Poesis - Mădălina Zete

Balada florii ce-i lipsea norocul                  

 Cu soarele apus de ceva vreme

Copacii râd inmiresmaţi si-o floare

Deschide-ncet petalele apoi geme

Si-n propria-i splendoare moare.

Deasupra negru liliac se avântă

Chiar dacă iarba luminează locul

Şi greierii încă-i mai cântă

Balada florii ce-i lipsea norocul…

Se-aude peste munţi şi dealuri

Izvorul trist ce curge cu durere

Căci parcă-ncearcă-a face valuri,

Dar de se-nalţă unul,altul piere.

O clipa de tăcere şi-ntuneric

Este destul ca stele să răsară,

Să prindă viaţă basmul feeric,

Cu greierii ce-i cântă la chitară!

Magia visului

  Leg sfera ce conţine magia timpului

            Cu o sfoară!

…caut să desfac clepsidra ce a obosit…

          Oare, am reuşit?

Vântul mă ajută să împrăştiu nisipul…

Nu mai sunt ani, ore, clipe…

  Doar un infinit în care pătrunde

         Cântecul soarelui

  Mai profund ca niciodată…

În altă lume flori sidefate

Fluturi trec în valuri formând o mare tăcere

   Şi lasă în urmă sclipiri de argint   

                        

   Margaret

  Faţa-i blândă, păr bălai

Ochii-i verzi precum un scai

Suflet trist, ganduri senine

Toate ascunse in privire…

E prinţesă şi nu ştie

Numai mândra ciocarlie

Ce ii cânta în fereastră

La căsuţa ei albastră.

Cântecul încet pătrunde

Iară ea parcă-l ascunde

La urechea ei gingaşă

O! copila prea-fumoasa.!

Se aşează-ncet pe scaun

Margaret cu păr de aur

Cu privirea prea senină

Şi deasupra-i luna plină!

Într-o linişte deplină

Pe obrazu-i cald şi roşu

Se prelinge cristalină

Lacrima-i şi-şi spune oful!!!

M-am născut în zi senină

Florile deja-nfloriră

Printre rouă, printre raze

Cu atatea mii devise.

Sunt o fată simplă-n lume

Martori mi-s luna şi cerul

Florile mi-au dat un nume

Şi blândeţe mi-a dat mielul.

Anii au trecut de-a-rândul

Am crescut…acum sunt mare

Mai călătoresc cu gândul

Să văd tot ce este-n zare.

Fericirea n-am găsit-o

Sufletul mi-e trist si-acuma…

Vorba bună am întâlnit-o,

M-a incurajat natura!