Suntem
ceea ce suntem (ființe
înzestrate cu gândire, limbaj, sentimente și conștiință) datorită creierului, acest organ care nu reprezintă
decât 2% din greutatea corpului și despre care reputați oameni de știință
afirmă că este „lucrul cel mai minunat și cel mai misterios din tot universul” (Henry F. Osborne,
antropolog), respectiv că este „diferit și infinit mai complex decât oricare lucru din universul
cunoscut” (Richard M. Restak, neurolog).
Miracolul
demarează în uterul matern, unde celulele nervoase încep să se formeze la trei
săptămâni după conceperea fătului, într-un ritm de până la 250.000 de neuroni
pe minut, și se continuă după naștere, așa
încât – ne spune Morton Hunt în cartea The
Universe Within (Universul lăuntric) – „Creierul copilului, spre deosebire
de acela al oricărui animal, își
triplează volumul în cursul primului an de viață”.
Și astfel, prin cele aproximativ 100 de miliarde de celule
nervoase, plus celulele gliale cu rol
fundamental în procesele de memorare, creierul uman constituie miracolul pe
care-l întruchipează omul. Într-adevăr, căci spre deosebire de toate celelalte
viețuitoare, dotate cu
„cablajul” încorporat ce asigură inteligența instinctivă, dar
dispunând de-o capacitate limitată de învățare a lucrurilor noi, creierul uman nu posedă informațiile în sine (filosoful englez John Locke susținea că mintea
omului este „tabula rasa” la naștere),
însă a fost dăruit de Creator cu o nelimitată capacitate de învățare. Dovada în acest sens ne este oferită de neurologii
care sunt de părere că în decursul unei vieți cu durata medie, o persoană întrebuințează doar 0,0001 din capacitatea creierului, adică o
sutime din unu la sută!
Cu
completarea că, aidoma mușchilor,
funcțiile creierului se
atrofiază prin nefolosire, însă se fortifică printr-o neîncetată gimnastică a
minții! Vasăzică, doar astfel
poate fi pusă la treabă acea formidabilă arhitectură vie a creierului nostru
(între miliardele de neuroni se stabilesc până la un milion de miliarde de
conexiuni!), a cărui capacitate de memorare, ne înștiințează
renumitul astronom și
astrofizician Carl Sagan, este echivalentul a „douăzeci de milioane de volume,
totalul celor care se află în cele mai mari biblioteci ale lumii”.
De
pildă, și asta este numai una
dintre numeroasele și
uluitoarele lui facultăți, în
fiecare secundă creierul nostru primește de la simțuri aproximativ 100 de milioane de biți sau unități informaționale.
Știut fiind faptul că nu
putem să medităm în același timp la
două lucruri diferite, întrebarea este cum face față creierul la această avalanșă neîncetată de informații? Ei bine, cu ajutorul a doi factori implicați în proces, creierul nu numai că rezistă permanentului
bombardament informațional, dar
chiar izbutește cu ușurință
să trieze mesajele ajunse la el și să le prelucreze pe cele admise:
1)Primul
factor, cunoscut sub numele de formațiune reticulară, este rețeaua nervoasă de mărimea degetului mic din trunchiul
cerebral. Acționând ca un prompt
centru pentru dirijarea circulației,
formațiunea reticulară
controlează absolut toate mesajele ajunse la creier, le blochează pe cele
neimportante și lasă doar câteva
sute de informații esențiale să intre în scoarța cerebrală.
2)Al
doilea factor îl reprezintă undele
care traversează creierul de opt până la douăsprezece ori pe secundă. Grație acestor unde, care generează o înaltă sensibilitate,
creierul se autoanalizează și
reține numai informațiile esențiale.
Nu mai
puțin uimitoare, totodată
inexplicabile din punct de vedere științific,
sunt gândurile apărute/formate în creier, limbajul articulat, capacitatea
omului de-a făuri planuri de viitor raționale și
cu bătaie lungă, conștiința, trebuința de artă și de principii moral-religioase (doar omul este încercat
de emoții estetice, își orânduiește viața
pe coordonate moral-spirituale și
caută cu ardoare Transcendentul).
Să luăm
cazul conștiinței, complexul proces autoreflexiv prin care gândirea
umană se întoarce asupra ei și
reușește să se cunoască pe sine. Despre această formidabilă
capacitate „de a ne revizui propriile planuri de acțiune și
de a ne adapta societății în care
trăim” (dr. Richard Restak), capacitate ce ne deosebește categoric de toate celelalte viețuitoare din lumea noastră, profesorul american James
Trefil opinează că „ce înseamnă în mod exact faptul de a fi conștient...este singura întrebare de importanță majoră a științei,
întrebare pe care nu știm nici
măcar cum să o formulăm”, iar în abordarea filosofului australian David
Chalmers, conștiința reprezintă „unul dintre cele mai profunde mistere ale
existenței” pentru oamenii de știință,
chiar după „cunoașterea în
exclusivitate a creierului”.
În ceea
ce privește limbajul articulat sau
al doilea sistem de semnalizare, psihologul american David Premack formulează
următoarea concluzie după încercările nereușite de a-i învăța pe cimpanzei un limbaj simplu al semnelor: „Vorbirea
umană este un obstacol în calea teoriei evoluției, întrucât ea are un potențial mult mai mare decât poate explica cineva”.
Iată
câteva redutabile argumente în sprijinul afirmației de mai sus:
a)Centrul
vorbirii sau zona lui Broca (regiunea
lobului frontal unde se stochează informațiile necesare graiului) nu a fost descoperită la maimuțe.
b)În
cartea The Language Instinct (Instinctul
vorbirii), autorul canadian Steven Pinker
purcede de la premisa „Niciodată nu s-a descoperit vreun trib mut și nu a existat nicio dovadă a faptului că a existat vreo
regiune care a servit drept «leagăn» al vorbirii, un loc de unde aceasta s-a
răspândit la grupurile care nu aveau o limbă”, pentru a ajunge la concluzia
fără replică din partea științificilor: „Caracterul universal al vorbirii complexe este
o descoperire care îi copleșește pe lingviști și
constituie primul motiv care ne determină să ne gândim că vorbirea
este...rezultatul unui instinct uman deosebit”.
c)Nu
există limbă sau limbi primitive, creierul nostru nu-i „cablat” pentru o
singură limbă, ci a fost conceput de Atoatefăcător ca noi să putem învăța mai multe limbi (cimpanzeii, de pildă, nu sunt în stare
să folosească nici măcar cele mai simple entități ale limbajului uman, pe când creierul unui copil este
capabil să asimileze rapid o limbă complicată), forța cuvântului alimentat de Cuvânt are „mai multă
eficacitate decât orice altă forță” și, lucru
recunoscut de tot mai mulți specialiști din diverse domenii, originea limbajului „rămâne unul
dintre cele mai deconcertante mistere ale creierului”, iar dezvoltarea
creierului uman, „unul dintre aspectele cele mai inexplicabile ale evoluției”.
N.B.: O ipoteză la fel de plauzibilă
este aceea că, aidoma ochiului (al doilea organ al omului în ceea ce privește complexitatea), creierul n-a cunoscut dezvoltarea, ci
doar o intensificare a proceselor specifice culturii (planul spiritual) și civilizației (planul material). Iar dacă luăm aminte la regresul
moral-spiritual al omului modern și la impasul civilizației sale, atunci suntem îndreptățiți să
vorbim de-o involuție a
proceselor cerebrale: tot mai mulți semeni nu-și folosesc creierul (recurg la instincte de felul
slugărniciei, ipocriziei și nesimțirii) sau și-l folosesc în dauna celor mulți, aleșii
noștri postdecembriști fiind un edificator exemplu în acest sens...
Enorma
diferență generată (printre altele)
de limbaj între comportamentul conștient al oamenilor și cel instinctual al animalelor este admirabil înfățișată în
câteva cuvinte de către teologul elvețian Ludwig Koehler: „Vorbirea umană este o taină; este un
dar divin, un miracol”!
Astfel
stând lucrurile cu creierul omului, consider că-i un abuz de limbaj (sau poate
că o metaforă?) să întrebuințezi
sintagma „creier artificial” pentru a scoate în evidență performanțele unor artefacte înzestrate cu inteligență artificială, artefacte care doar par că gândesc
(indiscutabil că „gândirea” lor este altfel și net inferioară gândirii omenești) și
în legătură cu care un neurochirurg face următoarea afirmație: „Oricine vorbește despre un ordinator ca despre un «creier artificial»,
nu a văzut niciodată un creier”.
Taman
asta face inginerul Eli Katz: își
intitulează cartea Creier uman și creier artificial (cartea
a apărut în anul 1977 la Editura Științifică
și Enciclopedică din București)! Dar, prudent și cu bun-simț științific, tot el are grijă să precizeze încă din Introducere că „posibilitățile reale actuale
ale creierilor artificiali, raportate la posibilitățile creierului uman, sunt infime, oricât ar părea de spectaculoase
în sine”.
Același Morton Hunt ne spune de ce stau astfel lucrurile:
„Memoria noastră activă înmagazinează de miliarde de ori mai multe informații decât un mare calculator științific
modern”.
Iar dacă mintea umană își surclasează creațiile la capitole precum capacitatea de stocare și viteza de lucru (minți neșcolite,
dar miraculos înzestrate, au „bătut” cele mai avansate calculatoare la
extragerea radicalilor sau efectuarea unor integrale), ce să mai spunem de
planul afectiv și de cel
volițional! În plus, mulțumită creierului noi avem existență (viața
îmbogățită cu conștiința
sfârșitului a tot ce ființează în acest timp rău și bolnav). Adică exact ceea ce este cu totul și cu totul peste puterile celui mai inteligent artefact,
care prinde „viață” și chef de competiție prin fărâmele de inteligență naturală, livrate de făuritorul său sub formă de
circuite integrate pe scară foarte largă (partea fizică) și, mai ales, sub formă de programe (partea
logico-aplicativă).
Sighetu Marmației, George PETROVAI
19 feb. 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu