirea tocită de felurite obișnuințe, pentru că machidonul nostru avea o retină ingenuă în raport cu aceste locuri, el care venea aici în extremul Nord al românismului din extremitatea sa sudică, din Munții Pindului și din capitala vechiului Regat Român.

            Scopul cercetării lui Tache Papahagi era pentru el clar și autorul și l-a fomulat conștient, chiar de la început, în Prefața lucrării: „Convins de însemnătatea cercetărilor etno-lingvistice făcute la fața locului și întrucât speculațiunile științifice de biblioteci s-ar simți cu timpul anemiate în urmărirea mai departe a diferitelor probleme, am crezut că ar fi imperioasă îndrumarea studiilor în însuși domeniul viei realități dialectologice, prezentând astfel, dacă nu și o interpretare satisfăcătoare, celor puțin materialul brut care constituie baza acelor speculațiuni”[1].     Deci, să reluăm această frază programatică. Etno-lingvistul Tache Papahagi s-a decis să-și îndrume studiile sale în însuși domeniul vieții reale a Maramureșului, efectuând pentru aceasta singulare și laborioase cercetări de teren în Maramureș. Ar fi putut să facă și „speculațiuni științifice” (atenție, pot exista și speculații „științifice”, nu doar metafizice!) în biblioteci, dar ce ar fi putut găsi la acea vreme, la început de veac XX, în biblioteci despre Maramareș? Poate că ar fi găsit culegerile de folclor ale lui Alexandru Țiplea (Poezii populare din Maramureș, București, 1906) și Ion Bârlea (Însemnări din bisericile Maramureșului, București, 1909), câteva cuvinte pătrunzătoare despre Maramureș ale profesorului Nicolae Iorga și lungile narațiuni anoste ale lui Tit Bud. Sigur, ar fi găsit și Diplomele maramureșene, pentru publicarea cărora Ioan Mihalyi de Apșa a primit Premiul Academiei Române, dar nu erau ceva ce să reflecte Maramureșul la zi. Și studiind cele aflate în biblioteci, sunt convins că nu ar fi putut scrie ceva nou și viu despre Maramureș fără să vadă ținutul, ci ar fi rămas, cum o spune el însuși, la „speculațiuni anemiate”. Așa că tânărul cercetător Tache Papahagi și-a făcut bagajele și a început lungile sale călătorii documentare în Maramureș.

            Inițiativa lui Tache Papahagi de a intreprinde cercetări de teren în Maramureș a fost extraordinar de binevenită și salutară. Era vorba de a colecta în prealabil necesarul material empiric. În definitiv, toate științele s-au constituit în fundamentele lor mai întâi prin acumulare treptată de fapte brute, de regulă prezentate fără criterii esențiale și fără o sistematizare logică. Studiul științific al naturii a debutat cu prezentarea în mod rapsodic a tot felul de curiozități, cu „istorii naturale” de genul celor scrise în antichitate de către Pliniu cel Bătrân, și abia mult mai târziu, în baza acumulării în timp a unui imens material de observație, au fost posibile teoretizări, precum taxonomia lui Linné sau evoluționismul lui Darwin. La fel și Istoria propriu-zisă, aceasta a început cu descrierea nemijlocită de către Herodot a locurilor vizitate de el și a oamenilor cu care a stat de vorbă și doar mai târziu, începând cu Polybios, s-a pus problema unor relații cauzale între evenimentele istorice și a psihologiei personalităților istorice, adică a unei istorii deterministe și științifice. 

            Lucrarea lui Tache Papahagi impresionează prin cuprindere și varietate. Aceasta este structurată riguros pe patru capitole, după cum urmează: 1. Considerațiuni generale; 2 Folklorul; 3. Graiul și 4. Etnografia istporică a Maramureșului. Dar în interiorul acestor capitole, lucrarea este exhaustivă, descrie satele, prezintă economia, situația politică și etnografică, viața bisericească, țăranul maramureșean, portul și tipul (aici fiind vorba de fapt inclusiv de antropotip), viața și caracterul. Apoi, la capitolul Folklor sunt prezentate genurile folclorului literar, „creațiunea populară”, precum baladele și descântecele, credințele populare, dar și o ocupație de nișă a țăranului maramureșean, anume păstoritul. Graiul este abordat de către Tache Papahagi după structura științei Lingvisticii, pe subcapitole cum ar fi: fonetică, morfololgie, sintaxă, lexic, încheind cu relevarea particularităților care individualizează graiul maramureșean. Partea propriu-zis științifică a acestei teze de doctorat este întregită de o antologie de texte din toate domeniile, reprezentative pentru folclorul maramureșean: doine, strigături, bocete, colinde, rugăciuni, descântece, ghicitori, jocuri de copii, legende, credințe și superstiții, teme muzicale din Maramureș (ilustrate cu portative). La fel și fotografiile făcute de către Papahagi, 49 la număr, care ne înfățișează viața din Maramureș așa cum  era aceasta în urmă cu aproape un secol, prezintă o valoare documentară deosebită. Și, pentru ca această carte masivă, de 340 pagini, să fie impecabilă sub raport științific, ea se încheie cu un indice real (denumiri de sate și toponimii), un indice onomastic și un Glosar. Pentru vremea sa, Tache Papahagi a făcut tot ce se putea face mai mult în materie de cercetare de teren.

            Dar o cercetare empirică de teren, pe model inductiv, nu este și nici nu poate fi completă în sens științific niciodată, pentru simplul motiv că aici nu putem avea o inducție completă, cu un număr restrâns de fapte, care ar putea fi cunoscute în totalitatea lor. Idealul unei cercetări empirice este acela al unei inducții complete, mai exact acela al caracterului exhaustiv, dar care care râmâne totuși un ideal, ce nu poate fi atins. Cu toate acestea, starea etnografică a diferitelor provincii și zone folclorice românești era în perioada interbelică încă o mare necunoscută, iar nevoia de cunoaștere științifică a acestor zone era pe măsură. Așa a apărut o strălucită școală sociologică, cunoscută după liderul său Dimitrie Gusti, ca promotoare a metodei monografice, o metodă care a dominat cu autoritate epoca și care a constat în cercetarea multidisciplinară a unor sate reprezentative, din zone etno-folclorice renumite prin vitalitatea și originalitatea lor (Țara Făgărașului, Bucovina, Năsăud, Maramureș).

            Cu toate rezultatele meritorii pe care le-a dat în perioada interbelică, metoda monografică inițiată de către Dimitrie Gusti a fost abandonată din rațiuni politice în timpul totalitarismului, pentru simplul fapt că rezultatele cercetărilor sociologice nu concordau cu propaganda politică. A existat o singură încercare, notorie de altfel, a profesorului Vasile Caramelea de la Universitatea din București, discipol al lui Dimitrie Gusti și prieten apropiat al celebrului antropolog francez Claude-Lévi Strauss, care a înființat pe la sfârșitul anilor ’60 o „stație – pilot” de cercetare în genul monografiei sociologice la Berevoiești (Argeș), centru de cercetare desființat de către autorități după scurtă vreme.

            Apoi, după 1990 metoda lui Gusti nu a mai putut fi reînviată ca atare, deoarece cercetările sociologice au căpătat alte valențe, orientări și dimensiuni în sincronizare cu ceea ce se făcea în Occident, s-au dezvoltat cercetările sectoriale, sondajele de opinie privind opțiunile politice și electorale, preferințele pentru consum și strategiile de marketing etc. Din câte știm noi, formele de viață țărănească din Maramureș au mai fost obiect de cercetare cu adevărat științifică doar pentru un singur mare sociolog, regretatul prof. dr. Gheorghe Șișeștean (1954-2012)[2]. În rest, cercetarea sociologică a comunităților etnice și etnologia au devenit etnografie, adică simplă consemnare factuală ajunsă la saturație, fără vreo relevanță cognitivă, fără fundament filosofic, fără arheololgie spirituală și fără viziune proiectivă, descrieri rămase pe dinafara noilor paradigme din filosofia culturii, ilustrate de către un Carl Gustav Jung sau Lucian Blaga. Etnologia a ajuns să fie înțeleasă mai mult ca „etnografie”, respectiv ca niște descrieri cât mai amănunțite și fidele a unor obiecte vechi (case, diverse artefacte) sau obiceiuri cu sensuri uitate, pigmentate cu mantra nevoii de a „alunga duhurile rele”, un ceva care explică prea mult într-un mod prea simplu, narațiuni exterioare constituite într-un discurs interminabil, diluat și somnolent, fără să se realizeze faptul că simpla descriere în cuvinte a ceea ce se vede ori aude, fără un sens transcendent, nu este încă știință.      

            2. Cercetarea hermeneutică – Mihai Pop

            Etnologul Mihai Pop (1907-2000) s-a născut în satul Glod (Maramureș), ca fiu al preotului Ștefan Pop, originar din Săliștea de Sus. Încă înainte de Primul Război Mondial, tatăl lui Mihai Pop este promovat ca paroh la Apșa de Jos și protopop pentru parohiile românești din Transcarpatia (azi în Ucraina). După Primul Război Mondial, Maramureșul din dreapta Tisei intră în componența Cehoslovaciei, astfel că viitorul savant învață încă din copilărie limba cehă. Trecerea frontierei în România nefiind atunci o problemă, tânărul Mihai Pop face naveta săptămânală la Sighet, unde frecventează cursurile Liceului „Dragoș Vodă”, pe care îl absolvă în anul 1925 ca șef de promoție. Urmează apoi Facultatea de Litere și Filosofie la București (1925-1929), având ca îndrumător al lucrării de Licență pe Ovid Densușianu. Fiind cunoscător al limbii cehe, face studii postuniversitare de slavistică timp de cinci ani (1929-1934) la universități renumite din Bratislava, Praga, Cracovia și Varșovia, unde îl are ca profesor, între alții, pe celebrul Roman Jakobson. După aceea se stabilește la București, unde începe o îndelungată și fructuoasă carieră didactică și de cercetare în domeniile folcloristicii, etnologiei și antropologiei culturale. 

            Prin studiile postuniversitare pe care le-a făcut în străinătate, Mihai Pop a ajuns să fie familiarizat cu cele mai importante curente europene de gândire în lingvistică și filosofie. Formația de bază a lui Mihai Pop, aceea de lingvist, este pusă în joc în mod evident atunci când sunt studiate obiceiurile tradiționale, ca o componentă majoră a folclorului. După expresia sa, „obiceiurile încifrează înțelesuri profunde asupra relațiilor interumane, asigură rânduiala în societate [...], sunt mecanisme prin care viața socială funcționează, mecanisme creatoare și păstrătoare de ordine, creatoare de cultură”[3], acestea contribuie decisiv la prezervarea sintaxei sociale care, în absența obiceiurilor și supusă vicisitudinilor istorice, ar fi expusă tendințelor și riscurilor de dezagregare, de descompunere morală.

            Lingvistic vorbind, obiceiul este un act de comunicare socială cu un limbaj propriu, combină mai multe modalități de expresie, comunicarea verbală se combină cu cea muzicală, cu coregrafia, cu mimica etc., apoi se crează raporturi ierarhice între limbaje în ansamblul obiceiului. Pentru ca efortul de cunoaștere a obiceiurilor să nu rămână la suprafață, pentru a se ajunge în profunzime, acestea pot fi gândite și definite în termenii lingvisticii, iar „descrierea unui obicei ar trebui să nu aibă altă menire decât aceea de a prezenta suficiente date informaționale pentru a putea pătrunde până la sens”[4] [subl. Ns. N. I.]. Deci, după Mihai Pop, descrierea nu este un scop în sine, nu poate fi proliferată la modul grafoman în marginea unor detalii nerelevante și nivelatoare, nu își poate fi suficentă sieși și nu se justifică dacă nu pătrunde până la un substrat hermeneutic și la un sens care o transcende. Iar descifrarea faptelor etno-folclorice trebuie să urmeze modelul și principiile, ba chiar și terminologia lingvisticii, pentru că lingvistica este – după autorul nostru – o „știință-pilot” în rândul științelor umaniste. Expunerea sintagmatică inspirată din lingvistică ar fi menită să ușureze sesizarea paradigmelor, să ușureze înțelegerea fiecărui obicei luat ca un semn de sine stătător, precum și a mutațiilor semantice produse în evoluția istorică a obiceiurilor.

            Păstrând termenii de comparație ai autorului, observarea unui obicei poate fi poate fi privită ca o „lectură” a acestuia. Obiceiurile păstrate prin tradiție se realizează spontan și pot căpăta semnificații noi, în raport cu contextul în care apar, de fiecare dată altul. Obiceiurile sunt, după cum spune etnologul nostru: „expresii active ale spiritului uman, care dintotdeauna au transformat entropia în noi valori culturale, care au marcat momentele importante ale vieții omului și care l-au ajutat să depășească situațiile-limită, care nu dispar ca modalitate creatoare de cultură, ci doar se transformă și se regenerează”[5]. Apoi, potrivit lui Mihai Pop, cercetarea științifică a actelor de cultură populară  „nu se poate limita la simpla descriere a faptelor” [subl. ns. N. I.] și dintr-un alt motiv, anume că este necesară „o sistematizare a unor concretizări variate”[6]. Este necesară o analiză structurală, pentru stabilirea unor modele categoriale iar mai apoi, prin compararea acestor modele, realizarea unei tipologii structurale. „Analiza presupune un proces de gramaticalizare, de determinare a codurilor cu care operează fiecare limbaj, prin care se realizează textele, elaborarea gramaticii fiecărui limbaj, a sistemului lui de semne. Dar dincolo de analiză, de determinarea modelelor şi de tipologia structurală, înţelegerea sensului necesită cunoaşterea planurilor contextuale, determinarea funcţiilor textelor cercetate. Numai o astfel de cunoaştere totală ne poate dezvălui sensul adevărat al obiceiurilor studiate”[7].

            Tot Mihai Pop este cel care pune la modul peremptoriu problema schimbării de perspectivă pe care o comportă plasarea observatorului fenomenului folcloric pe poziția de insider sau de outsider[8]. Insiderul este cineva din interiorul comunității care performează obiceiul în cauză, el s-a născut și a copilărit în acea comunitate, a învățat din copilărie și în mod spontan secvențele ritualice și rolurile care îi revin lui personal și pe care le îndeplinește în mod natural, autentic, ca pe un fel al său de a fi, fără să aibă nevoie să reflecteze asupra acestora. Outsiderul este cel care vine din afara comunității, el observă obiceiul din exterior cu un aparat conceptual propriu, poate să îl studieze așa-zicând la modul științific, ba chiar poate și să învețe să îl performeze fragmentar în mod ocazional, de exemplu să execute un anumit dans etc., dar acest lucru îl va face ca și cum ar juca un rol cu care nu se va identifica niciodată nemijlocit și de care va fi în permanență detașat. Felul de a se afla pe cele două poziții opuse, de insider și de outsider, prezintă fiecare avantaje și limite proprii, de asemenea opuse. Insiderul va trăi nemijlocit ritualul pe care îl performează, fără să aibă nevoie de explicații teoretice, lui îi este suficient să știe că „așa trebuie să se facă” și că „așa e bine”, în timp ce outsiderul va veni cu propria sa metodă de cunoaștere și de interprtetare, fără să-i fie necesar să trăiască efectiv ritualul. Insiderul va avea de partea sa trăirea, dar poate rata teoria, iar outsiderul va teoretiza, dar în schimb poate rata trăirea.

              Între timp, după momentul la care Mihai Pop își redacta concluziile cercetărilor sale, au putut fi publicate și alte constatări, puțin încurajatoare pentru ceea ce s-ar putea numit avatarurile prin care a trecut folclorul românesc[9]. Anume s-a spus că, în ultima jumătate de veac, folclorul românesc a fost asasinat cu premeditare în vreo trei rânduri. Au fost mai întâi politica proletcultistă și colectivizarea agriculturii, care au impus de sus în jos compunerea unui folclor nou, proletcultist, de inspirație sovietică, semi-cult, care nu era născut în chip autentic, în timp, din țărani adevărați, ci era (contra)făcut de către instructori culturali de la oraș, cu versificări făcute de către aceștia, plătiți anume de către stat în acest scop. A fost apoi, prin anii ’80,  așa-zisul Festival Național „Cântarea României”, care a însemnat în fapt o generalizare metodică a folclorului contrafăcut de pe poziții politice.

            Și, în fine, după 1989 folclorul românesc – ce a mai rămas din el – a început să fie asasinat încă o dată, dar de data asta într-un fel oarecum natural, pentru că nu s-a făcut de sus în jos prin politizare, ci de jos în sus, prin manelizare. Nu prin instituiri politice, cum au fost rusificarea instituțională și colectivizarea comunistă, pe care poporul român le respingea organic, ci prin însuși mentalul nostru colectiv de azi, care a achiesat cu o ușurință surprinzătoare la manelizare. Prin manelizare noi, foștii insideri, am ajuns outsideri în perimetrul propriei noastre insiderități. În consecință, nu ne-a mai rămas decât o altă abordare metodologică, aceea de a încerca reconstituirea, ca substrat al creațiilor folclorice mai vechi, a unor arhetipuri ale inconștientului colectiv, din câteva puține fragmente autentice rămase, un fel de arheologie spirituală, în maniera în care arheologul propriu-zis caută să reconstituie un vas întreg din câteva puține cioburi de ceramică aflate după eforturi laborioase.  

            3. Spre o hermeneutică fenomenologică

            Fenomenologia în sens filosofic nu este nicidecum ceea ce s-ar putea crede la nivelul bunului simț, adică o studiere a fenomenelor pentru ele însele și eventual o clasificare și ierarhizare a lor, ci este o modalitate de a studia conștiința subiectului cunoscător, dar nu ca o conștiință a fenomenelor sau a faptelor, ci ca o conștiință în sine, măsura în care aceasta este structurată ca efect al experimentării fenomenelor[10]. De aceea, ce mai importantă lucrare de fenomenologie din toate timpurile, aparținând filosofului G. W. F. Hegel nu se numește pur și simplu Fenomenologie, ci  Fenomenologia Spiritului,  adică o știință a Spiritului, așa cum acesta se naște în calitate de conștiință de la prima legătură nemijlocită cu fenomenele, de la cunoașterea senzorială, până la epuizarea fenomenalității lumii, până la cunoașterea absolută. 

            Întemeietorul Fenomenologiei ca metodă de cunoaștere a cunoașterii în secolul XX este filosoful german Edmund Husserl (1859-1938). Husserl are la bază o solidă formație științifică, a studiat mai întâi științele naturii și matematicile la universitățile din Leipzig și Berlin, după care a susținut un doctortat în matematici la Universitatea din Viena. Abia la maturitate începe să se ocupe de filosofie, sub influența lui Fr. Paulsen. În anul 1916 Husserl este numit profesor titular de Filosofie la Universitatea din Freiburg. Este invitat să țină prelegeri și la Universitatea din Berlin, unde l-a avut student pe Jean-Paul Sartre. Este profesorul și mentorul lui Martin Heidegger.

            Edmund Husserl menționează că el ia termenul de „viață” nu doar în sens biologic, fiziologic, ci pentru el „viață” înseamnă în primul rând scopuri care angajează creații spirituale[11]. După Husserl, științele spiritului nu trebuie să cantoneze într-o empirie mărginită de intuiție. Este adevărat că fiecare viață sufletească este fundată pe corpul uman, dar asta nu înseamnă că științele spiritului trebuie să se reîntoarcă la suportul corporal. Teoreticianul care nu poate depăși stadiul descriptiv al unei istorii a spiritului rămâne înlănțuit în realități finite, de ordin intuitiv. Nu putem gândi o știință a Spiritului ca pe un analogon al științei naturii, pentru că Spiritul are ceva propriu și ireductibil, anume structurarea de intenții. Cercetătorul, indiferent de domeniu, este ghidat de o anumită intenționalitate, mai mult sau mai puțin conștient. Acesta va porni la drum înarmat, ca intenționalitate, cu un set de ipoteze de lucru, care pot fi întemeiate pe tot atâtea „pre”-judecăți. Iar rostul unei metode fenomenologice este acela de a fundamenta o știință a spiritului riguroasă, asemenea științelor matematice. Sensul metodei, al gândirii critice, al filosofiei în genere este acela de a ne reduce prejudecăție la un minimum necesar.

            Pe de cealaltă parte, este absurd să considerăm natura doar în ea însăși, străină de spirit. Conceptul de „știință a naturii” și în genere orice știință desemnează de fapt o activitatea spirituală, aceea a omului de știință, deci și științele naturii trebuie să fie explicate prin știința spiritului[12]. Criza umanității europene a secolului XX constă – după Husserl – într-un raționalism care și-a pierdut drumul adevărat, diferit de idealul din perioada clasică a filosofiei grecești. Ne confruntăm cu o raționalitate unilaterală, care poate deveni un rău. De la Renaștere încoace, evoluția cunoașterii a ajuns la un tip de raționalism naiv și obiectivist. În obiectivismul naiv și unilateral, tot ce este spiritual apare ca suprapus peste corporalitatea fizică. Or, este absurd să conferim spiritului o realitate ca și cum el ar fi o anexă a corpurilor[13]. Naivitatea obiectivistă reține ceea ce ea numește „lume obiectivă”, în care subiectivitatea creatoare nu își află locul.             Criza umanității europene este o criză a viziunii europene asupra lumii, dominată de un materialism vulgar, iar știința fundamentală a spiritului este o psihologie cu pretenții de exactitate naturalist-științifică. Ne scapă din vedere că adevărata natură, în sens științific, este un produs al spiritului omului de știință care o cercetează, o construcție a spiritului, care presupune deci o știință despre spirit. Numai dacă se reîntoarce la sine din orientarea sa exterioară, naiv-obiectivistă, numai atunci spiritul poate să își fie suficient sieși. Spiritul nu este spirit înăuntrul naturii sau alături de natură, pentru că natura însăși se mișcă în sfera spiritului, conceptul însuși de „natură” este o plăsmuire spirituală a științei.

            Aplicată la domeniul creațiilor folclorice, metoda fenomenologică trebuie să degajeze, în opinia noastră, succesivele determinații ale Spiritului, generate de contactul nemijlocit cu aceste creații, până la aflarea arhetipurilor profunde și uitate care au stat la baza manifestărilor folclorice actuale. Pentru cercetătorul empiric etnograf și pentru omul de știință etnolog, natura cercetării sale, faptele de viață spirituală ale popoarelor trebuie examinate cu o gândire călăuzită de intenția regresării spre arhetipuri, prin „punerea între paranteze a lumii fenomenelor” (Husserl), arhetipuri în înțelesul pe care îl dă termenului C. G. Jung, acela de „imagini ale unor modele arhaice, care sintetizează experiențe originare ale umanității, care se află depozitate în inconștientul colectiv al popoarelor și care  influențează comportamentul indivizilor la modul inconștient”[14].

             

---

[1] Tache Papahagi, Graiul și folklorul Maramureșului, Editura Cultura Națională, București, 1925, p. 5.

[2] Vezi Gheorghe Șișeștean, Formes de vie paysanne dans le Nord-Ouest de la Transylvanie, București, 2005.

[3] Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești,  București, 1976,  pag. 4.  

[4] Idem,  p. 5.

[5] Ibidem, p. 6. 

[6] Ibidem, p. 13.

[7] Ibidem, p. 14.

[8] Ibidem, p. 10.

[9] Vezi și Nicolae Iuga, Ideea de a parodia folclorul literar, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 306/20115, p. 6.

[10] Vezi Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. VII, Ed. ALL, București 2008, p. 173 și urm.

[11] Edmund Husserl, Criza umanității europene și Filosofia, trad. rom. de Alexandru Boboc, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2009, p. 12.

[12] Idem, p. 16.

[13] Idem, p. 45.

[14] C. G. Jung, Opere complete 1. Arhetipurile și inconștientul colectiv, trad. Vasile Dem. Zamfirescu, Ed. Trei, București, 2003, p. 53-55.