Evanghelia de Duminică: Iertarea păcatelor aduce vindecarea și râvna pentru Dumnezeu

Duminica a 2-a din Post, a Sfântului Grigorie Palama - Vindecarea slăbănogului din Capernaum -  Marcu 2, 1-12

În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel?

El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

Astăzi prăznuim pe teologul luminii, pe „sfeşnicul luminii celei dumnezeieşti şi neînserate”, pe Sfântul Grigorie Palama. După cuvintele Mântuitorului, „nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina” (Luca 11, 33). Astfel, Sfântul Grigorie Palama a teologhisit învăţătura Bisericii despre posibilitatea înaintării omului în Dumnezeu, prin curăţirea de păcat şi prin pocăinţă adevărată, prin rugăciunea neîncetată şi însufleţită de Duhul Sfânt, şi mai ales prin dragostea lui Dumnezeu faţă de acela, până la unirea desăvârşită cu El, prin harul dumnezeiesc necreat. Această învăţătură, şi mai ales experienţa ascetică, pe care a zugrăvit-o ca în icoană Sfântul Grigorie Palama, este proprie tradiţiei patristice şi mărturisirii de credinţă a Bisericii noastre. Ceea ce a învăţat Sfântul Grigorie a fost mai ales faptul că înaintarea prin făptuire a virtuţilor creştine este unită cu contemplarea sau vederea lui Dumnezeu, fiindcă mintea cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om are mai ales calitatea de a-L căuta pe El şi a se adânci nemărginit în cunoaşterea şi în iubirea Lui. Ca să dobândească această dorinţă şi putere, creştinul are la îndemână Sfintele Taine ale Bisericii şi, prin acestea, harul dumnezeiesc nezidit. În această duminică, învăţăm că postul şi strădaniile noastre duhovniceşti sunt unite cu darurile pe care Dumnezeu le împărtăşeşte celor vrednici şi nevoitori. Nu este de ajuns să cugetăm numai la asprimea postului şi la durerea sufletului în starea de pocăinţă, ci trebuie să vedem şi darurile care se străvăd prin ele. Nimic din cele prin care ne ostenim, şi anume postul, rugăciunea, lacrimile de pocăinţă, înfrânarea, răbdarea, dragostea către aproapele, nimic din toate acestea nu este trecut cu vederea de Dumnezeu, ci ele agonisesc daruri duhovniceşti celor care se străduiesc mai mult.

Cel care se roagă devine cu totul minte şi ochi

Însă Dumnezeu întrece infinit strădaniile celui vrednic şi răpeşte la Sine pe cel rugător, adică stăruitor în rugăciune, şi-l odihneşte pe acesta de toată lucrarea cea mai din afară a trupului, dăruindu-i ceea ce Sfântul Grigorie Palama numeşte „isihia”. Această liniştire sau isihie, pace desă­vârşită pe care Mântuitorul Însuşi o făgăduieşte ucenicilor zicând: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27), este scopul vieţii duhovniceşti a creştinului, dobândirea curăţirii şi îndreptării minţii prin plâns şi rugăciune. Dacă nu ar fi aşa, atunci mintea ar căuta să se îndreptăţească pe sine, asemenea fariseului amintit în parabola Mântuitorului sau a învăţătorului de lege, care venise să Îl ispitească pe Mântuitorul. Deci, mintea celui care se roagă şi se nevoieşte se aprinde de dragostea lui Dumnezeu şi cheamă la vederea lui Dumnezeu întreaga fiinţă a omului. Astfel, Sfântul Grigorie Palama îl vede pe cel care se roagă că devine cu totul minte şi ochi, răpit de contemplarea lui Dumnezeu, ceea ce îl face statornic şi nemişcat în toată făptuirea cea bună.

Nu este de mirare că toată experienţa duhovnicească a Sfântului Grigorie Palama este transpusă în scrierile sale, socotind totodată că cele vrednice numai de Dumnezeu nu se pot întotdeauna grăi. Cei care l-au cunoscut pe Sfântul Grigorie au dat mărturie despre viaţa sa aleasă şi mai ales despre darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat. Unul dintre aceştia care i-au scris viaţa sa minunată şi mai ales faptele sale, Patriarhul Filotei Kokkinos, spune despre el: „A încerca să parcurgem în parte toate cele făcute de marele Grigorie e aproape imposibil şi nu e uşor a egala şi compara cele ale lui cu cele ale contemporanilor lui, totuşi le-a lăsat din belşug celor de după el să le spună şi admire drept semne distinctive cu adevărat proprii şi naturale ale acelei mari virtuţi şi ale acelui mare suflet, şi anume: blândeţea şi smerenia covârşitoare a sufletului; faptul că se ţinea tot timpul departe de orice mânie şi furie şi-i suporta cu înde­lungă-răbdare pe cei ce se înfuriau împotriva lui şi-l întristau şi, pe lângă aceasta, voia să le răsplătească după putinţă cu cuvinte, lucruri şi orice alte purtări bune; faptul că nu primea cu uşurinţă cele grăite la întâmplare împotriva unora, lucru care e firesc aproape la toţi oamenii şi, înaintea altora, îndeosebi la stăpânitori, din care şi împreună cu care vine de multe ori şi ocara, şi învinuirea celor nevinovaţi, şi dispariţia iubirii la cei care nu sunt treji; faptul că era liber nu numai faţă de cei superiori şi mai presus de orice linguşeală lipsită de nobleţe, dar uneori chiar şi duritatea, şi asprimea faţă de aceştia, precum, dimpotrivă, purtarea de grijă, bunătatea covârşitoare şi iubirea de oameni faţă de cei umili; răbdarea şi nedoborârea în încercări; necedarea covârşitoare faţă de orice plăcere omenească atât a sufletului, cât şi a sufletului unit cu trupul; liniştea, seninătatea, dulceaţa şi graţia deplină a inimii care, devenindu-i o deprindere şi o calitate substanţială, se revărsa şi ţinea prin simţuri şi în afară, arătând pururi în chip minunat comoara bucuriei nespuse ascunsă înăuntru”.

Virtutea sufletului e bogăția creștinului

Aşadar, Sfântul Grigorie Palama ne învaţă în această duminică să păstrăm comoara cea mai dinăuntru în adâncul inimii şi în lucrare. Postul şi rugăciunea Bisericii îl împodobesc pe om nu cu haina cea pieritoare a trupului, ci cu frumuseţea negrăită a darurilor dumnezeieşti, care îmbracă în lumină. Vremea postului este vremea bucuriei celei nepieritoare, fiindcă Mântuitorul nu a fericit pe tot cel care plânge, ci pe cei care îşi plâng păcatul. Din iertarea ce a primit de la Dumnezeu prin Taina Sfintei Spovedanii se nasc bucuria şi râvna pentru cele dumnezeiești, pentru săvârşirea a toată virtutea. Este adevărat că vederea lui Dumnezeu este lucrarea sublimă şi cea mai înaltă a minţii omului, despre care aflăm că s-au bucurat ucenicii Domnului la Schimbarea Sa la Faţă. Să luăm seama că, în timp ce urcau muntele, se mutau de la trup la duh, părăseau grijile lumii acesteia şi Îl urmau negreşit pe Mântuitorul.

Să urcăm şi noi muntele vederii celei adevărate a lui Dumnezeu prin credinţă, prin post şi rugăciune stăruitoare, prin mărturisirea păcatelor, prin iertarea semenilor noştri şi mai ales prin lucrarea a toată bunătatea. Darurile acestea nu rămân numai ale noastre, ci ele se răsfrâng asupra tuturor în Biserică, fiindcă Dumnezeu lucrează în toţi taina mântuirii noastre. Să luăm aminte că postul este unul dintre cele dintâi daruri pe care Dumnezeu le-a făcut omului, fiind încă în raiul desfătării, aşadar trebuie să purtăm grijă de el nu doar în virtutea dorinţei de a ne ierta Dumnezeu păcatele, ci pentru a ne asemăna Lui în iubire. Cu cât ne asemănăm Lui mai mult prin iubire, cu atât îndrăznim către El mai mult. Aceasta ne spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Podoaba şi bogăţia noastră nu sunt slugile, hainele şi caii, ci virtutea sufletului, bogăţia faptelor bune şi îndrăznirea către Dumnezeu”. Amin.

                                  Pr. conf. dr. Adrian Ivan , 12 Martie 2017