Servobaladă

            Motto: Servul propune și Domnul dispune...

În lumea suprapământească

(numită-ades supralunară),

unde-i un timp etern prezent

și-un spațiu fad cam într-o doară,

stătea de vorbă Creatorul

cu blândul Petru, cel cu care

Pământul l-a bătut în lung și-n lat

ca starea omenirii s-o măsoare.

-Iubite Petre, zise Domnul,

după atâta mers per pedes

și multele-ntâlniri avute,

cu ce impresii te-ai ales?

-O, Doamne, sfântul I-a răspuns

c-o voce-n milă-mbălsămată,

cumplitul trai al celor mulți

m-a răscolit de prima dată!

N-ajunge multa suferință

cu seva postedenică hrănită

(boli, stres, îmbătrânire, moarte),

că din nevoi li-i viața întocmită.

Și treacă-meargă că maturii

în pătimiri sunt campioni.

Dar te-ngrozești atuncea când

de foame mor niște coconi,

sau când de boală, mititeii

sunt torturați în chip demonic.

Cum de păcate-s neatinși,

consider că-i act samavolnic...

Elanul sfântului se frânse

                                                              după pomelnicul ținut:                     

De fapt acuza lui se-ndreaptă

spre Cel ce toate le-a făcut!

Deci, fâstâcit din cale-afară

de boroboața săvârșită,

privi la Domnul pe sub gene

să vadă cum spusa-i primită.

Dar Tatăl nu S-a tulburat

reproșul când l-a auzit,

ci, surâzând cu bunătate,

lui Petru astfel i-a grăit:

-Tu, dragul meu comiliton,

în felu-ți ai multă dreptate:

Una-i să judeci pe ansamblu

și alta-i judecata-n parte!

Într-un întreg se urmărește

esențialul încifrat,

iar pentru asta individul

este jertfit fără bănat.

În Universul infinit

ce ni s-așterne la picioare,

doar noi, cereștile ființe,

suntem de fapt nemuritoare...

Nici omenirea nu se-abate

de la al firii postulat –

prin jertfele la întâmplare,

întregul este conservat.

Cum întâmplarea-i ca o damă,

zurlie și cu mintea chioară,

iată motivul pentru care

de moarte omul se-nfioară.

(Cică-ntâmplarea pentru Mine

ar fi rezervă-n rezolvare,

idee justă de aminte iei

că omul de miracol parte are...)

Mai e ceva. Prin suferință

se-alege grâul de neghină.

Doar omul care face față,

nemuritor o să devină!

Dar am văzut cu ochii noștri

cum ia avânt nechibzuința –

puțini sunt cu credința tare,

cei mulți de formă-și dau silința.

Străbunii lor au răstignit

Cuvântul fără de păcat,

prin care-au fost înștiințați

că șansa mântuirii le-am creat.

Azi omul este ferm convins

în sinea lui complet bolundă,

că Eu cuvântul i l-am dat

ca gândurile să-și ascundă...

De parcă gândul și impulsul

pot fi de Mine tăinuite,

când Eu pe toate le-am gândit

și toate-s de Mine zidite.

            Sighetu Marmației,                                               George PETROVAI