Bavna, refugiul cald al toamnei

 

  Lacrimile lui noiembrie udă pământul reavăn al Rezervaţiei de stejar pedunculat „Bavna”, Lucăceşti-Fersig.

Toamna preschimbă culoarea rezervaţiei în tonuri calde de un ruginiu-maroniu, asemeni pictorilor secolului trecut ai Şcolii băimărene. Trunchiurile stejarilor semeţi de peste 200 de ani stau drepţi ca nişte lumânări. Coronamentul ruginiu este tot mai rar, au rămas doar cuiburile goale ale stârcilor cenuşii. Pădurea tinereţii mele este pustie, tristă, aproape încremenită.

Toamna este anotimpul melancoliei, dar şi a ciupercilor, hribelor, păstrilor şi ghebelor. Acesta este scopul pentru care mă aflu aici. Am pornit dis-de-dimineaţă, iar bruma argintie mi-a udat încălţările. Covorul de frunze pe care calc îmi aminteşte de copilărie, când împreună cu tatăl meu Aurel, veneam cu carul tras de două vaci bălţate, să ducem frunze uscate de aşternut pentru o iarnă întreagă, fiindcă aveam patru vaci cu lapte, iar unele şi fătau viţei.

Deşi e rece mă simt bine şi nu regret hotărârea ad-hoc luată de a vizita Bavna. Bogăţia de culoare, măreţia ei, tăcerea ei, toate mă fac să mă simt una cu ea. Fiind singur, am timpul şi cadrul necesar să dau timpul înapoi şi să-mi amintesc de o poezie despre toamnă pe care domnul învăţător Bonte Ioan mi-a dat-o să o memorez. Îmi mai aduc aminte cu nostalgie de aceste versuri:

„Toamnă, zână a belşugului,

Regină mândră în culoare,

Aduce toamna în frunzare -

Rotunde, înroşite mere

Şi galben-parfumate pere!”

      Am ajuns în Văgaş, adică o poiană a Bavnei, locul unde se fac hribele de toamnă, ciupercile de plop şi ghebele. Mă uit doar în jos căutând cu înverşunare hribele. După ce mă învârt vreo 15 minute fără să găsesc nimic, ochii mi se deschid larg la vederea unui grup de 4-5 hribe care stateau cuminţi la rădăcina unui stejar. Prind curaj. Îmi amintesc vorbele tatălui meu: „Dragul tati, unde găseşti o hribă bună, acolo să cauţi că o să mai găseşti şi altele!” Asta şi fac şi am noroc. Mai aflu vreo 10 mai încolo, iar lângă trunchiul unui stejar plin de muşchi verde, pufos, găsesc şi ghebe. Le  iau cu grijă, sunt bucuros, de parcă aş fi găsit pietre preţioase. Nevastă-mea va avea de lucru pentru a le  pune în borcane pentru iarna ce o să vină. Se face ora 11, văd asta pe telefonul mobil, iar cele două găleţi sunt pline, în special cu ghebe. Mă întorc la poteca ce duce la imaşul satului Lucăceşti. Faţa îmi este încălzită de razele soarelui, un soare mult mai generos decât la plecare. Mi-e frică de o întâlnire cu mistreţii care au scurmat după ghinzi prin locurile pe unde trec eu.

Ajung pe izlaz şi acesta e gol. În depărtare se zăresc doar caii lui Viorel cu piedică la picioare ca să nu fugă, care mai mult privesc în zare şi le este dor de libertate, decât pasc iarba imaşului.

Mă gândesc că atâtea începuturi şi sfârşituri încap într-o toamnă ca aceasta. Gândul îmi zboară la elevii mei din clasa a II-a care trebuie să facă lecţii online. Nici nu ştiu cum este mai bine, la şcoală cu mască pe faţă, sau acasă, fără mască, în sânul familiei. Oricum, copilăria le este grav afectată, ca să utilizez şi eu un slogan auzit des la TV.

Mă apropiu de casă şi am timp să mă întreb: Oare ce am face noi fără toamne? Zbuciumările mele rămân, căci am ajuns acasă, iar la vederea găleţilor pline un zâmbet îi apăru soţiei pe faţă. I-am produs o bucurie, dar bucuria revederii cu pădurea e parcă mai mare!

Am învăţat o lecţie de la toamnă, să ne lăsăm grijile în seama Domnului, să ne dezbrăcăm de gândurile negre şi cele care ne dor, să lăsăm să intre prin fereastra sufletului vântul zglobiu al toamnei, culorile ei şi soarele cel singur şi mândru...

 

                                                                              Gelu Dragoş