N.B.:
Relația roman-film mă duce cu gândul la mereu actuala clasificare a lui Evgheni
Evtușenko din cartea Dulce ținut al
poamelor (Editura Univers, București, 1989), potrivit căreia oamenii se
împart în trei mari categorii (cei care au citit romanul Frații Karamazov, cei care nu l-au citit încă și cei care nu-l vor
citi niciodată), la care – în condițiile statornicite de dezastruoasa triadă consum-confort-comoditate – se adaugă
cei care au habar de carte din filmul urmărit la cinema sau la tembelizor.
Ei bine,
românii dornici de o cultură temeinică, adică de ceea ce n-au cum să
dobândească „după ureche” sau printr-o înverșunată navigare/informare pe
internet, au posibilitatea prin lecturi de calitate să afle următoarele lucruri
despre scriitorul Nikos Kazantzakis: că s-a născut pe 18 februarie 1885 în
localitatea Candia din insula Creta; că a studiat nu doar dreptul la Atena și
filosofia la Paris (aici a audiat cursurile lui Henri Bergson), ci și budismul
și filosofia orientală (motiv pentru care inserează în roman cugetări precum
cea din Capitolul V: „O întreagă lume îmi apărea dinainte, alcătuită din milă,
din renunțare, din vânt – palatele lui Buddha, femeile din harem, caleașca de
aur, cele trei întâlniri fatale: cu bătrânul, cu bolnavul, cu mortul; fuga,
asceza, eliberarea mântuirii”, din Cap. VIII: „Confucius are o vorbă: «Mulți
caută fericirea mai presus de om; alții, mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului.» Adevărat. Există, așadar, tot
atâtea fericiri câte soiuri de oameni sunt”, ori din Cap. XXI: „Buddha, culcat
sub pomul înflorit, ridicase mâna și poruncise celor cinci elemente care îl
compuneau – pământ, apă, foc, aer, duh – să se dizolve”); că a participat la
rebeliunea bolșevico-iudaică din octombrie 1917 și a călătorit mult (U.R.S.S.,
Japonia, China, Spania, Egipt, Franța, Germania), scriind referențiale
însemnări din aceste călătorii (Însemnări
de călătorie din U.R.S.S. - 1928, Însemnări
de călătorie din Japonia și China – 1938, Însemnări de călătorie din Anglia – 1941); că – în primii ani după
al doilea război mondial – deținea funcția de președinte al Consiliului
superior al Partidului Socialist și apoi pe aceea de ministru, dar a eșuat în
încercarea de conciliere între pozițiile antagonice ale unor partide, așa că,
retrăgându-se din viața politică și expatriindu-se în Franța, el se dedică în
totalitate literaturii, cunoaște notorietatea europeană (romanele Alexis Zorba și Hristos răstignit a doua oară se publică mai întâi în limba
franceză) și apoi tardiva recunoaștere națională (de pildă, Alexis Zorba apare în limba greacă în
anul 1954, adică șapte ani după tipărirea sa în franceză, iar în românește
apare la Editura pentru Literatura Universală, București, 1969, în excelenta
traducere a lui Marcel Aderca, traducere efectuată după versiunea franceză,
care apăruse „în timpul vieții autorului, purtând girul acestuia”); că piesele
sale de teatru, scrise în versuri, „reflectă drama complexă a omului modern în
căutarea libertății”; că a tradus în neogreacă capodopere ale literaturii
antice grecești și universale (Divina
Comedie, Faust, Așa grăit-a Zarathustra); că este
supranumit „Homerul Greciei contemporane”; că – pentru „întărirea păcii între
popoare” – în anul 1956 primește de la fârtații săi bolșevici nesemnificativul
Premiu internațional „Lenin”; în fine, că moare la Freiburg pe data de 26
octombrie 1957.
Romanul Alexis Zorba cuprinde 26 de capitole,
este scris la persoana întâi și are două personaje centrale, însă diametral
opuse, pe care doar o întâmplare aproape miraculoasă le apropie, pentru ca în acest chip să poată fi
evidențiate de romancier asemănările și, mai ales, enormele deosebiri dintre
firile lor: Alexis Zorba și însuși scriitorul (de acest fapt ne asigură atât
desele plonjări ale naratorului în budism și gândirea orientală, cât și scurta
referire la Panait Istrati). Primul este un formidabil amestec de picaro și
haiduc, de bătrânețe fizică și de nemuritoare tinerețe sufletească, îndeosebi
când vine vorba de femei, de asprime și gingășie, de forță și sensibilitate (îl
uimește tot ce vede, cântă la santuri
și dansează), de om puțin școlit și cu toate astea doldora de înțelepciune („Ce,
curul morăriței știe carte? Curul morăriței, asta-i rațiunea omenească”, „Lumea
asta e-o taină și omul nu e decât o brută”, „Universul constituie pentru Zorba,
ca pentru primii oameni, o viziune copleșitoare și compactă”, „Toate lucrurile
au un suflet, lemnul, pietrele, vinul pe care-l bem, pământul pe care pășim”,
„Zorba vede în fiecare zi toate lucrurile pentru prima oară”, „Muierea e-un
izvor, te-asigur”), pe când celălalt (el își spune „patron”, Zorba îi spune cu
fină ironie „jupân”) dorește să nu mai fie „șoarece de bibliotecă”, ci – așa
cum îi scrie prietenului plecat în Caucaz ca să ajute miile de greci aflați în
primejdie – se află pe un țărm singuratic al Cretei pentru „a mă juca de-a
capitalistul, de-a proprietarul unei mine de lignit, de-a omul de afaceri”,
superb țel antipragmatic (una dintre statornicele componente din romanele lui
Kazantzakis se cheamă „critica aspră a orânduirii capitaliste”) pe care i-l
comunică „șefului de echipă” Zorba imediat după debarcarea pe insulă:
„Cărbunele e un pretext, pentru ca oamenii să nu fie intrigați”. La drept
vorbind, cum putea jupânul să le spună cretanilor că adevăratul lui scop era acela să
scape de Buddha și să stabilească de îndată „un contact profund și direct cu
oamenii”, în speranța că „încă nu e timpul pierdut”?!...
Da, două
personaje centrale, dar Alexis Zorba are calitatea de personaj
principal-referențial. Atât de referențial, încât Kazantzakis își „botează”
romanul cu numele lui (astfel se realizează un indestructibil corp comun între
carte și personaj), căci totul iradiază de la el spre ceilalți (jupânul și terfeloagele,
madam Hortense, cretanii tineri și bătrâni, frumoasa văduvă, muncitorii, Lola
cu care bătrânul crai se înhăitează la Candia, călugării de care-și bate joc și
le spune burtă-verzi) și toate converg spre el, inclusiv gândurile și
meditațiile jupânului, invidios pe Alexis că trăise cu adevărat, întrucât
„Toate problemele pe care mă sileam să le dezleg, nod cu nod, singuratic și
pironit în scaun, omul acesta le rezolvase în creierul munților, sub cerul
liber, cu sabia în mână”.
De
altminteri, era imposibil să nu-l aprecieze pe Zorba pentru exemplarul mod în
care se dăruia muncii și se impunea în fața muncitorilor, pentru căsătoria cu
madam Hortense (el îi spunea Bubulina), ultima mare bucurie a „bătrânei
fregate” înainte de moarte, dar îndeosebi pentru curajul cu care acesta sare în
ajutorul văduvei, condamnată la moarte de întreaga comunitate sătească, asta
deoarece feciorul lui Mavrandoni (îndrăgostit lulea și nebăgat în seamă de ea),
își pusese capăt zilelor. Este adevărat că Zorba îl învinge în luptă dreaptă pe
mult mai tânărul Manolakas, vărul înecatului, chiar cu prețul urechii pe care
învinsul i-o sfâșie cu dinții. Dar ce folos, căci bătrânul Mavrandoni se
năpusti asupra văduvei, o trânti la pământ, „își înfășură de trei ori lungile-i
plete negre în jurul brațului și, cu o singură lovitură de cuțit, îi reteză
capul”.
Durerea
lui Zorba este așa de mare după această fioroasă crimă, încât – cu ochii plini
de lacrimi, el care văzuse și făptuise atâtea atrocități – rostește vorbe cu
adevărat memorabile: „De câți ani a fost nevoie (...) ca pământul să poată
plămădi un trup ca ăsta! Te uitai la el și-ți spuneai: «Să ai douăzeci de ani,
să rămâi singur cu ea pe pământ și să torni la copii, să umpli lumea cu ei! Nu,
nu copii, ci draci împielițați!» În vreme ce acu...”
Puțin
mai târziu, adică după prăbușirea telefericului ce urma să transporte copacii
din pădurea cumpărată de la călugări și după lichidarea întregii afaceri, Zorba
îi spune jupânului pregătit de plecare, chipurile ca un om liber: „Tu, jupâne,
ai o sfoară lungă, te duci, vii, crezi că ești liber, dar nu tai sfoara. Și
câtă vreme nu tai sfoara...” Asta după ce altădată îl sfătuise ba să-și adune
terfeloagele și să le dea foc („După asta, cine știe, nu ești prost de felul
tău, ești om de treabă, poate mai iese ceva din tine!”), ba să nu se uite cu
lupa la apa pe care o bea: „Sparge lupa, jupâne, sparge-o, ca viermișorii să
dispară pe dată, să poți bea și să te răcorești!”
Dacă
despărțirea celor doi „a fost lichidată dintr-o lovitură” (Zorba, ascuns pe
undeva, n-a ieșit să îndruge „obișnuitele cuvinte de bun rămas”), prima lor
întâlnire în micuța cafenea din Pireu, unde viitorul jupân aștepta vaporul spre
Creta, are loc atât de brusc și neobișnuit, încât pare realmente miraculoasă.
Necunoscutul („cam la vreo șaizeci de ani, înalt de statură, uscățiv”) se uită
prin geam la viitorul lui tovarăș cu niște impresionanți ochi „triști,
neliniștiți, batjocoritori și plini de ardoare” și, după ce privirile lor se
încrucișează, reacționează ca și cum ar fi descoperit persoana căutată: intră
în cafenea, se oprește la masa naratorului și-l întreabă unde merge. Aflând că
merge în Creta, îl întreabă din nou cu cel mai firesc ton din lume: „Mă iei și
pe mine?”
Și iaca
așa, cât ai bate din palme, se înfăptuiește tovărășia jupânului cu Alexis
Zorba, căruia i se mai spune Lopată-de-brutărie („fiindcă-s lung și am un cap
turtit ca o plăcintă”), Passa Tempo („pentru că într-o vreme vindem semințe de
dovleac”) sau Mana Viței (deoarece „pe oriunde mă duc, pare-se că fac
ravagii”). „Dar”, adaugă el cu înțelepciunea din care va oferi probe
consistente pe perioada întovărășirii, „oamenii-s liberi să spună tot ce
poftesc!”...
Finalul
romanului nu putea să se abată de la linia sa conceptual-artistică. Taman când
„legenda lui Zorba a fost terminată”, autorul primește scrisoarea în limba
germană („o germană ca vai de lume”) a învățătorului sârb dintr-un sat de lângă
Skoplije, prin care este înștiințat că Alexis Zorba a murit cu câteva zile în
urmă și că Liuba, noua lui nevastă, i-a încredințat sarcina să-i scrie,
întrucât „răposatul îi vorbea deseori de dumneavoastră” și a poruncit „să vi se
dea santuri-ul, drept amintire, după moartea lui”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
2 nov. 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu