de Vera TEREBEȘI
Cad frunzele, și tot cad… se desprind de copacul
vieții lor… pleacă … zboară… în neant, în necunoscut, în eternitate… Tu, frunză
de anotimp sumbru… obosită și istovită de al tău anotimp… ai îmbrățișat
pământul fără să-ți fie frică… fără să opui rezistență… pentru că tu știi că
vei deveni o nouă culoare… te vei transforma într-o lacrimă care udă o fărâmă
de pământ și acolo va răsări o floare… te vei ridica din adâncurile neștiinței
tale temporare în văzduhuri primitoare, străbătute de raze de speranță și vei
zbura cu aripi mai colorate și strălucitoare ca niciodată… un zbor lin deasupra
tuturor timpurilor… în parfumul suflurilor iertătoare… de împăcare al
simțirilor… de dorul anotimpurilor… cu sentimentul inconfundabil al iubirii
supreme… Cad frunzele, și tot cad… (în amintirea celor plecați dintre noi).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu