Augustin Cozmuța și veșnicia efemeră

 

                                                                                      de Gheorghe Pârja

 Se împlinesc cinci ani de la retragerea din lumea pământeană a cărturarului Augustin Cozmuța. Avem un obicei straniu. Până trăiește omul, suntem mai reținuți în aprecieri, dintr-un complex psihologic mai greu de lămurit. Deși explicații sunt. În cazul confratelui nostru, putem spune, el nu prea avea nevoie de recunoașteri ocazionale deoarece dispunea de o partitură culturală sonoră, care se făcea auzită. Avea compoziții personale. A fost un veritabil ferment al spiritului, exigent cu opera artistică, dar mai ales neîndurător cu el însuși. De aceea textele lui sunt riguroase, minuțios elaborate, cu idei în premieră. A citit viața cu creionul în mână, precum citea cărțile.

A scris despre artă și literatură cu pasiune iscoditoare. A trudit o viață de om pentru a-și configura o zodie a lui care a marcat timpul Nordului. O inteligență polenizată cu iscusința creatorului care dorește să oprească efemerul. A deslușit taine luate pe cont propriu. Încă de la începuturile sale literare, și jurnalistice, dorea ceva nou. Așa și-a asumat frumoasa povară de întemeietor. De la antologia antologică „Nord statornic”, care a propus o generație de scriitori în Maramureș, argumentată critic, la cotidianul „Graiul Maramureșului” și la revista de cultură „Nord Literar”, spiritul lui Augustin Cozmuța s-a simțit din plin. La care se adaugă prezența lui critică la vernisajul expozițiilor de artă.

Acum simezele îi simt lipsa. Avea în biografie două sigilii de formare intelectuală – cel filologic și cel filosofic. Era absolvent al celebrei Universități clujene, coleg de grupă cu poeta Ana Blandiana, care-i purta o admirație mărturisită. Numai un astfel de intelectual putea despărți, cu pricepere, apele de uscat într-o lume suficient de surdă la vibrația valorii. Avea eleganța dialogului despre literatura națională, dar adresa la care putea fi găsit era spiritul Maramureșului. Nu a rămas niciun domeniu cultural neatins de scrisul lui. A practicat interviul ca metodă de descoperire a interlocutorului, dar și domeniul lui de preocupare. Pentru mine, cel care i-am fost aproape, opera lui Augustin Cozmuța, rafinată de acuratețea analizei, mă îndeamnă să spun că veșnicia lui, deocamdată, este efemeră.

Este adevărat, numai atunci când omul nu mai este printre noi vedem mai limpede golul lăsat prin plecare. Dar pentru noi, cei care suntem aici, pe fața pământului, veșnicia lui este efemeră. Îi stârnim memoria în contul operei sale. Deși nu era avid de gloria comentariilor, a avut parte de recunoașteri pe măsura scrisului său. Comentatorii operei sale sunt, ei înșiși, valori naționale ale culturii. Cu Augustin Cozmuța am trăit sentimentul cuvintelor. Spre mirarea unora, am fost armonici în conducerea ziarului „Graiul Maramureșului.” Am trecut, alături de colegi, prin multe încercări și izbânzi. Că așa ziarul apare și astăzi. Spun eu acum: fără el era mult mai greu!

A fost, de la început, o energie în constituirea primei reviste de cultură din Maramureș, „Nord Literar”. Fondatorul revistei, criticul și istoricul literar Săluc Horvat, director al publicației, scria în urmă cu cinci ani: „Pe lângă regretul profund, lăsat de plecarea dintre noi a lui Augustin Cozmuța, «Nord Literar» pierde pe unul dintre redactorii săi care, încă din faza de proiect și până în ultimele zile, i s-a dăruit cu toată forța sa creatoare, contribuind în mod substanțial la prestigiul acestei publicații.” Poate mai puțini știu că era un admirator al poeziei lui Nichita Stănescu. Cred că l-a întâlnit în atelierul lui Mihai Olos. Evoca adesea expresia oximoronică a lui Nichita, râsu-plânsu, construită de poet la Cimitirul Vesel din Săpânța.

Așa cred că mi-a venit să intitulez acest text, în cheie oximoronică, veșnicia efemeră. Dacă mă întrebați cum să locuiesc într-un viitor mai lung decât prezentul, l-aș fi întrebat pe Nichita. Pe când confratele Augustin Cozmuța trăiește, cum v-am spus, într-o veșnicie efemeră. Pe lângă Ioana, fiică, și Ileana, soție, mai suntem și noi cărora nu li s-a terminat cerneala din călimară. Creatorul nu poate fi niciodată singur, din pricina durerii cuvântului.