Omul sub vremi

 de Gheorghe Pârja

În ultimele luni, pașii m-au purtat, de nevoie, prin câteva instituții și am observat, după puterea mea de pricepere, starea de spirit a oamenilor. Nu doresc să dramatizez situația, dar nici să edulcorez cele văzute. Nu trăim, vai, timpuri normale. Lumea noastră a intrat într-o vreme care supune omul. Da, omul este sub vremi! Vechea poveste a umanismului, în care omul este în centrul universului, a cam pălit. Suntem în mijlocul unei molime apăsătoare, care a trezit din amorțire cuvinte purtătoare de stări limită. De la năpastă, la catastrofă. Când credeam că avem, în sfârșit, leacul, suntem anunțați că virusul se transformă, se deplasează și renaște într-un nou clișeu, într-o tulpină nouă și își reia ofensiva. Nu se știe când îi vom da de capăt. Între timp, el, virusul, seceră vieți. Fiecare dintre noi are persoane dragi care au fost lovite de această boală. Nu mai avem răgazul să reacționăm omenește la o moarte, că deja vine alta.

A intrat în noi un fel de spaimă, care diminuează serios capacitatea noastră de empatie, se subțiază sub avalanșa răului. Suntem despărțiți unii de alții, iar discuțiile dintre oameni sunt serios limitate. Ne închidem în noi. Vasul nu mai poate ține apa vieții calme, deoarece este spart. Cel mai bine se vede asta în viața politică, unde domină cearta, dezbinarea, pofta oarbă pentru putere și bani. Așa s-au pus, sub oblăduirea președintelui țării, laolaltă gheața cu focul, cu amăgirea că vor face bine țării. Se vede limpede că nu trăim vremuri normale. Mă întorc la observațiile mele din instituțiile prin care am cutreierat, de nevoie. Lumea se destramă și moare, spune o doamnă pe un hol de spital. Se referea la lume în general, dar și la lumea imediată, în care și-a pierdut într-o săptămână amândoi părinții.
Nu încape îndoială, cauza a fost virusul adus de o rudă, din altă parte. Vine pe hol, un cadru medical, care a văzut multe în viața noastră bântuită de virus. Cazuistica din spitalul în care lucrează întrece imaginația unui scenariu de groază. Nici nu-i bine să povestești, că se sperie lumea. Pe o bancă, în holul judecătoriei, stau trei cetățeni. Vorbesc despre starea școlii în vreme de pandemie. Un domn povestește ce gândește fiul lui, acum elev de liceu, despre rostul cursurilor online. Este conștient că ceea ce s-a pierdut în ultimii doi ani, va fi foarte greu de recuperat. Ei, elevii de astăzi, sunt cei care vor conduce mâine lumea. Ce decizii majore vor putea lua cu aceste sincope în învățare? Din ce în ce mai mult ne convingem și noi că ceva anacronic s-a instalat în domeniul vital pentru viitorul țării. Domnește peste tot o stare nervoasă, care ajunge și la depresie.
Doamna de la registratură vorbește cu un domn în robă, care-i amintește despre starea din Austria. Ea comentează cu un fel de ironie: „Oare cine ne poartă de grijă, de ne închid în casă?” Omul în robă îi spune că, totuși, realitatea lovește crunt. Adică mor oamenii din preajma noastră. Fără să mai răspundă, ca într-o imagine kafkiană, doamna de la registratură îi pune în brațe un maldăr de dosare. Apoi, acolo la masa dreptunghiulară, cei trei aduc în discuție destinul copiilor rămași acasă, iar părinții sunt în străinătate. Se vorbește tot mai mult despre singurătatea lor, și dorul de părinți. Banii trimiși acasă de tata și de mama, lucrători în Italia, nu țin loc de vorbe părintești, de sfaturi date de aproape. Am adunat aceste impresii care fac parte din realitatea înconjurătoare. Care fac parte din noi. Sunt un fel de depresii nemărturisite, care domină multă lume.
Nici nu mă gândesc cum se poate vindeca o societate cu asemenea simptome. Un psiholog ne spune că soluția nu vine de la clasa politică. Și atunci? Dacă ținem seama că valurile din ultimii ani sunt o noutate absolută pentru lume, iar ce lasă în urmă este un dezastru, primul ajutor vine de la noi, cei singuri, prin felul în care ne purtăm unii cu alții. Să reînvățăm să devenim oameni. Să avem în vedere morala, în care celălalt să devină la fel de important ca propria persoană. Asta o spune psihologul.
Încolo, doctori, spitale, dureri, lacrimi și îngrijorări. Sunt doar câteva crâmpeie din starea reală a societății în care trăim. Dacă bietul om este sub vremi, să nu uităm că este bine să ne ajutăm aproapele. Curaj, pentru ziua de mâine!