Doamne, țucu-vă
norocul că frumos ați colindat,
Iar colacul,
plata voastră, pe muncit l-ați meritat,
Miere ați avut
în glasuri și tămâie în cuvinte,
Mângâiat-ați al
nost’ suflet, ca de-amu vă țină minte.
Apoi țâneți
rânduiala cât voi încă îmi trăiți
Și la rând, la
următorii ăst colind să-l dăruiți,
Să îl ducă mai
departe cât om fi pe astă glie,
Că sub umbră de credință, nouă bine-o să ne fie.
Doamne și acum țin minte cum ne-ncurajau bătrânii
Tot spunând că
cele datini au ținut uniți românii,
Iar credința, pe
de-asupra, datu-ne-a din noi putere
Ca să facem cum
ni-i voia și nevoia cum ne-o cere.
Noi, țângăi de două șchioape, ascultam a lor
povață
Că așa tot
învățat-am ce e bine-n astă viață
Și de-atunci
purtam colinda pe la neamuri și vecini,
Pe la veri mai
de departe și de-o samă la străini.
Doamne cum
cântam cu suflet sub ferestre luminate
Unde noi știam
de-acuma că sunt porți desferecate,
Să ne țină-n
amintire tot nemșugul nostru mare,
Că am fost, mai
înc-odată, a lui fală, fiecare.
*
Azi, de-abia de
se aude vreo colindă rătăcită
Pe vreo
uliță-nierbată, la vreo casă ospețită,
Nu-s copii, nu-i
mai colindă, nici simțire-nfiorată,
Nu-i trăire,
bucurie, cum îmi fost-a altădată.
Moare satul meu
de-o vreme, că încet îmbătrânește,
Moare datina
străbună ce rămâne o poveste,
Lăcrimează-n
gând bătrânii, că cel sat ce-a fost vecie,
Duceți datina
străbună, cât se poate mai departe,
De fioru-i fără
seamăn, cât mai mulți să-mi aibă parte,
El, Colindul,
este vestea ce anunță c-o să vină
Iertătorul, ce-o
să ierte lumea de păcăt și vină.
De nu are cine
spune vestea asta minunată,
Sterp va fi al
nostru suflet, inima nemângâiată,
Învățati-vă
copiii rândul la colind mi-l țină,
Buni creștini ca
să rămânem, pentru vremea ce-o să vină.
01.01.2019
Mircea Dorin Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu