Lăsați-mă s-o plâng!

 

 Fug secundele din viață,                      

Zboară un an și-mbătrânim,               

Ne trezim c-un prag în față...                 

E clipa când ne despărțim.                  

E despărțirea de părinți,                       

Cruntă tragedia noastră,                      

Azi ne cer să fim cuminți,                   

Mâine-s raza dintr-o astră.                   

Plâng pentru părinții ce mor,              

Plâng când dorul mă sfâșie,                 

Când pașii lor nu mai au spor,            

Iar de mâine-s veșnicie.                        

Lăsați-mă, vă rog, să plâng,                  

Părinții noștri, care sunt,                      

Doi ochi apuși, ce privesc lung,          

Smeriți, dar demni pe-acest pământ.  

Mă înfruntă lumea, viața,                    

Mai toți din jur sunt supărați,             

Nu pot să îmi ascund fața                    

De-ai mei prieteni și de frați.               

Plâng în mine și iară plâng,                 

Părinții cu grea povară,                        

Durerile cu greu le-nfrâng                   

Să ajungă pân’ la vară.                         

Ei mai speră, fără vrere,                        

Că-n curând va fi mai bine,                  

Se hrănesc cu vorbe tandre...                

Tratament pentru suspine!                    

Fac eforturi să n-o plâng,                       

Murmură în gând jelanii,                            

Din nou fricile mă înving,                        

Ca-ntr-un zbor au trecut anii.                 

A cedat a mea redută,                             

Nu am putere, nu sunt zmeu,                

Simt că lupta e pierdută                          

Și iar mă rog la Dumnezeu;                    

Iartă-mi Doamne egoismul!                    

Iartă-mă, e plâns ceresc!                          

Înțelege-mă, nu-s primul!                        

Și în pământ am s-o iubesc!                     

Autor: Gabriel Stănciulescu