Curierul și cravata șefului

  Încercasem gândule, să te alung ca pe o muscă supărătoare, dar nu am reușit. „Fie ce o fi, hai mai bine să dansăm în doi!", era noua mea tactică. Nu am apucat, gândule, să ducem la bun sfârșit nici măcar preludiul. Aș putea zice că Teo trântise ușa de la frigider, parcă intenționat. Dar lucrurile se precipitaseră brusc încât nu am reușit să schimbăm o vorbă, cineva bătu la ușă. „Cin’ să mai fie?", zise Teodora cu un blazaj deductibil din voce și felul în care își trăgea picioarele pe parchet.

       Deschisese ușa, scurt și hotărât cu un „Mda, vă rog?

- Ne scuzați, la  domnul profesor de solfegiu am venit. Aici locuiește? Era un bărbat și fetiță undeva la vreo 10-11 ani.

- Nu, cu un etaj mai sus.

Și Teo închise ușa fără să mai aștepte scuzele sau mulțumescul celor doi.

- Am auzit totul, am strigat eu din sufragerie.

- Mda, bombăni Teo. Se duse în bucătărie după ceașca de ceai. Din nou cineva la ușă.

- Dă-mi voie să mă duc eu, de data asta, i-am zis.

-Ciudat, adăugă ea. Așteptăm pe cineva în vizită? Nu i-am mai răspuns.

Eram ocupat să privesc pe vizor. „Cine or mai fi și ăștia?” mi-am zis.

- Pe domnul profesor...

- Cu un etaj mai sus...am răspuns eu scurt și iritat aproape că am trântit ușa în nasul vizitatorilor.

-Să vezi tu coincidență... zise Teo pe un ton ironic. Dacă mai vine cineva tot pentru domnul profesor (accentuă) am să cred că a făcut-o dinadins, că ni trimite nouă la ușă, ca să se răzbune pentru observația ce i-am făcut-o data trecută.

- În fond realizezi și tu că domnu profesor e un tip cumsecade, nu cred că se ocupă de chestii slabe, i-am replicat.

-  Poate era beat când le-a dat adresa...izbucni Teo în râs. Și din nou soneria. Nu se poate, eram deja amândoi în pragul răbdării.

Teo se aruncă ca un vultur la vizor.

-Ei sunt! Îți vine să crezi?!!

- Cine? am zis eu oarecum confuz.

-Niște necunoscuți.

 Teo deschise ușa. Le-o trânti în nas, cvasi strigând pe un ton de disperare: „Cu un etaj mai sus!" și adăugă pe casa scării, cu vocea țintită spre etajul de mai sus: „Să știți că nu e o glumă bună deloooc!!

 Reveni în apartament, extenuată, se lăsă moale, fără puteri pe fotoliul din sufragerie.

- Of, tu, Teo... nu mai pune totul așa la suflet!

„Cum să nu pui la suflet", mi-am zis eu, când... iar cineva la ușă.

- Teo, eu zic să nu mai deschidem și atât. Teo mă aprobă dând din cap. Am stat în liniște ca și cum nimeni nu-i acasă. Oricine să fi fost la ușa, era foarte încăpățânat că numa’ nu se dădea bătut. La un moment dat se auzea că spune ceva, dar fiind dincolo de ușă și nici noi nefiind cei mai dornici să-l ascultăm, nu am înțeles mai nimic.

- Nu vrem să mai vorbim cu nimeni, pleacă...i-am aruncat prima vorbă ce mi-a trecut prin minte. După vreo 2 min, în sfârșit, de ne simțeam relaxați, liniștiti, victorioși convinși că acesta a fost ultimul perturbator al armoniei noastre.

Peste câteva minute priveam de la fereastră, de la etajul 7.  Din parcarea de dinaintea blocului, tocmai pleca o mașină de  curier.

-Vai de mine!! am exclamat ca ars.

-Ce e ? tresări Teo din somnu-i din fotoliu. Ce s-a mai întâmplat? E liniște și pace, nu e bine?

- Ultima dată... abia puteam să vorbesc... ultima dată... am uitat un mic amănunt.

-Ce e cu ultima dată? zise Teo complet nedumerită.

- Trebuie să fi fost curierul cu cravata mea pe care am comandat-o de pe net. Și tocmai pleacă.

- Sună-l, mă încurajă Teo.

„Ați sunat la ...vă puteți ridica produsul... de luni, de la sediul". Mesageria, off! E vineri Teo. Peste două ore îmi începe întâlnirea de afaceri și aveam nevoie de o cravată nouă.

- Of, iubi, zise Teo, empatizând...(nu prea avea obiceiul să mă strige așa) ... am stricat lucrurile împreună, încerca ea să consoleze. Nu-i nimic o mai pui de data asta pe cea veche.

- Nici gând, m-am ofticat eu ca de moarte.

-Dorule, da nu mai face mofturi dragă.

- Nu fac nici un moft Teo doar că...

- Nu putem avea mereu ceva nou oricât de mult am vrea, zise ea de parcă vorbea unui copil. Văzând că nu mă înduplec se întoarse cu acea privire pătrunzătoare care îmi spunea:„Sau e și vreun alt motiv pentru care insiști că nu poți purta la întâlnire cravata veche?”.

Simțeam că trebuie să-i spun tot. Ea s-a întins pe pat, pe burtă sprijinându-și capul între palme, fiind numai ochi și urechi la ce aveam să-i spun.

- Când mi-ai luat cravata, eram foarte fericit. În acea dimineață, mă duc plin de voie bună la lucru, purtând cravata nouă. În sala de mese, dau nas în nas cu șefu’ cel mare. Când să îl salut, văd că privirile amândurora ni se opresc la cămașa celuilalt. Salutul îmi rămase blocat undeva între amigdale și laringe, simțeam privirea țintuitoare a bossului. Purta și el o cravată nouă în acea zi...

- Să nu-mi spui că aveați cravate exact la fel? intui Teo.

- Ba da, exact la fel, îți dai seama. Am evitat să ne spunem orice, eram amândoi sub efectul surprizei. Colegii au observat și ei. „Nu-i de bine!" mă încurajă unu din ei. „Hmm, cravată nouă exact la fel ca noua cravată a șefului", zise altul. „Unul din voi ar face bine să renunțe la ea", zise un al treilea înțelept. „Cravată de șef, ai?!”, se minuna un al patrulea și mai deștept.

 

 -Vezi, ce gusturi rafinate are Teo a ta, se automăguli consoarta!!

-Hai, măi Teo, că nu-mi arde de glume ...o să apar cu cravata cu ghinion.

- Știu că nu ești genul de tip cu cravate, de aia nici nu prea ai din ce să alegi...dar o să înțeleagă, vorbim doar de o cravată. În timp ce bombăneam noi doi despre problema ivită, îmi sosi pe tel un sms.

       Era un coleg grijuliu. „Dorule, vezi și tu cu cravata aceea, la întâlnirea de azi, se fac și poze, să nu intri pe teritoriul regelui junglei. A mormăit azi despre cravata lui specială, cum că Agnes, iubita lui e foarte supărată, că  ea când i-a făcut-o cadou, vroia să fie unicat în firmă!"

-       Și acum Teo dragă, eu cum procedez mai departe?

de Francisc Edmund Balogh